Acum cinci ani, Bobo Burlăcianu aprecia că se află undeva la granița dintre teatru și muzică, pe un Pod de Flori, pe un Milcov artistic. A învățat să cânte la chitară în liceu, la Dorohoi, a făcut apoi actorie la Iași, cu trupa de teatru studențesc Ludic. A înființat apoi formația Fără Zahăr alături de fostul său coleg de liceu Bobi Dumitraș și au început să cânte despre întâmplări rurale și nu numai. După aceea a cunoscut-o pe Ada Milea, lângă care face și azi un soi de concerte jucate sau de piese înțesate de muzică și de umor. Ca să amestece și mai tare treburile, de vreo nouă ani face coloana sonoră pentru spectacole de teatru. Bobo e un om renascentist sau, în termeni contemporani, un tip despre care se poate zice că tinde către full options, deși rămâne blând și modest. Lui Bobo îi place Milcovul pe care plutește, vrea să rămână în zona asta de graniță. Am vorbit cu el mai ales despre ce înseamnă să faci muzică pentru teatru, de la prelucrări după Pink Floyd, la sunete ivite din căni și mături.  

Ai început să faci muzică pentru spectacole în 2007, cu o piesă a lui Radu Apostol. Cum te-ai băgat în treaba asta?

Ada (Milea - n.r.) m-a ajutat, ea m-a recomandat. Radu Apostol făcea la Iași un text de Maria Manolescu, „With a little help from my friends”. Era un text despre trăirile și dramele a cinci adolescenți care petrec o noapte pe o plajă, despre relațiile dintre ei. Radu Apostol a rugat-o pe Ada să-i facă muzica, dar cred că Ada nu putea în perioada aia și m-a recomandat pe mine. A fost așa, un fel de leap of faith: în momentul în care recomanzi pe cineva, îți asumi oarecum și eșecul respectivului. Eu la vremea aia lucram deja cu Ada de doi ani, ne cunoșteam destul de bine, eram la al doilea spectacol pe care-l făceam împreună: după „Quijote”, în 2007 am făcut „Nasul”, după Gogol, la Sibiu. În spectacolul respectiv, Radu avea nevoie de prelucrări ale unor piese cunoscute. Voia să folosească niște piese-simbol pentru adolescenți, cu care ei să se identifice: era o piesă de la Pink Floyd, una de la Nirvana și una de la System of a Down, parcă, dar voia ca versurile să fie ale personajelor. Eu venind din zona Fără Zahăr, unde am pornit cu parodie, Ada s-a gândit că aș fi destul de nimerit să fac prelucrarea asta. A fost foarte mișto ca primă experiență. Eu habar n-aveam cu ce se mânca muzica de teatru la vremea aia, tehnic vorbind. Dacă mă uit la piesele pe care le-am făcut atunci, din punct de vedere tehnic sunt foarte-foarte proaste. (Râde)

Un eșec nu cred că a fost totuși, pentru că ai mai colaborat după aia cu Radu Apostol.

Nu, a fost chiar bine. Lucrul ăsta m-a forțat să învăț să fac muzică pe calculator, mi-a transformat tastatura în claviatură, ca să pot să imprim sunete, să fac pian, să scriu cântece. La nivel tehnic nu sunt excelente, dar tocmai stângăcia asta și lipsa de precizie tehnică erau exact ce trebuia pentru spectacol. [Cântecele - n.r.] aveau emoția și miezul ăla de simțire. În paralel s-a întâmplat să fac niște cântecele pentru un spectacol de copii, la Teatrul „Ion Creangă”. Era vorba de copii chiar mici, de la doi ani în sus. Era o piesă foarte mică, în două personaje, ținea și foarte puțin. După aia, treaba asta a continuat: au fost oameni care au văzut piesa de la Iași a lui Radu Apostol, le-a plăcut și m-au solicitat în continuare.

Lucrezi acum pentru vreo piesă?

Acum-acum nu. Tocmai am încheiat o coloană sonoră pentru un spectacol la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda, se cheamă „În lumea lui Caragiale” și e regizat de Antonella Cornici. Acolo am avut de compus două piese de cântat. Acum nu lucrez la nimic, dar e posibil să fac un spectacol în noiembrie, tot cu Radu Apostol, la Centrul Cultural Replica. Și e posibil să lucrez la un spectacol în ianuarie, dar nu știu exact unde și cu ce text. (Râde) Dar ar fi vorba de regizoarea Antonella Cornici, cu care colaborez de vreo patru ani. Ea a debutat cu un spectacol la Timișoara, o adaptare după „M-am hotărât să devin prost” de Martin Page. Acolo am făcut prima coloană sonoră cu ea și după aia am lucrat la toate proiectele la care a avut nevoie de muzică

Bobo Burlăcianu, în spectacolul "Alcool", regizat de Mihai Măniuțiu. Foto: Adi Bulboacă

Aș vrea să intrăm puțin în bucătăria muzicii pentru spectacol. De la ce pornești?

De la text, de la regizor, de la intenția artistică; de la ce vrea să spună personajul, de la ce vrea să spună regizorul. În funcție de starea emoțională care trebuie exprimată într-o scenă sau într-un moment al spectacolului, mă gândesc și eu la diferite tipuri de sunete, la ce instrumente aș putea folosi sau în ce zonă ritmică aș putea să mă duc. 

Deci ai, în mod evident, mult mai puțină libertate decât în altfel de compoziții.

Da, clar. Nu e o creație a mea, nu-mi transpun gândurile, ci sunt un fel de mijlocitor a ceea ce un alt creator vrea să exprime, fie el dramaturg sau regizor. Am mai lucrat și în gol din cauza asta: am făcut piese care n-au fost potrivite și le-am refăcut. Au fost situații în care n-am înțeles eu foarte clar ce trebuia. E o căutare, practic, la fel cum și la nivelul regizorului există o căutare de direcție.

Mergi la repetiții?

Primul pas ăsta e: trebuie să asist la câteva repetiții, chiar dacă sunt doar lecturi, chiar dacă încă nu au o formă finală. După aceea am o discuție cu regizorul, în care îmi spune ce trebuie să fac. După aia mă duc acasă să lucrez.

Cam care-i ritmul tău de lucru?

Depinde. Acum, cu spectacolul de la Turda, n-am avut foarte mult timp la dispoziție pentru că am lucrat la Teatrul Nottara, la „Alcool”, un spectacol în care și cânt, și joc, regizat de Mihai Măniuțiu. Când am terminat lucrul la Nottara și-am ajuns la Turda, mai era o săptămână până la premieră și a trebuit să mă mișc foarte repede. Practic, timp de trei zile am lucrat non-stop, fără pauză în afară de nimic altceva în afară de mâncare și somn. Am fost la repetiții, m-am dus în cameră, am lucrat, am mâncat, am dormit, m-am trezit, m-am dus la repetiție și tot așa. Dacă am timp și-mi permit să mă lăfăi, mă mai uit la un film seara, înainte de culcare sau mai citesc o carte. Dacă nu am timp, mă culc pe la 3-4, dimineața mă duc la repetiție, duc ce-am lucrat, probăm, după aia mă întorc în cameră și lucrez în același regim.

Majoritatea pieselor pentru care ai lucrat sunt contemporane. Te-ai gândit la vreo piesă clasică la care ți-ar plăcea să lucrezi?

Nu mi-am pus problema niciodată, dar aș lucra la orice. Sunt, de exemplu, regizori care nu se ating de anumite texte pentru că sunt prea uzate sau prea adânci. Eu fac parte mai mult din zona tehnică a creării unui spectacol și aș face orice.

E vreo piesă pe care s-o fi văzut undeva și la care să fi admirat în mod deosebit felul în care se combină jocul cu muzica?

Nu-mi vine acum niciun exemplu în minte, dar îmi place foarte mult Cári Tibor. Spectacolele pe care le-am văzut cu muzica lui mi-au plăcut enorm.

Până să ajungi să faci și muzică pentru teatru, fusesei foarte mult pe scenă. Cum e să trăiești din culise un spectacol?

Dacă-i o piesă pe care o cântă actorii și o cântă bine, atunci e o satisfacție foarte mare. Dacă, în virtutea emoției, mai greșesc ici-colo... (Râde) Dar nu, zâmbesc orișicum ar fi. E o bucurie când vine feedback-ul spectatorilor și mi se zice că o piesă a sunat bine. Chiar dacă se spune despre spectacol, pe de-a-ntregul, că a ieșit bine, mă simt și eu parțial responsabil pentru succesul ăsta și-mi place să-mi rup o firimitură din succes. În muzica de teatru sunt trei direcții: una de ilustrație muzicală, în care trebuie să găsesc piese de-ale altor artiști, consacrate deja, și să le potrivesc cumva pe momentele din spectacol unde e nevoie; a doua - să compun piese instrumentale care să meargă pe scenă; a treia zonă e lucrul efectiv cu actorul, atunci când trebuie ca ei să cânte piese live. Îmi place la nebunie să lucrez cu actorii

Am văzut că poți face muzică cam din orice. Ce sunete din viața reală sau ce obiecte obișnuite te ademenesc să le folosești pentru a crea muzică?

Din acelea pe care să nu le fi folosit deja? Nu-mi dau seama... La un moment dat, am făcut o coloană sonoră pentru un spectacol și-am făcut-o cumva în stilul celor de la Stomp, adică producând muzică din pahare, cănițe sau o mătură. În spectacol mergea un tren și am făcut scârțâitul frânelor atunci când oprește trenul în gară din două vase de ceramică pe care le frecam una de alta. Sau băteam într-o cutie de carton și făceam zgomotul ăla de mers al roților pe șine. Toate sunetele astea erau făcute de actori pe scenă. Erau cinci actori care jucau roluri de percuționiști. Ei făceau coloana sonoră, ilustrau momentele din spectacol. Au fost și cântecele pe care le-am compus doar pe secțiune ritmică: din pahare, cănițe, mături, cutii și ce-am mai găsit prin teatru. Mi-a plăcut foarte mult proiectul ăla.

Spuneai la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că ești un om renascentist, că încerci mereu să înveți ceva. Ce încerci să înveți în perioada asta?

Sunt lucruri legate de muzică: încerc să-mi perfecționez tehnica de cântat la chitară și de pian. În rest, mă pasionează astronomia, dar asta intră în sfera hobby-urilor. 

Am văzut programul tău pentru perioada următoare: ba e un concert Fără Zahăr, ba unul cu Ada Milea. Cum te descurci în ritmul ăsta?

Pornind de la perspectiva actorului în general, pe care-l admir ca om, mi-a plăcut gândul ăsta: dacă un actor poate să joace și roluri tragice, și roluri comice cu aceeași prestanță, cu același aplomb și la fel de bine, de ce n-am putea face lucrul ăsta și în muzică? Îmi place ideea de a cânta, de a crea, de a compune în genuri diferite, în chei diferite, în nuanțe diferite. De aceea cânt în Fără Zahăr, în care e foarte mult umor și cu Ada, unde e umor, dar în același timp și teatru. Apoi, mai am un proiect de rock alternativ care se cheamă The Bread Pits, unde sunt piese serioase, de dragoste; mai e și muzica de teatru, care-i foarte diversă: au fost acolo piese în zona electro, în zona simfonică - viori cu orchestră -. Îmi place foarte mult diversificarea asta, mă ține în priză.

Din "Oameni obișnuiți", regizat de Gianina Cărbunariu

Spectacole pentru care Bobo Burlăcianu a făcut muzica

  • „With a little help from my friends” (r. Radu Apostol), 2007, Teatrul Național „Vasile Alecsandri, Iași;
  • „LaLaLaDoDo” (r. Daniela Andrei), 2007, Teatrul „Ion Creangă”, București;
  • „Re: Re: Re: Hamlet” (r. Radu Apostol), 2008, Teatrul Bulandra, București;
  • „România! Te pup” (r. David Schwartz), 2009, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași;
  • „Undo 90” (r. Radu Apostol), 2009, Teatrul Luni de la Green Hours, București;
  • „Ca pe tine însuți (r. Radu Apostol), 2010, Teatrul Foarte Mic, București;
  • „Roșia Montană - pe linie fizică și pe linie politică” (r. Andreea Vălean, Gianina Cărbunariu, Radu Apostol), 2010, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca;
  • „Rinocerii” (r. Claudiu Goga), 2011, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași;
  • „M-am hotărât să devin prost” (r. Antonella Cornici), 2012, Teatrul Național Timișoara;
  • „Sub pământ” (r. David Schwartz), 2012;
  • „Tigrul sibian” (r. Gianina Cărbunariu), 2012;
  • „Familia Offline” (r. Radu Apostol), 2012;
  • „Solitaritate (r. Gianina Cărbunariu), 2013, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu;
  • „Tipografic majuscul”, (r. Gianina Cărbunariu), 2013, Teatrul Odeon București;
  • „Billy mincinosul” (r. Antonella Cornici), 2013, Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara; 
  • „Flori, fete, filme sau băieți”, (r. Antonella Cornici), 2014, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad;
  • „De vânzare/For sale”, (r. Gianina Cărbunariu), 2014, Teatrul Odeon București;
  • „Aproape de tine... încă”, (r. Antonella Cornici), 2015, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad;
  • „Oameni obișnuiți”, (r. Gianina Cărbunariu), 2016, Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu; 
  • „În lumea lui Caragiale”, (r. Antonella Cornici), 2016, Teatrul „Aureliu Manea”, Turda;​

Sursa: Wikipedia

Spectacolul „Oameni obișnuiți”, regizat de Gianina Cărbunariu, poate fi vizionat luni, de la ora 20.00, în Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, în cadrul Festivalului Național de Teatru.