La ediția de anul acesta a Street Delivery București, trei grafferi (KERO, OCU și IRLO) au creat un mural uriaș, în inima orașului, care răstoarnă și reinterpretează ludic expresia neaoșă „Pe-afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Cristian Neagoe, omul cheie din spatele Street Delivery, explică miza lucrării de street art recent apărute, îi disecă straturile și-ți explică de ce e importantă arta de stradă.
Street art-ul, cunoscut generic drept „graffiti”, e foarte des perceput ca „mâzgăleală”, cea mai de jos formă de exprimare. Românii au și o vorbă pentru asta: „Numele proștilor pe toate gardurile”.
Adevărul e că zidurile, gardurile, pereții cei mai vizibili ai orașului sunt cele mai potrivite locuri pentru arta publică. În primul rând pentru că e greu să închizi așa ceva într-o galerie la care au acces doar cei puțini, care fac parte dintr-o elită sau se așteaptă la exclusivități. Biletul de intrare nu mai e nici el o piedică. Orice trecător poate privi acest gen de artă. Este cea mai democratică și mai cinstită formă de interacțiune vizuală.
În măsura în care percepția vandalismului și a ilegalității persistă, puțini sunt cei care se gândesc măcar să interpreteze o pictură murală dincolo de suprafață. Semnificațiile rămân la tencuială, deși rădăcinile lor merg mult dincolo de cărămidă. În artă, ce nu se vede e mai important decât ce se vede.
Să luăm cazul celei mai noi picturi murale de dimensiuni mari din București — Leopardul tăcerii, de pe Calea Griviței cu Budișteanu. Ce-i cu chestia asta și de unde a apărut?
Prima tentație e să vezi în acest zid pictat doar o ilustrare a unei alte vorbe românești, despre care mai toți cred că știu ce înseamnă, dar care eludează interpretările de fațadă: „Înăuntru-i vopsit gardul și afară-i leopardul.”
Pare că se explică singur. Dar ce e în spatele acestei expresii? Însăși originea ei e controversată. Astăzi e întrebuințată frecvent, în mod ironic, pentru a sublinia diferența dintre ceea ce ni se vinde și ceea ce se află, de fapt, în spatele ambalajului. Contrastul dintre minciună și adevăr. Inițial, însă, strigarea vânzătorilor de bilete de la circuri ambulante voia să spună că leopardul pictat pe gard e doar o reprezentare, în timp ce animalul maiestuos poate fi privit pe viu înăuntru, după ce îți vei fi cumpărat accesul.
În pictura murală de pe Griviței, personajul cu trafalet șterge ceea ce etichetează ca fiind o „mizerie”, „vandalism”, „blasfemie” - în genere, prejudecățile de care se lovește street art-ul. Asta în timp ce el însuși poartă veșminte țesute din graffiti, tag-uri, throw-ups, bombing-uri (ca să folosim câțiva termeni specifici acestei culturi). De altfel, o tactică de bază a ipocriziei: îi acuzi pe ceilalți de ceea ce faci greșit chiar tu. Te îmbraci cu ceea ce vrei să ștergi. Ascunzi sub covor lucrurile private pe care apoi le acuzi în mod public. „Fă ce zice popa, nu ce face popa”, altă vorbă din înțelepciunea populară.
Nici leopardul din imagine nu e tocmai un leopard. Dacă te uiți cu atenție, petele de pe blana lui sunt, de fapt, litere care se aranjează în câteva propoziții. Petele sunt vina, fricile, păcatele pe care le ții bine dosite sub covor. Expresia înfricoșătoare a unui leopard furios transmite amenințarea că lucrurile pe care le ascunzi se vor întoarce și te vor bântui.
Literele nu sunt nici ele aleatorii, ci urmează linia mușchilor și încrețiturile blănii acestui animal adus în pragul extincției. Pentru cei care nu au răbdarea de a descifra, textul spune așa: „Acesta nu este un leopard. Acestea sunt fricile noastre. Petele noastre. Păcatele noastre. Înainte să o dai de gard, întreabă-te: ce e un leopard?”. Știu asta și îl pot citi pentru că eu l-am scris, la invitația lui OCU, KERO și IRLO.
Referința la artistul suprarealist belgian René Magritte e evidentă și poate deja clișeică, dar poveștile în ramă și săgețile trimise de acești „vandali” nu se termină aici. În fapt, de ce se numește această lucrare Leopardul tăcerii? Are legătură cu Omerta, codul tăcerii impus de Mafie, același care funcționează în toate grupurile infracționale care se respectă? Sau poate are legătură cu Masa tăcerii a lui Brâncuși?
S-o ascultăm pe OCU: „Leopardul simbolizează mișcarea lentă și inconștientă a părții noastre negative, a automatismelor ascunse adânc în diferite cotloane ale minții. Odată conștientizată, această mișcare ajută la observarea diferitelor situații cu claritate și la transformarea acestora în părți pozitive ale vieții. Mergem în direcția dezvoltării de sine prin autoobservare, și nu prin judecarea celor din jur.”
Personajul din prim-planul acestei picturi murale nu e, totuși, Leopardul, ci un Patriarh. Deși obscurizat de ceea ce încearcă să obscurizeze, blurat de ceea ce blurează, cenzurat de ceea ce cenzurează, acest patriarh a cărui toamnă tocmai se desfășoară merită o privire mai atentă. Ce reprezintă el? Cine e el? Mulți au impresia că știu deja răspunsul. Dar rezolvarea nu se restrânge la o persoană, ci se ramifică într-o metaforă.
În iconografia bizantină, urmată îndeaproape de cea ortodoxă, fiecare gest al mâinii e important. Aici, mâna personajului sare în evidență. E desenată realist, iese din perete mai mult decât celelalte detalii. În particular, un deget pare pictat nefiresc. Faptul că indicele vine peste prelungitorul trafaletului nu e o greșeală, nici întâmplător. E gestul pe care îl face mâna atunci când ține un tac de biliard. Nu curăță, ci joacă. Riscă. Împinge bilele hazardului spre un câștig căutat, dar dificil de atins fără minciună și corupție.
Lanțul masiv de aur din gura leopardului e smuls la rândul său, vae victis, de la gâtul personajului opulent, cleptocratic, care cenzurează societatea în timp ce nu-și refuză niciun capriciu.
Artiștii de care vorbim aici n-au fost nici ei cruțați de brațul lung al BOR: în 2015, la presiunea Bisericii și a enoriașilor ultragiați, una dintre lucrările cele mai discutate ale grupului NOM (Novus Ordo Muralis) a fost ștearsă sub acuzația de blasfemie, la doar câteva zile după realizarea ei. Murala reprezenta legendara scenă în care Sfântul Gheorghe a ucis balaurulul, tradusă în cheie street art chiar pe calcanul unei clădiri din Piața Sf. Gheorghe, kilometrul zero al Bucureștiului, periculos de aproape de lăcașul de cult.
„Unii ar putea crede că Leopardul Tăcerii a pornit din dorința de răzbunare”, spune Kero, care a lucrat alături de IRLO și de Obie Platon la pictura murală despre Sf. Gheorghe, „însă intenția noastră a fost ceva mai elevată și mai nobilă. Pornind de la spusele lui Iisus: «Nu judecați, ca să nu fiți judecați!», ne-am raportat la o vorbă străveche și plină de înțelepciune: «De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?» (Matei 7:3).”
Leopardul tăcerii (sau cum vrei să-i spui) e o lucrare colaborativă: zeci de grafferi și street artiști s-au întâlnit și și-au dat mâna pe peretele ăsta. Într-un anume sens, este o chestiune istorică, fiindcă grafferii disprețuiesc street art-ul (și viceversa). De obicei, se taghează, crossover-uiesc și își distrug lucrările unii altora într-un război nesfârșit. Acest perete, realizat la Street Delivery 2020, a schimbat asta. A realizat o întâlnire improbabilă, iar asta va face mult bine orașului. Să dai cu pace și să promovezi un respect reciproc între graffiti și street art nu-i puțin lucru. Acest perete are „aprobarea” și implicarea mai multor factori de decizie informali în ceea ce privește estetica Bucureștiului pe care îl batem la pas. O fi utopic, dar luptele de pe pereți ar putea primi beneficiaul de unui armistițiu temporar în urma acestei colaborări.
Mesajele pe care le acoperă personajul în robă sunt întâlnite pe mai toate străzile orașelor din România: „I love ERPS”, „Basarabia e România”, „1 UP”, „RO”, „22”. Într-un comentariu pe Facebook, cineva spunea că i se pare păcat că, de-abia terminat, acest mural a fost deja murdărit cu tag-uri ale vandalilor de pe stradă. Ceea ce ne întoarce, cumva, la substanța poveștii în ramă a acestei picturi stradale de mari dimensiuni.
Ce rămâne în urma ei? Proprietarii clădirii sunt fericiți că peretele lor nu mai spune doar ”KAKKA MAKKA”, o expresie pictată acum mulți ani de Saint (Oiler’s Crew) ca o critică la adresa unei carii evidente din dantura Bucureștiului. Un spațiu central ignorat de prea multă vreme de autorități care au ca scop principal profitul imediat, nu calitatea vieții oamenilor. Generații întregi de studenții la Universitatea de Arte București au ieșit de la cursuri ca să dea zilnic cu ochii de sutele de metri pătrați ale acestui perete trist. Aceleași generații au încercat să-i dea viață, dar nu au reușit. La Street Delivery 2020 s-au aliniat niște astre. Acum, au ceva la care să se uite și să se gândească până când va fi din nou acoperit de istorie, ignoranță, dezvoltare imobiliară sau cenzură.
Dacă i-am citat deja pe Ocu și pe Kero, ar fi păcat să nu-i dăm cuvântul și celui de-al treilea vandal care se suie pe pereți, IRLO: „Street art-ul e o formă de cetățenie activă. Și în cazul celor care colaborează cu autoritățile ca să facă, astfel, orașul mai frumos, dar și în cazul celor care își expun ideile sau ridică întrebări sociale și politice fără să ceară voie.”
Arta de stradă e artă publică și transformă orașe, comunități, stări de spirit, educă vizual trecători, aduce turiști și e benefică inclusiv pentru micile afaceri. Orașul e o pânză, una des mutilată de accidente istorice și de autorități pervertite. Nu e musai să fie o pânză doar pentru agenții de publicitate și pentru arhitecți care desenează clădiri de multe ori chestionabile. Orașul trebuie revendicat de locuitorii săi, altfel se usucă de viață și dispare.
