Film / Relații

Familia nucleară

de Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 12 ianuarie 2023

Ce mai rămâne pentru imaginație atunci când un film – „White Noise”, de Noah Baumbach –își propune să arate absolut toate lucrurile care pot încăpea între o căsnicie complicată și un dezastru nuclear?

Dacă a existat vreodată un autor care să se lase traversat de flux, atunci acela a fost Don DeLillo. White Noise, romanul care l-a propulsat înspre faimă, e pur și simplu chintesența anilor ‘80: de la invazia publicității la plictiseala propriilor vieți consumeriste, și de la paranoia nucleară la transformarea tuturor experiențelor în marfă, cartea asta – o demență lirică născocită la lumina unui neon de supermarket – le are pe toate. De altfel, oricine își pune în cap să îl adapteze pe DeLillo știe că va avea de luptat cu un monument de inteligență speculativă, în care conspirații, ocultisme de tot soiul și defilări de branduri sclipicioase amenință să-ți ia mințile prin frumusețea lor de suprafață, mereu diabolică. Nici nu-i de mirare că David Cronenberg – acest mare explorator al universurilor compensatorii – e singurul căruia aproape-că-i-a-ieșit, în Cosmopolis (2012). Sau că Noah Baumbach a sfârșit cu urechile prinse în materialul-sursă, livrând un film confuz și inegal, care n-are nicio idee încotro se îndreaptă, și prea puține în comun cu strălucirea operei de origine.

Dar să zicem că scorul filmului-ca-adaptare e secundar; important e scorul filmului-ca-film. De acord, în principiu, mai cu seamă dacă ținem cont de acele filme care, deși în teorie ecranizări, obțin cu totul alte rezultate decât textul de bază și își scot pârleala prin fentă și invenție. Însă senzația e că, în cazul filmului White Noise, problema ține tocmai de adaptare. Mai precis, de neputința scenaristului Noah Baumbach de a se smulge din umbra inhibantă a respectivei cărți – chestiune centrală, de neocolit. De unde și insatisfacția profundă a rezultatului final, care nu e altceva decât o transpunere în imagini – o ilustrare – a unui conținut menit să funcționeze literar. Ascultați cum vorbesc oamenii din poveste: la DeLillo dialogul e decupat, netezit, mecanizat – mereu un schimb de replici vertiginos și clinic, în care fiecare vorbitor aduce un plus de inteligență, o butadă, un giumbușluc formal. Chestie care, pe ecran, într-un univers realist prea puțin colorat de absurd, sună complet fals. Deja, pe hârtie, dialogurile respective pot stârni confuzie. În film, nesusținute de alte trucuri de mizanscenă, ele sunt un dezastru cu damf de afectare.

Ce primim aici, de fapt, e un The Squid and the Whale – acel film plăcut al lui Baumbach – în care s-au pompat mai mulți bani și care, parcă pe cale de consecință, e mai prost. Căci orizontul ideatic al cineastului nu s-a lărgit în aceeași măsură: el tot de dramele familiale în cheie mumblecore, adică ușor minimalistă și, în orice caz, mulțumită cu aceste limitări, a rămas atașat. Nimeni nu spune că acele drame – un divorț, o criză a vârstei mijlocii – nu sunt importante; ci doar că, pentru a pretinde din partea lor să rezoneze mai adânc, la nivel de societate sau chiar de omenire – dezideratul de aici –, ele au nevoie de un suflu suplimentar, de o anvergură formală care de bună seamă e de negăsit în acest film. Mumblecore-ul n-are nimic de-a face cu maximalismul aproape cosmic al acestui roman.

E ca și cum ai încerca să umpli o mașină de oraș cu tot calabalâcul necesar unei mari călătorii până departe: (în cazul nostru) și o pildă despre devenirea copiilor, și una despre angoasele părinților, și niște concluzii despre societatea optzecistă, și o pistă (mai mult sau mai puțin falsă) de tip disaster movie, și tot așa. Filmul nu le poate găzdui pe toate decât declarativ – prin vorbe și iar vorbe –, dar chiar și atunci e înghesuială mare. Iată, de fapt, unul dintre neajunsurile fundamentale ale acestui White Noise: transformarea unor revelații subtile în postúri declarative. Vezi momentul în care copiii familiei se năpustesc asupra TV-ului cu tub catodic, fiindcă se transmit în direct imaginile șocante ale unui accident aviatic. Tatăl – personajul cinic și blazat interpretat de Adam Driver – propune atunci să schimbe canalul pe un sitcom, sugestie refuzată vehement de puștanii care privesc ca posedați. Care e morala aici? Că DeLillo, cu sensibilitatea sa de seismograf, a intuit just invazia imaginii la toate nivelurile societății, ca și consecințele imprevizibile ale acestei invazii asupra civilizației umane în sine. Dar și că – mai important – Baumbach strivește această intuiție de două ori: întâi, pentru că ajunge la ea cu vreo 40 de ani prea târziu, reducând epifania păgână din sufragerie la stadiul unei sketch frivol de memorabilia; și-apoi, pentru că ne arată explicit – ne vâră în ochi – ceea ce romanul izbutea să figureze discret, obținând doar cu puterea cuvântului scris un efect de stranietate în care propriii copii ai protagonistului deveneau ca niște monstruleți scăpați de sub control. Aici, ei sunt doar niște personaje teleghidate ale unui scenariu edificator.

Filmul White Noise e colorat și flashy, reușește o reconstrucție de epocă interesantă, evită, pare-mi-se, chiar și capcana nostalgiei. Dar la ce bun, până la urmă? Parte din măiestria artei lui DeLillo, din efectul său îngrijorător, ținea chiar de proverbiala sa clarviziune – de capacitatea lui de a se scufunda în apele timpului de care aparținea, doar pentru a reveni la suprafață cu o punere în formă aflată un pic în fața noastră (vezi, de pildă, norul toxic din White Noise, care își anticipează miraculos confratele de la Cernobîl). Înconjurat din toate direcțiile de imagini mai rapide și mai viscerale, ale căror rezultate încă nu au fost analizate pe deplin, filmul acesta creează o iluzie (anii ’80 ca trecut închis etanș) pe care tot el e primul gata să o dizolve (anii ’80 ca lecție pentru prezent). Pariul e ratat și trimite întrucâtva la sentimentul de dezorientare care a pus stăpânire pe filmele cu buget mare ale americanilor: lecția optzecistă – cu postmodernismul ei atoateștiutor – a fost demult asimilată, și se întoarce astăzi doar ca ambalaj lucios, lipsit de substanță. Abia în sensul ăsta filmul poate pretinde că rămâne fidel spiritului lui DeLillo.

White Noise rulează pe Netflix.
 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK