Indiferent de vreme, sau că e weekend sau prima zi din an, angajații de la STB se trezesc la trei dimineața pentru a scoate tramvaiele și autobuzele pe traseele care împăienjenesc capitala. Am însoțit-o pe Elena Savu, o vatmaniță care conduce zi de zi un mastodont de 37 de tone.
Când se întâlnesc pe traseu, Elena și soțul ei - șofer de autobuz - se salută. Alteori vorbesc la telefon și se anunță, „Vezi că trec prin fața ta în cinci minute”. Când văd mulți oameni în stația celuilalt sau când e vreo problemă în trafic care le-ar putea afecta traseul, își dau de veste unul altuia. Dacă are loc o avarie, ea îl roagă să îi anunțe pe călătorii din stații, să știe să nu mai aștepte, iar el le dă claxoane și le comunică. Într-o zi, soțul i-a zis în glumă că oprește autobuzul în mijlocul intersecției și îi schimbă el macazul. „Noroc că nu am macaze acolo unde ne intersectăm, că ar fi fost culmea”, îmi spune vatmanița râzând. Are 44 de ani și în aprilie face doi ani de când lucrează la STB, unde a învățat, pe rând, să conducă toate tramvaiele din flota capitalei. Ne-am întâlnit înainte de sărbători, când era pe linia 32 (Depoul Alexandria - Piața Unirii), și mi-a povestit despre viața de vatman, tramvaie și provocările care apar pe traseu.
„Colegul din față pleacă la și un minut, iar la și cinci trebuie să plec eu.” În prima stație, cea de la depou, cineva de pe peron pare că o salută din priviri. „Tot timpul îmi zâmbesc călătorii. Nu toți, dar unii care au început să mă recunoască”, îmi povestește. Poartă o cămașă albă cu volane, o tocă bleumarin, iar la mână are un accesoriu auriu care acoperă palma.
Biroul ei, în care stă zi de zi nouă ore - nouă ore și jumătate, e cabina tramvaiului pe care-l conduce. Are câte o pauză de 8 minute la finalul fiecărui traseu de 45 de minute și o pauză de masă de 15 minute la jumătatea zilei de lucru. S-a obișnuit fără mâncare și încearcă să nu bea apă în timpul programului, ca să nu fie nevoită să folosească grupurile sanitare de la cap de linie. În pauza de masă preferă să stea pe telefon și să vorbească cu cei de acasă, pentru că nu are destul timp să meargă să-și cumpere ceva. Ar trebui să vină cu ceva pregătit de acasă, iar asta ar însemna să se trezească și mai devreme. Foarte rar spune că mai face „câte o aroganță”, când prinde roșu la Calea Ferentari cu Calea Rahovei și are de schimbat și macazul, fuge repede cu ranga în mână la patiseria de la colț. „Fetele mă cunosc și le zic clienților de la coadă «Dați-mi voie să-i iau doamnei comanda, că e cu tramvaiul»”. Pentru a acționa macazul, vatmanița introduce ranga într-o fantă și schimbă poziționarea limbilor care ghidează mersul tramvaiului.
Elena preferă să lucreze în schimbul I, de la 4.00 / 4.30 la 14.00 / 14.30, pentru că nu e trafic dimineața și ajunge mai repede la depou și apoi îi rămâne restul zilei să se ocupe de treburile gospodărești. Asta înseamnă că în fiecare seară la 20.30 e în pat, ca să se poată trezi a doua zi la timp.
Dacă trebuie să scoată tramvaiul pe traseu la 4.28, se trezește la 3 fără un sfert, își face cafeaua, se pregătește și în 20 de minute a ieșit din casă. Conduce până la depou, își ia actele de la dispecer și își caută tramvaiul. Pregătește bordul, scrie foaia de parcurs și se prezintă la prima stație. Spune că e foarte important să nu întârzie la muncă, pentru că dacă nu ai scos tramvaiul la ora la care trebuie, „ai dat toată linia peste cap”.
„În prima cursă nu e atât de aglomerat, sunt câteva mașini pe stradă. Deja de la a doua cursă încep să iasă participanții la trafic, iar la a treia cursă deja e haos. Între 6.50 și 9 aproape că îmi ia un minut să închid ușile la tramvai pe stație. De multe ori, rămân călători pe stație, că nu au loc.” Apoi se mai eliberează și se aglomerează iar pe la 15.30 - 16.00, când pleacă oamenii de la muncă. Dar ea termină tura undeva pe la 14 și când ajunge acasă ia și prima masă a zilei.
Deși are un program dificil de lucru, care include și multe weekenduri, o ajută faptul că și soțul ei e șofer în rețeaua de transport public a Bucureștiului și că de multe ori lucrează în aceleași zile și au cam aceleași libere. „Sunt foarte drăguți cei care ne fac programul. Dacă anul trecut am lucrat de sărbători, automat anul ăsta încearcă să-mi dea liber. Tot timpul au încercat să ne dea libere când am avut nevoie. Și atunci când a fost nevoie de un om la muncă, ne-am dus, e normal să ne ajutăm.”
Elena Savu a terminat Liceul Industrial „IOR” (actualul Liceu Teoretic „Benjamin Franklin”). Înainte să conducă tramvaiul, lucra la un salon de înfrumusețare, dar soțul i-a dat ideea de a veni la STB. „Mie îmi place să șofez, așa că m-am apucat de școală. Aș fi putut să mă apuc și de autobuz, dar mai văzusem fete pe traseu pe tramvai și am zis «Dacă ele au putut, eu de ce n-aș putea?».” A făcut școala în pandemie, a luat categoria D în martie 2022, în aprilie s-a angajat și de atunci nu se mai vede făcând altceva. I se pare că totul e frumos la jobul ei. Acum, după aproape doi ani, e atât de confortabilă în cabină și a învățat atât de bine toate sensibilitățile tramvaiului, că simte și când trece peste o hârtie căzută pe șine. I-ar fi plăcut să-și poată pune o icoană în cabină, dar nu au voie să decoreze noile modele Imperio, așa că poartă o iconiță în buzunar în timpul programului.
Îmi spune că vatmanițele sunt privite altfel de către colegii bărbați, care le consideră mai puternice. „Ni s-au întâmplat tot felul de situații. Mi s-a defectat un tramvai din acela albastru, s-au înfrânat boghiurile din față. A trebuit să dau la pompă, să-l defrânez și să-l duc așa defrânat «la grajd», adică la depou. Nu poți să-l lași acolo, că faci o blocare de vai de capul meu.” Iar drumul până la grajd e o operațiune meticuloasă, pentru că trebuie să fie și mai atentă la trafic, nemaiavând frâne în acea situație.
Crede că a prins drag de tramvaie de când era mică și asculta povești de la bunica ei, care era taxatoare, avea un scăunel și un pupitru și încasa banii de la călători. Îi place tramvaiul Imperio că e modern, curat și că are nouă camere cu care poate să vadă „tot salonul”, dar i-au rămas în suflet vechile Tatra, făcute în Cehoslovacia. „Sunt foarte frumoase și foarte bune. Îmi doream să-mi lase mie unul, să mi-l vopsească roz, să fiu singura fată de pe un tramvai ca acela. Bine, îmi trebuia și un schimb, schimbul doi, speram să fie tot o fată.”
Își amintește că pe vremuri, când călătorea în spatele cabinei, se întreba ce este hârjâitul pe care-l aude din față. Abia când a învățat să conducă un V3A a aflat că este vorba de controller-ul care are 100 de contacte și care îi transmite circuitului electronic viteza cu care să secționeze curentul, variind tensiunea aplicată motorului electric – motiv pentru care sistemului, și implicit tramvaiului care îl folosește, i se mai spune și „chopper”.
Îmi spune că vatmanii au învățat și orele de la semafoare și, mai mult, „Noi trebuie să gândim și pentru ei”, adică șoferii care nu respectă regulile de circulație. Mulți, de exemplu, îi taie calea când schimbă direcția de mers și nu acordă prioritate. Dacă plouă sau dacă sunt frunze pe șine, o frânare durează mai mult. Consideră că vatmanii au viață mai grea decât cei de pe metrou, care sunt în subteran și evită traficul, și decât cei de pe tren, care au bariere și nu stau după mașini. Chiar în timp ce îmi explică, cineva din față trece pe roșu. „Uite, de exemplu, a trecut pe roșu doamna, da? Eu trebuie să fiu atentă, că nu știi, dacă ea a avut tupeul să treacă acolo pe roșu, automat poate oricând să-ți forțeze verdele tău, să te oblige să pui frână.”
Dacă apare vreo defecțiune la tramvai, vatmanița trebuie să dea jos călătorii și să meargă pe avarii până la depou, făcând tot posibilul să nu creeze blocaje în trafic. De multe ori, cei de la „Circulație” (organism intern STB care îi supraveghează constant prin GPS) le fac raport, „le dau o notă” pentru că au blocat traficul, chiar dacă avaria nu a fost vina lor. Tot ei îi sună dacă au stat prea mult într-o stație sau dacă au plecat cu un minut mai devreme. „Suntem urmăriți tot timpul.”
„N-avem curent în momentul ăsta, nici în fir, nici în linie. Avem 9 volți în baterie și mergem din inerție”, spune Elena și arată panoul de control. Astfel de situații au loc când sunt prea multe tramvaie pe linie și trebuie să fie atenți, să meargă încet, ca să nu frâneze brusc dacă apare ceva și apoi să rămână blocați până revine curentul.
Îmi spune că principala nemulțumire a vatmanilor este faptul că liniile sunt vechi și nu știu când se vor ocupa de ele autoritățile locale. Pe unele porțiuni sunt strâmbe sau lipsesc câțiva centimetri din linie, motiv pentru care au și restricții de viteză. La Imperio se simte mai puțin, că e lat și jos, dar la modelele mai vechi cu cât e mai proastă linia, cu atât se bălăngăne mai tare tramvaiul. „Valsează cu noi tramvaiul și te înjură pasagerii. Spun: «Ne duceți de parcă cărați cartofi!». Gândiți-vă că noi stăm nouă ore și facem așa. La fel, dacă ai o bruscare, dacă ai o mașină pe traseu. Vin și îți bat în cabină, ei n-au de unde să știe ce ai tu în față.”
Este mereu cu ochii și pe itinerariu, unde sunt trecute orele la care trebuie să fie în fiecare stație. „Încercăm să respectăm orarul, pentru că el coincide cu aplicația STB”, îmi explică. Însă nu reușesc mereu, cel mai adesea din cauza mașinilor care ocupă banda. „Cei mai periculoși sunt taximetriștii și cei cu Uber-ul, pentru că opresc acolo unde e clientul.” Când are în față pietoni nehotărâți, femeia le face semn să treacă. „Prefer să îi văd de partea cealaltă decât să îi știu acolo. Nu știi ce intenții au.”
Îmi povestește mândră că de 1 decembrie și ea și soțul s-au îmbrăcat, la inițiativa ei, în costume tradiționale. „Toată lumea a venit să facă poze.” Pe lângă soțul ei, a mai avut un unchi care a lucrat la STB și mai are un văr mai îndepărtat care lucrează și el ca șofer de transport public de dinainte de 2000. Iar fratele ei e șofer la Serviciul de Transport Voluntari, după ce a fost livrator la Freshful.
De când lucrează la STB, Elena a început și să folosească mai mult transportul public în timpul liber. Având în vedere că stă jos câte nouă ore în fiecare zi, în cabină, când iese la plimbare nu mai vrea să aibă stresul șofatului. „Luăm STB-ul, ne plimbăm, mai luăm și aer, nu mai sunt atentă să conduc. Mai bine conduc alții pentru mine, adică colegii mei”, râde. I-a învățat și pe cei doi băieți, de 15 și de 18 ani, să ia transportul în comun la școală și unde se mai duc.
Înainte să termine penultima cursă a zilei, o avarie la alt tramvai ține blocată stația Depoul Alexandria. În scurt timp apare și o mașină de intervenții, dar coada de tramvaie din spate se tot lungește. „A fost deștept băiatul care e în spatele meu să nu blocheze intersecția mare, Antiaeriana”, zice despre colegul care a avut intuiția să frâneze în așa fel încât să lase loc și pentru trafic. Apoi privește fascinată cum un tramvai V3A îl tractează cu spatele pe cel avariat. Îmi spune că e o operațiune riscantă și că doar un vatman cu experiență poate face asta, și el ghidat de cineva din exterior, pentru că trebuie să treacă peste încrucișări.
Intrăm în stație și e deja ora la care ar fi trebuit să iasă din tură. Se înțelege din priviri cu cineva de pe peron: colegul pe care nu îl cunoaște, dar care ar trebui să ia în primire tramvaiul pentru schimbul al doilea.
Când ne-am întâlnit, Elena fusese detașată cinci luni la Depoul Alexandria, din cauza lucrărilor Termoenergetica de pe bulevardul Timișoara, și abia aștepta să se întoarcă „acasă”, la Depoul Militari.
Deși lucrează de aproape doi ani la STB, îmi spune că de aici ar vrea să iasă la pensie. Pentru fiecare pasager recalcitrant, este și unul care îi zâmbește când o așteaptă în stație. „Chiar vorbeam cu soțul, îi zic, «Uite, sunt liberă, parcă îmi vine așa câteodată să merg cu tramvaiul, să vină ziua aia să mă întorc la muncă.» Nu m-am gândit niciodată că o să-mi placă atât de mult.”
