Între două răspunsuri, Alain Delon despică dintr-o privire sala plină de reporteri. Ochii lui celebri se îngustează puțin și se opresc pe o domnișoară îmbrăcată în ie, care se sprijină de peretele din spate.
- Tu ești jurnalistă?
- Sunt actriță.
- Mi-am dat seama.
Alain Delon - invitat de onoare al TIFF-ului din acest an - nu zâmbește prea des și nici n-are nevoie. Deși temperatura din sala de conferințe e potrivită, și-a dat jos sacoul de cum a intrat și a rămas într-o cămașă albă descheiată la doi nasturi. Flirtează pentru camerele de luat vederi, fiindcă asta face parte din personajul pe care publicul îl vrea. Când cineva îl întreabă de ce n-a prea jucat comedie, dă vina pe lumea care umplea sălile de cinema pentru a-l vedea seducător, dur și nepăsător. „Publicul voia să mă vadă într-un anumit tip de film. Oamenii doreau să mor la sfârșit. Dacă nu le dădeam asta, azi nu eram aici.”
În ultima vreme, Delon susține fățiș Frontul Național condus de Marine Le Pen, zice că Franța e o „țară caucaziană” și că homosexualitatea e „nenaturală”. Alain Delon e supărat pe țara lui, care-i cere să fie într-un fel anume. Iar el nu trebuie să facă pe placul nimănui. Așa i-a zis Yves Allégret, primul regizor cu care a lucrat. L-a luat deoparte și i-a zis să vorbească așa cum o face de obicei. Și să zâmbească atunci când îi vine. Din clipa aia i-a fost ușor să-și facă rolurile, pentru că nu a mai trebuit să iasă din sine însuși niciodată.
Atunci când felul lui de-a face cinema a început să dispară, atunci când prietenii lui de pe platou au început să moară, a preferat să rămână cu amintirile decât să-și facă update-uri la realitatea contemporană. Nu mai vrea să joace în filmele de azi, pentru că - în afară de Luc Besson și Roman Polanski - nu-i plac regizorii actuali și nici filmele „făcute pentru bani”. Nu mai merge la Cannes pentru că-l irită festivalul - unul mai mult „de publicitate, mai degrabă american” - și probabil că nici organizatorii nu-l plac pe el. În general, viitorul i se pare sumbru, pentru că actualii conducători ai Franței nu iau măsuri „ca să oprească ceea ce se întâmplă, la ceea ce ni se face”. Refuză să-și negocieze opiniile cu privire la mersul lumii, fiindcă Alain Delon n-are nevoie de vreun update. Toată viața a făcut ce-a vrut.
„Eu sunt mult mai iubit în lumea întreagă decât în Franța. În Franța întotdeauna am deranjat.” Enunță asta cu o mândrie afișată, o mândrie care la 81 de ani trebuie hrănită în permanență. Se simte mai apreciat la Cluj, de exemplu.
Aseară, a pășit pe covorul roșu, printre 3.000 de oameni, până în dreptul ecranului imens pe care avea să fie proiectat filmul său din 1981, Afacerea Pigot. Pe scenă, și-a înfipt mâinile în buzunarele blugilor, a privit peste mulțime și s-a bucurat că-s mai multe doamne. A spus câte ceva despre filme și după aia le-a rugat pe femei să rămână și după proiecție, pentru că „încă nu sunt gay”. Iar publicul a râs, fiindcă știau că Alain Delon nu poate fi niciodată gay, ar fi mult prea departe de personajul său.
Repetă replica la conferința de presă, când e rugat să dea o definiție a iubirii. „Dragostea e lucrul care mă interesează cel mai mult în viață. Iubesc femeia. Femeia e iubirea. Nu sunt încă gay”. Un jurnalist îl întreabă de ce simte nevoia să insiste cu afirmația asta, iar Delon îi cere să stea jos, pentru că n-are „pic de umor”. „Lasă-mă în pace! Ești cumva gay?”, îl întreabă și zâmbește pentru o clipă.
Plutește nepăsător printre întrebările gratuite sau de-a dreptul stupide.
„O știți pe Simona Halep?”
„Care a fost cea mai mare provocare a carierei?”
De la bun început, ceruse întrebări cu graba pugilistului care se știe de neînvins și vrea să stârnească: „Ați venit doar să faceți fotografii?” Uneori sare răspunsurile cu totul, fiindcă n-aude în cască sau pur și simplu pentru că e plictisit. Se preface însă atent când reporterița de la Pro TV, o tânără drăguță, îl întreabă dacă știe că românii purtau „Alain Deloane”, niște cojoace maronii cu guler îmblănit. Zice că a aflat când a ajuns la Cluj, dar nu mai știe exact despre ce haină era vorba. Reporterița se oferă să-i arate o poză de pe telefon și se duce lângă scaunul lui. Când fata se îndepărtează, actorul îi urmărește atent mișcările. Pe scaunul său, în cămașa albă descheiată la doi nasturi, cu părul cărunt pieptănat pe-o parte, cu gesturi largi, e o variantă simplificată a Delon-ului din tinerețe, cel care inspira fashion-ul românesc din vremea comunismului.
Încasează o întrebare și încă una, fără să depășească timpul dinainte stabilit. La vârsta lui, vorbește despre moarte fără vreo apăsare fățișă. Când cineva îl întreabă de ce nu-și scrie memoriile, spune că „înainte de a pleca definitiv”, o să facă asta pentru copiii lui, pentru că cei mai tineri nu i-au prins vremurile de glorie. Tot înainte să plece are de gând să lucreze cu o femeie regizor. A murit în filme, deci și personajul lui de azi are libertatea să moară. Până atunci pare decis să îmbătrânească după bunul plac.
Fotografii: Nicu Cherciu
