Anul trecut, mansarda unui bloc nou din Chiajna a luat foc, iar mașinile pompierilor și-au făcut loc cu greu pe străduțele strâmte pentru a stinge incendiul. Am pornit de la acest incident într-o explorare a formelor prin care lăcomia dezvoltatorilor, alături de complicitatea și apatia autorităților, creează și întrețin un risc permanent într-o localitate în care trăiesc acum zeci de mii de oameni. În multe zone ale comunei cu cel mai mare buget din România, pompierii nu pot ajunge la locatari, care trebuie să se salveze pe cont propriu.
Acest articol face parte dintr-o serie de materiale gândite, documentate și editate în cadrul proiectului Pagina9, o școală alternativă de presă concepută de redacțiile Scena9 și Școala9 pentru viitoarea generație de reporteri.
28 februarie 2025. Ziua Protecției Civile în România. Dimineața, aproape de 6:45, pompierii sunt chemați să intervină pentru a stinge flăcările izbucnite la mansarda unui bloc cu șapte etaje de pe strada Rezervelor din Chiajna, județul Ilfov. Inspectoratul pentru Situații de Urgență (ISU) trimite, inițial, 10 autospeciale de stingere cu apă și spumă, două autoscări, o autospecială de descarcerare, Detașamentul Special de Salvatori și două ambulanțe SMURD. În drum spre incendiu, autospecialele se împotmolesc în traficul de pe bulevardul Iuliu Maniu. După ce pompierii ajung în zona blocurilor din Chiajna, ISU transmite public că „accesul se realizează cu dificultate din cauza mașinilor parcate şi a străzilor înguste”.
Primele echipaje din teren își dau seama că au nevoie de mai mult ajutor – mai mulți pompieri și o rezervă de apă suplimentară – și convoacă încă patru cisterne. În total, 21 de vehicule (mașini de stingere, autoscări, autospeciale de descarcerare și ambulanțe SMURD) se chinuie să cotească prin spațiul strâmt din Militari Residence.
Ca să își întindă scările la înălțime, pe diagonală, autospecialele pompierilor trebuie, pentru stabilitate, să se caleze, adică să își proptească „brațele” de pământ. Au nevoie de o lățime cam de 6 metri. Doar că mașinile parcate în jurul blocului care arde decupează spațiul și frânează intervenția. „Am întâmpinat probleme din cauza străzilor înguste, a mașinilor parcate și a amplasării, în general, a clădirilor în acea zonă. Nu puteam să amplasăm oriunde autoscara”, îmi povestește sublocotenentul Eduard Ștefan, unul dintre pompierii care au intervenit în acea dimineață în Chiajna.
Aproape de 10:40, pompierii localizează incendiul și, ca să găsească mai ușor focarele ascunse de acoperiș, încep să decoperteze blocul. Mansarda fusese construită cu OSB (Oriented Strand Boards), niște plăci din așchii lemnoase, presate și lipite între ele cu rășini sintetice.
În jurul orei 15:20, incendiul este stins. ISU stabilește că un scurtcircuit electric este cauza probabilă, spune sublocotenentul Eduard Ștefan.
Modul anevoios în care s-a desfășurat intervenția de la incendiu poate părea o excepție, un caz izolat. Se încadrează, însă, într-un tipar urbanistic mai larg, tolerat ani la rând de către autorități, un tipar ce-și are rădăcinile în birourile primăriilor și ale instituțiilor centrale, dar și în aspirațiile dezvoltatorilor pentru cât mai mult profit.
În ultimele luni am mers prin Chiajna și am discutat despre situația de acolo cu o locatară și mai mulți experți: o arhitectă, o antropoloagă, un expert în ecologie urbană și un inginer structurist. Ei mi-au explicat mai bine cum funcționează noul urbanism și cum ambițiile unor dezvoltatori tolerați politic ajung să eclipseze confortul și, mai presus de atât, siguranța oamenilor. Am reconstituit apoi lanțul de evenimente care duc, direct ori indirect, la vulnerabilități asemănătoare cu cea a incendiului de la sfârșitul lui februarie 2025.
În iunie 2025 mi-am susținut la Universitatea din București lucrarea de licență, o cercetare antropologică despre dreptul la locuire și dezvoltarea imobiliară din Chiajna. În ultimele luni am continuat să fac cercetare de teren în zonă și am discutat despre situația din Chiajna cu o locatară și mai mulți experți: o arhitectă, o antropoloagă urbană și activistă pentru dreptul la locuire, un expert în ecologie urbană și un inginer structurist. Aceștia mi-au explicat mai bine cum funcționează noul urbanism și cum ambițiile unor dezvoltatori tolerați politic ajung să eclipseze confortul și, mai presus de atât, siguranța oamenilor.
Am reconstituit apoi lanțul de evenimente care duc, direct ori indirect, la vulnerabilități asemănătoare cu cea a incendiului de la sfârșitul lui februarie 2025.
Niște geografie imobiliară
Chiajna este secționată în două zone cu densități radical diferite. Există partea veche, a caselor, cărora li s-au adăugat câteva vile după anii 2000. Și cea nouă, a blocurilor înalte și înghesuite ale dezvoltatorilor imobiliari veniți după 2010, dar în special după 2015.
Aceste adăugiri imobiliare recente au adus comuna, până de curând o zonă rurală, la aproape 44.000 de locuitori, cel puțin pe hârtie. În realitate, însă, cifra este mult mai mare. Așa cum se întâmplă și în alte zone periurbane noi, mulți locatari nu sunt înregistrați oficial în statistici, pentru că nu și-au schimbat (încă) domiciliul din buletin.
În pandemie, primarul Mircea Minea, la cârma politică a comunei din 1996, aproxima că ar fi, de fapt, aproape 100.000 de oameni. La fel a declarat și actualul primar al Bucureștiului, Ciprian Ciucu.
După cifrele oficiale de la ultimele două recensăminte, Chiajna este localitatea din România cu cea mai mare creștere procentuală a populației (+306%), o localitate despre care primarul Minea a afirmat recent că „a crescut mai mult decât China”.
La rândul său, Ilfov, județul care înconjoară capitala și cuprinde Chiajna, este regiunea care a înregistrat, între 2011 și 2021, cea mai mare creștere procentuală a populației (+40%) din toată Uniunea Europeană.
Mihaela* are 36 de ani și locuiește în Chiajna din perioada pandemiei. După mai mulți ani în care a stat în chirie în București, a hotărât să devină proprietară și s-a mutat la marginea orașului, unde plătește o rată lunară la bancă mai mică decât prețul fostei chirii din capitală. Îmi povestește că a venit aici pentru că nu și-ar fi permis să își cumpere o garsonieră în București.
Irina Zamfirescu, antropoloagă urbană și activistă pentru drepturi locative, spune că prețurile inaccesibile din București pleacă de la faptul că autoritățile sunt docile cu actorii privați. Pentru că statul nu vine cu reglementări, tot ceea ce ține de calitatea locuirii se transformă într-o marfă cu reguli arbitrare, care ajung în timp să excludă o parte mai puțin privilegiată a populației. „Cel mai important criteriu”, continuă ea, „este «unde îmi permit». Adică mă uit la salariu, nu mă uit la condițiile din zonă. Dacă mă uit la condițiile din zonă, o să constat că n-am bani să locuiesc în 90% din zonele care sunt OK și blocurile OK în orașul ăsta”.
Cu un stat cuminte, care nu mai construiește și nici nu intervine prin politici de locuire publică, dezvoltatorii câștigă din ce în ce mai mult teren. Fizic și simbolic, adică spațiu și putere. „Nu îți permiți nici măcar chirie decât în aceste cartiere, pentru că piața chiriilor este profund nereglementată, absolut sălbatică”, adaugă Irina Zamfirescu despre zonele rezidențiale apărute în ultimii 20 ani la periferia urbanului mare.
Un cartier cu o infrastructură verde de calitate ajunge să devină inaccesibil pentru cei care au venituri mai mici. „Când ai infrastructură verde bună, prețurile caselor cresc. Asta înseamnă că tu nu o să ai persoane vulnerabile sau persoane cu venit mediu care să aibă acces la acea locuire de calitate”, explică Irina Zamfirescu.
De multe ori, cine nu are suficienți bani pentru o locuire decentă e împins, mai nou, în cartiere ca cele din Chiajna, adică în zone ilfovene izolate de oraș, sufocate de beton și mașini. „Nu există un tufiș, nu există nimic. Este numai beton. Sunt doar blocuri de câte 8 etaje cu zero verdeață. S-au lăcomit [dezvoltatorii] în ultimii ani îngrozitor. Dacă înainte mai puneau câte un copac, câte un petic, acum nu-l mai ai nici pe ăsta”, spune Mihaela.
Cum e calculat și negociat, totuși, un astfel de spațiu compact și betonat, unde azi trăiesc zeci de mii de oameni?
Matematica înghesuielii și chichițe profitabile
Densitatea cartierului nu apare întâmplător. Este, mai întâi, atent desenată pe o planșă, propusă de către dezvoltatori și autorizată apoi de administrația politică. Ea pleacă, deci, de la modul în care cel care construiește în Chiajna negociază politic niște reglementări urbanistice locale.
Teodora Ungureanu este arhitectă și cercetătoare în urbanism, iar teza ei de doctorat studiază relația dintre aceste reglementări și calitatea vieții, explorând patru studii de caz în zona Bucureștiului (Floreasca și Militari Residence) și a Clujului (Gheorgheni și Bonjour Residence). În cercetarea sa, Teodora Ungureanu analizează trei parcele ale dezvoltatorilor imobiliari din Chiajna și concluzionează că aceștia depășesc cu mult (și alți) indicatori urbanistici care ar fi putut să tempereze înghesuiala. Spațial, asta se traduce într-o densitate imensă a zonei rezidențiale. Densitatea în sine nu este o problemă urbană, însă ea devine o vulnerabilitate când dezvoltatorii lasă prea puțină suprafață neconstruită și strâmtează spațiul pentru acces, apropiind blocurile între ele.
Și zona în care locuiește Mihaela are o istorie foarte asemănătoare. Așa cum se întâmplă pe multe străzi din cartier, blocurile noi au fost ridicate atât de înghesuit încât a ajuns să nu mai aibă acces la lumină naturală. Nevoia de lumină naturală este recunoscută și în cadrul normativ, care spune că „iluminatul natural în camere și bucătărie trebuie să permită desfășurarea activităților zilnice fără a se recurge la lumina artificială”.
Când Mihaela s-a mutat în Chiajna, acum câțiva ani, lângă blocul ei „era gol”, „nu era nimic în partea aia”. Între timp, în zonă au apărut peste zece blocuri și încă alte câteva în construcție pe spații în care nici nu și-ar fi imaginat că ar putea încăpea o clădire. „Blocurile din față nu existau acum patru ani. Zona aia au umplut-o numai de betoane și blocuri. Nu există nimic altceva acolo. Nu se opresc, pe orice pătrățică de teren [se construiește în continuare]”.
„Se vede la nivel de formă urbană că e prea dens construit. Clădirile sunt prea apropiate unele de altele, având impact atât asupra spațiului neconstruit (accesul greu în zonă, lipsa spațiilor publice pentru locuitori), cât și asupra clădirilor în sine (probleme precum însorirea naturală sau poluarea fonică)”, remarcă arhitecta Teodora Ungureanu. „Am vrut să fac o comparație a densității, inclusiv densitatea de locuințe per hectar. A reieșit că avem o densitate aproape la nivel de Hong Kong”.
Totuși, reglementările urbanistice și indicatorii din PUG nu sunt rigizi. În niște marje rezonabile, ei pot fi depășiți printr-un Plan Urbanistic Zonal (PUZ), dar dezvoltatorul trebuie să explice de ce această depășire e necesară sau să dea ceva la schimb comunității care va locui acolo. Pentru că, teoretic, acești indicatori servesc interesului comunitar și există tocmai ca să protejeze cetățeanul de abuzuri, ca să îi asigure confort și, mai important, siguranță.
„Dacă proiectul propus depășește indicatorii stabiliți de PUG, acesta va avea nevoie de un PUZ care va trebui să obțină avizele comisiilor de specialitate. Serviciul lor de urbanism ar fi trebuit să fi ținut sub control. Adică să fi știut că, dacă îi mai lasă să construiască atât de mult, atunci trebuie să ceară spațiu verde sau suprafață neconstruită. Ei mai puteau, de exemplu, să ceară ca drumurile [de acces] să treacă în proprietate publică”, spune Teodora Ungureanu.
Zonele înghesuite, care se nasc din astfel de depășiri repetate ale reglementărilor urbanistice generale, creează probleme de acces, dar și ecologice. Depășiri care, în Chiajna, ar trebui să fie mai degrabă excepții, mai ales pentru că dezvoltatorii aveau, fizic, suficient spațiu să construiască etic pe câmpurile abia recent exploatate de imobiliare. Însă, previzibil, așa extrag mai mult profit din fostele terenuri agricole, construind parcelă cu parcelă, cu o logică urbanistică decuplată de angrenajul zonei.
Marele și magneticul urban
În mod normal, când administrația politică dintr-o localitate aprobă proiecte rezidențiale care vor găzdui zeci de mii de oameni, își asumă faptul că infrastructurile locale fac față numărului mare de locatari. În teorie, dezvoltarea infrastructurilor precedă dezvoltarea imobiliară și creșterea demografică.
În Chiajna trăiesc zeci de mii de oameni, marea lor majoritate îngrămădiți în noile blocuri. Veniți în ultimii ani, toți acești locuitori au o serie absolut previzibilă de nevoi: muncă, recreere, educație, cultură, sănătate. Au nevoie să acceseze diverse servicii și spații: locuri de muncă, transport, școli, parcuri, cabinete medicale și așa mai departe.
„Densitatea urbană singură nu garantează o calitate crescută a vieții. Avem nevoie și de dotările urbane necesare vieții de zi cu zi. În cazul acesta, se observă faptul că dotările urbane n-au fost gândite să răspundă [nevoilor locatarilor]. Trebuia să existe o intenție din partea Primăriei. «Dacă noi aprobăm un anumit număr de blocuri cu atâția locuitori, ce presupune asta? De ce au nevoie ei?»”, explică Teodora Ungureanu.
În practica din Chiajna, locurile de muncă și aceste dotări urbane, esențiale pentru viața cotidiană a locuitorilor, fie lipsesc, fie nu țin pasul cu creșterea demografică bruscă a ultimilor 15 ani.
La modul general, dezvoltatorii imobiliari nu sunt interesați să construiască lucruri pe care nu le pot vinde. Și, pentru că administrația politică le permite să facă asta, ridică ansambluri rezidențiale din care lipsesc multe servicii și spații de interes public, transformând aceste locuri în cartiere-dormitor.
Dependenți de marele oraș vecin, oamenii care trăiesc în ansamblurile rezidențiale din Ilfov devin navetiști (din)spre București. La rândul ei, Mihaela lucrează în capitală și a ieșit în Chiajna de numai trei ori de când s-a mutat aici, fiindcă nu există spații locale în care să își petreacă timpul liber.
Ca să ajungă în capitală, cei care locuiesc în Chiajna, mai ales pietonii, se izbesc zilnic de problemele infrastructurii de transport. Au o singură linie de autobuz cu program decent, dar care înghesuie călătorii. „Dimineața, între orele 7 și 9, nu te poți urca în niciun autobuz, decât dacă îl iei de la capăt. Cu persoanele care așteaptă să vină autobuzul umpli trei-patru autobuze. La fel, la întoarcere, de la Păcii, după ora 17”, îmi explică Mihaela. La acest sistem de transport se adaugă trotuare absente sau firave, scurtături informale prin câmpuri și o rețea de canalizare ce inundă „total” străzile la orice ploaie ceva mai puternică.
Precaritatea infrastructurii din Chiajna izolează și creează sau alimentează o dependență de mașină. „Proiectarea este una eminamente în jurul mașinii. Adică n-am trotuare, am mașini parcate claie peste grămadă, am copacii ăia care sunt plantați în dungă pe 5 centimetri de pământ, lângă gard. Tot ce îmi transmite mie peisajul ăla e că, de fapt, e un loc pentru oameni cu mașini. Și s-ar putea ca decizia de a-mi lua mașină să aibă legătură și cu asta. Asta văd în jurul meu, doar oameni cu mașini, infrastructură dedicată mașinilor”, arată antropoloaga Irina Zamfirescu.
Toate aceste infrastructuri precare – transportul public, locurile de muncă, școlile, spațiile verzi, căile pietonale – sunt forme de violență ceva mai subtilă, care fac ca mașina să devină, în ochii multor locatari, mijlocul preferat pentru naveta spre București. „Ca pieton, e groaznic”, se revoltă Mihaela.
Așa ajungem la următoarea dilemă a proiectelor rezidențiale din Chiajna. Când infrastructurile te obligă să folosești mașina, cum și unde facem loc pentru parcări?
O gândire beton
Potrivit legii, locurile de parcare trebuie să facă parte din orice proiect rezidențial. Iar pentru că parcările subterane și cele supraetajate sunt (mai) scumpe, deci taie din profit, mulți dezvoltatori aleg doar să toarne un strat de beton și, dacă sunt generoși, să traseze pe el niște linii albe pentru parcare. Această soluție, cea mai ieftină, a devenit normă în ansamblurile rezidențiale din Chiajna.
Pentru că dezvoltatorii încalcă regulile urbanistice generale ca să facă loc cât mai multor apartamente, lasă prea puțin spațiu pentru parcări, darămite pentru spații verzi. Prin urmare, fiindcă blocurile sunt foarte apropiate între ele, nu rămân suficiente locuri de staționare pentru mașinile din cartier.
M-am plimbat cu Mihaela pe străzile din Chiajna, unde mi-a arătat mai multe zone în care proiectele dezvoltatorilor au un număr infim de locuri de parcare, uneori doar jumătate sau chiar un sfert raportat la numărul de apartamente din blocuri. „Cum să semnezi așa ceva? Normal că o să se ajungă la blocaje de tot felul”.
Inevitabil, multe mașini ajung să fie parcate pe locuri improvizate, ceea ce îngustează și mai mult spațiul de acces în situații de urgență. „Unele dintre aceste spații utilizate în prezent drept spații de parcare sunt, de fapt, spații de circulație pietonală sau foste spații verzi sau care au avut o altă destinație. Dacă numărul de autovehicule a crescut, a crescut, a crescut, ele trebuie «depozitate» undeva”, spune Cristian Iojă, profesor universitar de geografie și cercetător în ecologie urbană, care studiază relația dintre infrastructurile gri și cele verzi.
Informal sau chiar amenajate de către dezvoltatori, aceste locuri de parcare ajung, de multe ori, să fie improvizate aproape lipit de blocuri, la mai puțin de un metru de ferestrele locatarilor.
Una dintre normele de igienă și sănătate publică a Ministerului Sănătății spune că trebuie să existe minim 5 metri între ferestrele camerelor de locuit și spațiile amenajate pentru parcări. „Dacă vorbim de siguranță, ar mai fi și partea de sănătate a populației. Mașina nu poate fi parcată în dreptul ferestrelor locuinței. Parcările care sunt făcute acolo nu sunt legale. Legile sunt făcute să ne protejeze”, explică arhitecta Teodora Ungureanu.
„Dacă spațiile de parcare sunt în imediata apropiere a ferestrelor, fie că acestea sunt utilizate sau nu pentru ventilare, aceasta contribuie la aprovizionarea constantă cu noxe a spațiilor de locuit”, remarcă profesorul Cristian Iojă.
Autoscara „nu poate fi calată”, confirmă pompierii din teren
Pe lângă efectul poluant, parcările agravează și problema accesului în cazuri de urgență. În urmă cu câțiva ani, ISU a primit o sesizare din partea unor locatari care acuzau că aleea de acces spre blocul lor, uneori ocupată de mașini, este prea îngustă pentru o eventuală intervenție. Pompierii au mers pe teren ca să verifice situația și au concluzionat că, într-adevăr, în cazul unei situații de urgență, accesul unei autospeciale de intervenție se poate realiza doar „cu dificultate”, în timp ce o autoscară nu ar putea să fie folosită din cauza spațiului prea înghesuit din zonă. Practic, oamenii blocați la etajele superioare trebuie să se salveze singuri.
Un astfel de risc, care a devenit mai vizibil la incendiul din februarie 2025, nu este izolat, ci persistă în multe alte zone din Chiajna nouă. „Eu m-am plimbat prin cartier. Am fost și pe [strada] Tineretului, și pe Ilie Petre. Sunt toate drumurile de acces blocate de mașini. Pe spațiul ăla nu are loc să intre autospeciala. Nu are cum, nu are pe unde să intre”, îmi povestește Mihaela. „La fel, uite, pe unde-ți intră? Sunt mașini parcate și pe stânga, și pe dreapta. Unde-ți intră autoscara pe drumul ăsta, când ai mașini pe toate părțile?”, continuă ea, în timp ce îmi arată o altă alee foarte îngustă.
În cazul unei situații de urgență, o altă problemă este raza de viraj a autospecialelor pompierilor, care este considerabil mai mare decât a unei mașini obișnuite, dar și înălțimea acestora, care le împiedică să pătrundă pe anumite alei din cauza balcoanelor joase.
Și într-un reportaj realizat de jurnaliștii Antena 1, pompierii în recunoaștere confirmă că există multe zone în care nu pot ajunge la oameni. „N-avem ce face”, răspunde unul dintre ei, întrebat cum pot interveni la înălțime pe una dintre străzile înguste. „Consecințele sunt foarte mari. Nu vorbim aici doar de pagube materiale, care-s foarte importante, dar putem să vorbim și de pierderi de vieți omenești, de persoane care nu reușesc să se evacueze”, explică purtătorul de cuvânt ISU Daniel Vasile, prezent și el pe teren, în Chiajna.
Mihaela îmi mărturisește că nu se simte în siguranță în propriul apartament, pentru că nici la ea „nu se poate intra cu mașina de pompieri”, iar „lumea s-a resemnat, știe că nu se poate intra și cu asta, basta”. Aduce în discuție incendiul de acum un an și spune că, deși blocul era la strada principală, tot au existat probleme de acces. „Dacă era undeva între blocuri, în capăt, nici naiba nu intra. Imaginează-ți un incendiu la blocul nostru. Cum intră? Pe unde intră mașina de pompieri? Singurele mașini care intră sunt mașinile mici, se strecoară pe aici”.
Sub pretextul că sunt un student care vrea să cumpere un apartament în zonă, am vorbit la telefon cu un agent de vânzări al dezvoltatorilor și l-am întrebat despre alte situații locale în care au intervenit pompierii. Sigur pe el, crezând că vorbește cu un potențial client, a negat că ar exista probleme legate de acces: „De-a lungul anilor, 16 ani, a intrat și SMURD-ul, și pompierii, și orice. Au fost și cazuri în care au venit pompierii, adică au venit, s-au rezolvat treburile, au loc mașinile. N-au fost probleme. Dacă erau probleme și nu aveau acces pompierii, ardeau blocurile. E logic”.
La câteva luni distanță, am cerut puncte de vedere de la Primăria Chiajna și Militari Residence, principalii dezvoltatori din comună și cei care au construit blocul a cărui mansardă a ars în februarie 2025. Deși am insistat prin mail-uri și telefoane, nu am primit niciun răspuns oficial. În schimb, unul dintre agenții de vânzări ai dezvoltatorilor mi-a spus la telefon: „Pentru materialul ăsta cred că aveți nevoie de un OK al directorului de vânzări, că nu scriem așa oricine despre Militari Residence cum vrem” și „Dacă vreți să scrieți ceva denigrant la adresa Militari Residence, nu este în regulă, ca idee, asta încerc să vă transmit”.
„Dintr-un dezastru faci un dezastru mai mare”
Același tipar urbanistic care îngreunează intervențiile la incendii influențează și capacitatea de răspuns în cazul unui eventual cutremur major, explică Matei Sumbasacu, inginer structurist și fondatorul organizației Re:Rise, care luptă pentru reducerea vulnerabilității seismice.
Inginerul povestește că, în ultimii 50 de ani, normele de proiectare a structurilor s-au înăsprit mult. Pe hârtie, majoritatea covârșitoare a clădirilor noi ar trebui să reziste unui cutremur. „Chiar dacă aceste clădiri sunt noi, este o aberație să nu te gândești că ele ar putea pica. Nu neapărat că sunt proaste, deși la multe calitatea în execuție este dubioasă, dar pentru că așa e sănătos să faci, pentru că natura te poate învinge oricând, oricât de bine faci tu o clădire”.
Un tabel cu neregulile constatate de Inspectoratul de Stat în Construcții în cadrul controalelor la proiectele rezidențiale din Chiajna (2015-2025) și cuantumul sancțiunilor poate fi parcurs aici. ISC a găsit inclusiv lucrări fără autorizații, proiecte neverificate și nesupravegheate tehnic și recepții ilegale. Cuantumul amenzilor aplicate variază între 300 și 4.000 de lei.
Așa cum avertiza și Ordinul Arhitecților din România încă din 2018, inginerul Matei Sumbasacu susține că, în cazul unui seism major, intervenția salvatorilor ar fi îngreunată de străzile îngustate din Chiajna, Popești-Leordeni și alte zone construite compact în ultimii ani.
„Dacă pică unul din blocurile astea și mai pică unul mai încolo, mai pot ajunge pompierii la mine să mă salveze? Sau dacă sunt blocat la mine în casă, au picat scările de la blocul meu. Nu mai pot să ies din bloc și a picat un bloc mai în față. Și nu mai pot pompierii să intre cu scara să mă scoată pe mine din casa mea. Dintr-un dezastru faci un dezastru mai mare prin astfel de tâmpenii.”
Pe cine dăm vina?
Uneori, în fața tuturor acestor vulnerabilități, reflexul din discursul public – mai ales din partea celor privilegiați – este să mustreze locatarii, să nu arate cu degetul pe verticală, spre cei care au putere.
Antropoloaga Irina Zamfirescu crede, însă, că ar trebui să canalizăm revolta și ironiile către stat și dezvoltatori, pentru că ei sunt, de fapt, actorii puternici care tolerează și pun produsele respective pe piață. „E același lucru cu faptul că mergi la magazin și cumperi o pâine mucegăită. Eu cred că reacția lumii va fi «Huo, huo, magazinule, că ai la vânzare pâine mucegăită». Ăsta e discursul vizavi de bunul de mâncat: e magazinul de vină. Așa e și cu locuirea: furnizorul e de vină pentru acea treabă”.
În ultimii ani, critica sistemică a fost înlocuită de o critică fragmentată, care mută vina pe locatari. Am fost, spune antropoloaga, „antrenați că locuirea poate să arate oricum și, în funcție de cât de bun, de muncitor, de desăvârșit ești, îți permiți [sau nu]”. La nivel social, comunitar, acest „discurs profund” ne dezbină și ne face să credem că „dacă nu îți permiți să cumperi pe undeva prin centru sau prin zone din inelul median, înseamnă că atâta meriți, să locuiești la periferie”.
Dar ce se întâmplă când statul se retrage, mută presiunea pe cetățean și începe să transfere (toată) puterea către inițiativa privată? Ajungem, explică cercetătorul Cristian Iojă, să avem relații inegale de putere între dezvoltatori și stat, care ar trebui să apere interesul nostru. „Dincolo de corupție, pentru că nu asta e principala problemă, e o dizolvare a puterii instituțiilor mai ales în fața presiunilor care vin dintr-o zonă economică mult mai dark”.
În loc să decontextualizăm problema și să spunem superficial că funcționarii publici sunt corupți, cercetătorul crede că ar trebui să ne uităm la cum sunt distribuite resursele financiare și responsabilitatea: „Eu, ca funcționar, de exemplu, zic nu [în fața presiunilor imobiliare]. Și după aia vine armata de avocați. Nici nu știu să-i număr și încep să-mi aducă argumente și să-mi spună de ce greșesc eu și că pot să plătesc cu zece generații de acum încolo. Și, atunci, deciziile devin mult mai fluide”.
O chestiune de timp
Problemele locuirii din Chiajna are mai multe cauze. Locuirea inaccesibilă din București și, în același timp, dependența de București. Paradoxal, prea mult și prea puțin spațiu de construit pentru dezvoltatori. Forțarea normelor de urbanism și sănătate publică până la claustrofobie. Dezvoltarea imobiliară frenetică, tolerată politic fără infrastructuri. Improvizații și îngustimi. Toate astea se adună în timp. Există riscul să decuplăm cauzele de efecte și să nu înțelegem foarte clar cum am ajuns aici. Mai rău, s-ar putea nici măcar să nu recunoaștem că ne uităm la o violență structurală și să dăm vina pe locatari.
Între 2015 și 2025, pompierii au intervenit la 120 de incendii izbucnite la clădirile rezidențiale din comună. Dintre acestea, 83 au avut loc în ultimii cinci ani. Într-un cartier strâmt care continuă să se condenseze, cum vor arăta următoarele intervenții ale pompierilor la urgențele inevitabile din Chiajna? Anul trecut, de Ziua Protecției Civile, un incendiu a făcut vizibilă această vulnerabilitate construită în timp. Cartierul, însă, trăiește cu ea în fiecare zi. „Este cea mai gravă problemă dintre toate. Momentul în care o să se întâmple o tragedie și mai mare decât cealaltă este doar o chestiune de timp”, îmi spune Mihaela.
Colaj main: Maria Angele
NOTE:
* Mihaela nu este numele său real. Locatara a ales să rămână anonimă, pentru că se teme de influența pe care administrația politică o are în localitate. Jurnaliștii de la RISE Project și PressOne au documentat anterior legăturile primarului Mircea Minea, în funcție de trei decenii, cu Lia Savonea (în prezent, președinta Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie) și cu rețelele locale de influență, în contexte imobiliare și electorale.
În discursul public, sintagma „Militari Residence” este folosită pentru a desemna întreaga zonă nouă din Chiajna, unde construiesc și alți dezvoltatori. Referirile din acest articol la „dezvoltatori” sunt generale și vizează fenomenul urbanistic din comună, deci nu se aplică exclusiv unui ansamblu rezidențial, cu excepția mențiunilor explicite despre blocul afectat de incendiul din februarie 2025.
