Puține săli de cinema, multe netflixuri - ăsta ar fi rezumatul lui 2017 în 6 cuvinte și o virgulă. În octombrie, 361 000 de oameni s-au uitat în prima zi de lansare la toate cele nouă episoade din sezonul 2 Stranger Things. În România, Stranger Things 2 a fost serialul Netflix consumat cel mai rapid în 2017, iar ziua cu streamingul cel mai intens a fost 29 octombrie, adică fix ziua lansării.

Bingingul (consumul bulimic de seriale) funcționează cam la fel ca dependența de droguri sau de sex: „Corpul nostru nu discriminează când vine vorba de plăcere. Poate deveni dependent de orice activitate sau substanță care produce constant dopamină”, explică un psiholog american pentru NBC News. Așa că dăm play la un episod și-apoi la încă unul și încă unul și acuși se aud tramvaiele valsând sub geamuri și se face dimineață.

HBO GO și Netflix, disponibile la un click distanță și în România, au schimbat obiceiurile de consum și-au prins o bună parte dintr-un public care-a crescut cu veverita_bc și cu filme&seriale piratate pe net. De fapt, s-au pliat pe comoditatea consumatorului: decât să pierzi timp descărcând chestii de pe torrenți, mai bine intri pe o platformă de streaming l e g a l și alegi ceva de-acolo. Plus că episodul următor pornește automat și trebuie să te opui cu un „pause” ca să nu cobori în gaura de iepure a bingingului. Poți și să nu te opui.

În timpul ăsta, comunitatea artistică de la Hollywood a descoperit un spațiu al libertății în producțiile televiziunilor și platformelor de streaming și se joacă vesel cu bugete mari și îndrăzneli pe care nu și le-ar fi permis într-un film pentru marele ecran. În categoria asta intră, de pildă, Taboo, proiectul de suflet al lui Tom Hardy și-al tatălui lui, The Night Of, revenirea puternică & semnificativă a lui Steven Zaillan, The Get Down al lui Baz Luhrmann, She’s Gotta Have It al lui Spike Lee, Big Little Lies al lui Jean-Marc Vallée sau Babylon Berlin al lui Tom Tykwer.

Consumul intens de seriale ne schimbă așteptările față de construcția narativă și de felul în care e livrată tensiunea și ne face creierele să-și activeze aceleași părți care se aprind când trăim ceva pe pielea noastră. Adică petrecem atât de mult timp cu un personaj, încât ajungem să trăim cu el, să-l visăm, să ne pese de soarta lui. Balzac ar fi fost mândru de acest triumf postmodern al ficțiunii.

Am tras linia lui 2017 și ne-am întrebat pe noi, plus câțiva prieteni, care-s serialele care ne-au prins cel mai tare anul ăsta. Au ieșit două categorii mari și late (dincolo de HBO GO vs. Netflix :))): relevanță socială vs. ficțiune pură. Vă las să descoperiți singuri care unde intră și vă doresc un binging fericit!

P.S. O singură întrebare, înainte să dau play: Dragnea s-a uitat la House of Cards? (Luiza)

 

Luiza Vasiliu - She’s Gotta Have It

Mi-am început anul cu Taboo, l-am îndopat cu The Keepers și i-am dat lovitura finală cu sezonul 2 din Berlin Station. Dar mi s-a strecurat în buzunar pe ultima sută de metri She’s Gotta Have It.

Pentru că e cel mai proaspăt, feminist și plin de umor serial pe care l-am văzut în 2017. E un remake după un lungmetraj din 1986 regizat tot de Spike Lee și se-nvârte în jurul unui personaj feminin ca o furtună de primăvară. O chemă Nola Darling, e o artistă de culoare care locuiește într-un Brooklyn gentrificat de albii cu bani și are trei iubiți (patru, dac-o punem și pe frumoasa proprietară de florărie). O cheamă Nola Darling (♥) și trebuie să se descurce într-o țară din ce în ce mai puțin prietenoasă cu cetățenii ei ne-albi și să-și dea seama ce vrea să facă de fapt cu viața ei.

Pe lângă DeWanda Wise, actrița din rolul principal, care-i un maaare plus, serialul ăsta mai are: muzică mișto (cântecul de deschidere e compus de Bill Lee, tatăl regizorului), funkyness total, jonglerii vizuale, grrl power (scenariul e co-scris de niște femei strașnice), umor, emoție (dimineața de după alegerea lui Trump, prima zi din noul an - un tur de onoare pe la mormintele oamenilor care-au influențat-o pe Nola etc.). Probabil lucrul cel mai important de zis despre She’s Gotta Have It e că e o invitație la reflecția asupra propriei persoane: ce cauți în viața asta? ce vrei de la ea? ce vor ceilalți de la tine? contează?

Venera Dimulescu - The Keepers

Anul ăsta, Weinstein și #metoo au scos abuzul sexual din spațiul privat și l-au pus pe masa de discuție a Internetului. Serialul The Keepers documentează abuzul sexual într-o comunitate puțin diferită de cea hollywoodiană: Biserica Catolică. Ce-i mișto la documentarul ăsta e că începe ca o crimă încâlcită și se transformă într-o poveste despre două femei de vreo 60 de ani, care pornesc o investigație în propriul lor trecut. În anii ‘60, în Baltimore, Maryland, un preot abuza eleve în biroul său din liceul Archbishop Keough, sub privirile îngăduitoare ale polițiștilor și slujitorilor bisericii. Două foste eleve descoperă, mulți ani mai târziu, lanțul abuzurilor care leagă zeci de victime. Povestea crește prin confesiunile dureroase ale copiilor deveniți adulți, sub încurajarea celor două femei care se încăpățânează să țină piept unei comunități care ocrotește agresorii. Dar sistemul se încăpățânează și el să rămână nedrept, iar după ce te rătăcești prin cele șapte episoade și zeci de mărturii, rămâi la final cu certitudinea că și tu ești părticică din lumea aia, la câteva mii de kilometri mai încolo.

Ioana Pelehatăi - Handmaid’s Tale

E în viitorul îndepărtat. E o teonomie, adică o societate guvernată cu mână de fier după legile Vechiului Testament. Rata fertilității a scăzut grav, din cauza bolilor cu transmitere sexuală, așa că femeile au fost desființate în SUA. Nu mai au dreptul să citească, să dețină proprietăți, să umble cu bani sau să muncească. Doar femeile fertile mai valorează ceva, așa că sunt păzite ca ochii din cap, educate militărește, și pedepsite brutal pentru orice transgresiune. Corpurile lor nu le mai aparțin, așa că sunt numite după stăpân: Offred e protagonista, iar slujnicele din jurul ei se numesc Ofwarren, Ofglen etc.

Serialul are zece episoade, produse pentru Hulu, se bazează pe romanul omonim scris de Margaret Atwood și va avea anul viitor un nou sezon. A avut premiera în aprilie 2017. Mult înainte de #metoo. Dar la doar câteva luni după Marșul Femeilor care a adunat cinci milioane de participanți în toată lumea. După inaugurarea lui Donald Trump. După „nasty woman”, „grab her by the pussy” și tăieri de fonduri ale ONG-urilor americane care propovăduiesc drepturile reproductive ale femeilor în țări în curs de dezvoltare. Un pic înainte să treacă legea care le va permite, de acum, companiilor de asigurări să ceară mai mulți bani femeilor abuzate sexual și/sau domestic.

Am auzit insuportabil de des în jurul meu, de când s-a lansat serialul și ori de câte ori drepturile femeilor au mai fost un pic îngrădite sau încălcate: „Trăim ca-n Handmaid’s Tale, smpbl.” Serialul e incredibil de bine realizat. Dar nu vreau să trăiesc în el – așa că de-asta îl iubesc. Pentru că, la fel ca orice distopie, îți arată un viitor posibil, cu a cărui înfăptuire e esențial să te lupți.

Ofglen, Offred, Ofwarren. Fan art via Fandom/Wikia

Karin Budrugeac - Big Little Lies

În spatele a două filme ca Wild (Jean-Marc Vallée, 2014) și Gone Girl (David Fincher, 2014), în care protagonistele sunt puse în situații în care am tot văzut mai degrabă bărbați pe ecrane, stă Reese Witherspoon. Pentru că citește mult și pentru că i se pare că Hollywood-ul se poartă urât cu femeile, s-a luptat să adapteze pentru film cărți alese de ea pe cititelea, scrise de femei, despre femei și care să ofere actrițelor roluri principale, nuanțate și puternice. Anul trecut, eforturile ei au dus la o a treia astfel de adaptare: bestsellerul Big Little Lies (Marile minciuni nevinovate), de Liane Moriarty a devenit serialul HBO cu același nume, una dintre cele mai sincere incursiuni pe care le-a făcut vreodată TV-ul în universul interior al unor (cinci) femei. Poate cea mai dureroasă revelație a serialului e că violența domestică nu e întotdeauna, așa cum ne place să credem, întâlnirea dintre un monstru și o persoană care îl iubește. Poate fi și ceva sexy, care te înfioară, te face să te simți una la un milion și mănâncă din tine până din cuplu nu mai poate să rămână decât unul, iar tu alegi care să fie. Nicole Kidman joacă la perfecție asta.

Andra Matzal - Twin Peaks 2017

Fiindcă am crescut cu un fetiș pentru serialul lui David Lynch, reîntâlnirea după 26 de ani cu aproape toată distribuția din Twin Peaks-ul anilor ‘90 a fost un ca o reuniune magică și tristă de familie. Ecranul pe care-au apărut, pe rând, personajele-cult a devenit oglinda în care ne-am măsurat îmbătrânirea. După primele episoade ale seriei noi, însă, fanul din mine își cerea, egoist și absurd, drepturile: voiam să văd, probabil, un soi de clonă a thriller-ului nouăzecist. Or, Twin Peaks-ul nou se încăpățâna nu doar să nu semene cu strămoșul lui, ci și cu niciunul dintre toate serialele pe care le-am mai văzut. Era inegal - uneori teribil de lent și dezlânat, alteori intens să-ți taie răsuflarea; cu o doză uriașă de sfidare pentru coerență așa cum o știm, cu atât mai mult cea cultivată în specia seriilor TV; peste poate de frustrant că nu oferea pic de closure pentru niciunul dintre firele poveștii. Doar că, odată ce am încetat să mă mai uit la el printr-un filtru al așteptărilor nostalgice, a fost eliberator. La urma urmei, de ce aș cere unui regizor și unui film să rămână la fel după 26 de ani? Am rămas eu cumva aceeași? Twin Peaks, în varianta lui 2017, e cel mai neserial serial pe care-l știu. N-are cliffhanger-e, abandonează intrigile, oprește dintr-o dată acțiunea ca să facă loc unor pasaje total abstracte. Dar are multe altele: experiment și o libertate pe care nu mulți în afară de Lynch și le pot asuma în divertisment; un simț al poeticului și-al absurdului care s-a pierdut în poveștile cu logică brici; aceeași super-putere de a crea suspans nepământean din orice elemente; un umor căruia nu știu să-i semene altul; o rețea de trimiteri și simboluri care generează discuții interminabile în subsolurile internetului; o super-coloană sonoră și unul dintre cele mai mișto personaje pe care le-am întâlnit în filmele ultimilor ani. Dougie Jones, pe numele lui, un fel de dublu catatonic al agentului Dale Cooper, în care-și dau mâna misterele universului și cariera de agent de asigurări.

Vlad Odobescu - Bojack Horseman, sezonul 4

De-a lungul celor 12 noi episoade difuzate de Netflix în septembrie, serialul sapă în istoria dramelor de familie care l-au creat pe Bojack Horseman: un bunic nemilos care hotărăște să-și lobotomizeze soția depresivă și își împinge fiica spre o căsnicie nefericită, ce devine la rându-i o mamă alcoolică și nepăsătoare. După ce află că ar putea avea o fiică, Bojack are ocazia de-a rupe șirul nefericirilor.

Dincolo de acest fir principal, al patrulea sezon din Bojack Horseman sapă cu umor în problemele cotidiene ale Americii: îmbrățișarea populismului în politică, disputa privind regimul armelor, păcatele showbiz-ului hollywoodian.

Glumele sunt mai slăbuțe decât în sezoanele precedente, dar serialul compensează prin construcții narative tot mai sofisticate. Preferatul meu și al multor altora e episodul 9 („Ruthie”), în care dramele curente ale lui Princess Caroline, impresarul și fosta iubită a lui Bojack, sunt prezentate dintr-un viitor îndepărtat.

Ionuț DulămițăFargo, sezonul 3

Fargo înseamnă, până acum, trei mini-serii inspirate de filmul cu același nume al fraților Coen (care sunt și ei producători executivi ai serialului). Fiecare dintre ele este fixată în altă perioadă, are o poveste proprie și, cu câteva excepții, personaje și distribuție diferite și urmează structura filmului original. Le-am văzut pe toate trei în două zile, cu câteva pauze de somn. Le recomand pe primele două, sunt cele mai mișto, dar aici mă opresc la a treia, pentru că a apărut anul ăsta.

Dacă primele (din anii 2014, respectiv 2015) sunt puternic interconectate în jurul orășelului Fargo din Minnesota, cea mai recentă ne scoate de-acolo și ne duce în alte părți din Minnesota - o regiune cu o specie aparte de oameni, care deși pot părea uneori de o prostie și o simplitate autentice, au o înțelepciune conținută și ceva profund în modul de-a privi viața. Plot-ul are în prim-plan foamea de bani - pe fundal e o dușmănie între doi frați, ambii jucați de Ewan McGregor, dintre care unul iese prost la o împărțeală de familie, iar celălalt, prosper și respectabil, își vinde sufletul, fără să știe, unei organizații mafiote care-i acaparează compania printr-un veritabil takeover capitalist - și, la fel ca celelalte, lupta dintre bine și rău.

Răul e întruchipat aici de V.M. Varga (David Thewlis), care face takeover-ul mai sus amintit, un personaj care se prezintă pur și simplu detestabil și fără substanță - spre deosebire de „răii” din celelalte serii, Lorne Malvo (Billy Bob Thornton) și Mike Milligan (Bokeem Woodbine) - din spatele unor dinți stricați și-a unui obicei grețos de-a mânca compulsiv și de-a da tot afară. Fargo 3 e mai convențional și mai puțin spectaculos și complex decât celelalte serii, dar merită văzut. Are super actori, dialoguri bune, crimă, acțiune, umor negru, tot ce trebuie.

Mihai Iovănel - Stranger Things, sezonul 2

Anul ăsta, din lipsă de timp, n-am văzut prea multe seriale (Game of Thrones și Twin Peaks sunt de rigueur, așa că mi-e și jenă să le mai amintesc). N-am putut însă să ratez al doilea sezon din Stranger Things, continuarea deloc dezamăgitoare a unei prime serii care n-o să iasă niciodată din top 3-ul meu. Deși Stranger Things e un omagiu adus anilor ’80 (ET meets Stephen King meets The Last Starfighter), se poate spune și că e un film de actualitate, dat fiind că azi anii ’80 sunt din nou la modă. Este un serial foarte evazionist (ceea ce nu mai trebuie să explic) și foarte nostalgic – ceea ce e oarecum ciudat, dat fiind că copilăria noastră/a mea în anii ’80 nu prea are nimic de-a face cu lumea din Stranger Things: n-am avut nici console, nici prieteni atât de buni, nici prea mulți monștri de înfruntat.