Cum își amintesc românii trecutul lor? Artista Alexandra Croitoru ne oferă spațiu să contribuim la scrierea istoriei noastre comune.
Într-una dintre sălile Centrului Ceh din București, unde sunt găzduite expozițiile din proiectul Future Museum, mai multe voci vorbesc deodată din spatele unui panou cu siluete decupate din ziare și lipite buluc. Într-un colț de panou, trei intelectuali tronează peste o aglomerație de capete tăiate din reviste: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Mircea Dinescu. În centru e sărbătoare: Mungiu câștigă Palme d’Or la Cannes, în timp ce Dan Puric e imortalizat cu privirea și mâinile ridicate spre cer și pare că invocă un zeu al culturii românești. Instalația e ca o ilustrație panoramică și-mi amintește de vederile mari și lungi cu orașe din Occident pe care le primeam când eram mică, de la rudele mutate în străinătate. Ilustrația asta mare e despre România ultimilor 30 de ani. E o vedere panoramică a trecutului nostru.
Expoziția „Between 100 and 30.” (Între Centenar și comemorarea Revoluției Române) adună fotografii, obiecte și fragmente video care te conduc prin mai multe evenimente istorice, printre care Revoluția din ‘89 și tot ce am trăit de la căderea comunismului și până acum. Lucrarea folosește arhivele personale ale unor oameni curioși și pasionați de trecut, care au adunat bucăți din istoria noastră pe care le-au considerat importante.
Prima versiune a frescei a fost concepută în 2009. Zece ani mai târziu, artista expune rezultatul live, iar românii sunt invitați să o completeze. Primul lucru care te lovește când intri e haosul imaginilor alăturate și vocile animate care se suprapun din spatele panoramei. Alexandra spune că ăsta e unul dintre efectele pe care le-a dorit, ca să intri în filmul dezordinii istorice.
Ideea expoziției i-a venit cu ocazia exploziei de evenimente organizate anul trecut pentru a celebra o sută de ani de la Marea Unire. „De Centenar, cele mai vizibile erau acțiunile populiste, pompoase, superficiale. Suprafața era mereu strălucitoare”, îmi explică ea, la două săptămâni după vernisaj. „Mi se pare că trecem așa, de la o aniversare la alta, și ceva ce ar trebui să fie un fir continuu de efort investit în viața noastră culturală dispare. Nu trebuie să fie nevoie de ocazii speciale ca să fie un plan de susținere a vieții culturale”.
Alexandra Croitoru le predă studenților la departamentul Foto-Video, de la UNARTE, instituția în cadrul căreia și-a dat doctoratul. Teza ei de doctorat a devenit o carte despre cum a fost transformat Constantin Brâncuși într-un simbol al naționalismului local. Este unul dintre fondatorii Salonului de Proiecte, unul dintre cele mai vizibile centre de artă contemporană de la noi, care pune România în dialog cultural cu alți artiști tineri din lume. Lucrările Alexandrei te provoacă să te gândești la cum se construiește memoria noastră colectivă, la relațiile de putere dintre noi și cum ne afectează ele. La începutul anilor 2000, artista și-a făcut o serie de portrete-colaj alături de figurile masculine cele mai prezente în viața publică românească, de la Adrian Năstase la băieții de la trupa Paraziții, comentând, astfel, absența femeilor în roluri de decizie în spațiul public. În expoziția de la Centrul Ceh, care poate fi văzută până pe 29 martie, Alexandra ne invită să participăm direct la recompunerea istoriei și să recuperăm poveștile împinse la marginea memoriei noastre colective de variantele oficiale.
Prima schiță a frescei din expoziție a fost concepută împreună cu artistul Ștefan Tiron, în 2009, la doi ani după ce România intrase în Uniunea Europeană. Au făcut un forum pe net și au invitat oamenii să contribuie online cu sugestii de evenimente și personaje din cei 20 de ani care se împlineau atunci de la Revoluția din ‘89. Erau curioși să vadă cum își amintesc haosul tranziției de la dictatură la democrație.
Dar ce și-ar nota românii din trecutul lor recent? Artiștii au adunat propunerile și au făcut un colaj din imagini decupate din reviste și ziare. A ieșit un amestec între imagini cu Băsescu președinte, intrarea României în NATO, un Dan Puric orator și Dan Voiculescu, politicianul-proprietar de televiziuni ca Antena 3. „În lucrarea asta din 2009 sunt incluse personaje care nu și-ar găsi locul într-o frescă istorică, care de obicei pune accentul pe personaje pozitive, pe victorii. În sensul ăsta ar fi o deviație” de la felul în care se scrie istoria. Memoria noastră e asediată de versiunile oficiale ale trecutului, pe care le înghițim în mod repetat. Dar tocmai d-asta e important să căutăm prin arhivele noastre mentale: măcar ne selectăm singuri amintirile.
La zece ani după mobilizarea oamenilor pe internet, fresca își așteaptă completările pe viu. În primele două săptămâni de expoziție, vizitatorii au adăugat cu creionul cuvintele: NATO, Becali, Centenar Brâncuși. „Contribuțiile sunt aproape inexistente”, spune artista. „Mi se pare un dezinteres general pentru lucrurile care se fac în comun. Și prezența la vot confirmă lipsa noastră de implicare. Oamenii decid prea puțin să ia niște poziții în activități care au legătură cu viața socială”. Spera că oamenii vor participa în număr mai mare, ca atunci, în 2009, când scriau pe forum. „Poate dacă mergeam tot pe o variantă online, ar fi contribuit mai mulți. E mai simplu să stai la tine acasă și să scrii”.
Pe spatele frescei, ca și cum ai scrie pe-o vedere, sunt proiectate video-uri care rulează fragmente din talk show-uri, slujbe, meciuri de fotbal și o emisiune cu un tânăr exuberant care anunță că românii vorbesc din ce în ce mai liber despre sex. E ofertă de burtiere ca la teleshopping: 1800 km de autostrăzi până în 2013! vezi la mijloc, Au ars 3-4 ha de vegetație și pădure îți sare-n ochi din partea de sus a unui alt ecran; vezi și Cum a reușit Ceaușeasca în viață. Una dintre emisiuni are volumul la minim. Îți dai seama din mesajele de pe burtieră că o femeie musulmană le răspunde ascultătorilor la întrebări despre Islam. „Și-n viața reală e aceeași senzație: nu controlezi, chiar dacă tu zapezi de pe-un program pe altul. Nu există cu adevărat un control asupra informației, deși s-ar putea să ai impresia asta”, adaugă Alexandra.
Partea asta din expoziția Alexandrei ne provoacă să ne întrebăm despre cum sursele de informare în masă, în primul rând televiziunile, îți dictează ce să reții și ce să uiți din evenimentele vieții comune. Istoria e o narațiune a celor care au putere politică, prezentată ca adevăr universal. Recent, vicepreședintele Academiei Românie, Răzvan Theodorescu, a declarat, la o dezbatere moderată de Adrian Năstase, că România e o țară cu tradiții răsăritene, care nu iubește democrația, iar locul ei e alături de vecini ca Rusia lui Putin și Turcia lui Erdogan. Dar istoria poate fi creată de oricine observă și arhivează, inclusiv de artist. „Instalația TV prezintă o viziune foarte subiectivă în a decupa ce rămâne din fluxul media”. Alexandra a decupat dintr-o arhivă deja decupată de autorul ei, medicul psihiatru și cercetătorul Florin Gâldău, un timișorean pasionat de cultură. Înregistrările au fost păstrate pe DVD-uri și casete video și acum fac parte din colecția Centrului Național de Documentare, Cercetare și Informare Publică despre Revoluția Română din 1989. „Nu există nicio șansă de coerență între lucrurile care apar acolo. Cred că asta e frumusețea, de fapt”, spune artista. Sensul și coerența istoriei din manualele școlare lasă loc unor versiuni subiective asupra trecutului, care coexistă.
Un model de participare individuală la recuperarea istoriei comune găsești chiar la expoziție: un român fără nume de la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea a colecționat imagini pe care le-a adunat într-un album: fotografii decupate din reviste cu bărbați pe cai și-n uniformă militară, vederi cu femei bogate care-și sprijină de umăr umbreluțele de soare, schițe cu scheletele clădirilor din București. Alexandra povestește că nu îți poți da seama de ce cetățeanul a ales acele imagini și nu altele, așa cum probabil românii care vor trăi peste o sută de ani nu-și vor explica lipsa de coerență a frescei. Albumul curiosului anonim e parte din colecția soților Anca și Mihai Oroveanu. „Un personaj a reconfigurat istoria după interesele lui și subiectele care-l pasionau. E greu de înțeles de ce sunt alăturate anumite imagini. E un alt fel de a lucra cu istoria, în afara poveștilor oficiale”. Imaginile din album au fost scanate și expuse privitorilor.
Acum, Alexandra Croitoru cercetează, alături de colegii ei de la Salonul de Proiecte, arhiva de imagini care a aparținut lui Mihai Oroveanu, istoric de artă și fondator al Muzeului Național de Artă Contemporană. „El avea un vis: să facă un centru de cercetare al fotografiei”, îmi explică ea. Oroveanu a adunat fotografii de la târguri de vechituri sau instituții, timp de mai mulți ani. „Cel mai frumos e că nu caut nimic. E un proces de imersare într-un material infinit”. Alexandra speră ca selecțiile de imagini expuse să le servească și altora în diverse proiecte de cercetare. Pentru viitor, își dorește ca statul să sprijine centrele culturale cu spații și resurse financiare pe termen lung, nu doar punctual. Crede că e nevoie de o strategie națională care să recupereze și să salveze trecutul, din puținele surse rămase. „Am crescut cu respect pentru imaginea fotografică, pentru valoarea ei ca obiect. Fotografiile îți dau răgaz să intri adânc în moment, spre deosebire de fluxul zilnic în care trecem pe lângă imagini și nu avem timp să ne uităm cu atenție la ele”.
Puteți veni în ajutorul memoriei noastre colective și completa fresca la expoziția de la Centrul Ceh până pe 29 martie.
Alexandra pregătește o nouă expoziție cu selecții din arhivele Oroveanu. Vernisajul e miercurea viitoare.
Foto: Didi Elena, pentru Centrul Ceh.
