Când trec în viteza mașinii printr-un loc care le place, oamenii nu se zgârcesc de obicei cu epitetele: zic despre el că-i nemaivăzut, fabulos, miraculos. Satul maramureșean Sârbi e unul din locurile predispuse la asemenea descrieri. De o parte și de alta a drumului județean 186B se încheagă un peisaj alcătuit din porți tradiționale, case făcute din bârne, copaci și un fir de apă pe care, din loc în loc, sunt amenajate vâltori. Grupuri de turiști coboară din mașini, ghidul le zice gluma aia cu „haideți să vedeți mașina de spălat” și-i îndeamnă să facă niște poze cu telefonul, apoi trântesc cu toții portierele și se duc mai departe, spre Budești, unde-i așteaptă alte minuni. 

Tu încearcă să rămâi un pic în urma lor. Mai e ceva sub coaja asta încărcată de epitete a satului și abia acolo se află nemaivăzutul, fabulosul, miraculosul. Îți trebuie răbdare ca să desfaci lumea asta; trebuie mai ales să ieși de pe asfalt, să o apuci pe jos pe cărări înguste, să vorbești cu oamenii și mai ales să-i asculți, să te uiți la obiectele din jur până le desprinzi de rostul lor imediat, până devin idei colorate cu lumină. De anul trecut, Ioana Cîrlig și Marin Raica umblă prin țară în căutare de Zâne și de lumi nevăzute, pentru a le prinde în fotografii. 

Proiectul lor e o explorare a spațiilor misterioase și izolate ale României și o întâlnire cu oamenii care le populează, dincolo de clișee folclorice. Fiecare o face în felul lui: Marin e interesat mai mult de spațiul mistic și de elementele pe care omul le folosește pentru a crea o legătură cu necunoscutul, iar Ioana e mai degrabă prinsă de felul în care trăiesc oamenii relația lor cu natura și de cum povestesc. Au fotografiat culegători de ciuperci și afine, oameni hrănindu-și animalele și copaci îmbrățișați sau aprinși de lumini roșietice și mai mult de-atât. Au ieșit deja de pe șoselele late de prin Hunedoara, Alba, Tulcea și Maramureș. Unde se termină modernitatea se îngrămădesc poveștile lor.

Foto: Ioana Cîrlig

Avem tot timpul să vorbim despre Zâne. E duminică dimineață și plecăm de-acasă de la Marin, din Teiuș, spre Maramureș. Drumul până acolo durează vreo cinci ore, iar în următoarele patru zile oricum o să umblăm împreună peste tot; o să tot fie timp de Zâne. Umplem portbagajul cu genți de echipamente, punem și plăcinte făcute aseară de mama lui Marin. Pe Mara, câinele pe care l-au găsit într-o intersecție de lângă Petroșani, o lăsăm în curte fără să ne luăm la revedere, e mai bine așa. 

Foto: Marin Raica

Există un plan pentru expediția asta, dar nu e trasat în detaliu. Pe drum ar vrea să se oprească după Târgu Lăpuș, ca să vadă și cum fac unii cărbune din lemne: văzuseră undeva pe marginea șoselei mici stive de lemne și un fel de cazane negre, îngropate pe jumătate și tare ar merge fotografiate. Mai vor să oprească la o stână de capre, înspre Budești, unde au mai făcut niște fotografii acum vreo trei săptămâni. În zilele următoare o să ne învârtim prin Maramureș. La sfârșitul săptămânii viitoare - după ce eu mă întorc în București - ei o să plece spre Oaș. O să fotografieze o nuntă, iar Ioana vrea neapărat să vadă cum se face o împletitură de mireasă: cică uneori durează și 12 ore ca să faci una, o să fie de pozat.
  
Ioana: Filmele sunt în rucsac?
Marin: Sigur sunt acolo, că nu l-am mai luat pe Paul.
Eu: Cine e Paul?
Marin: Paul e un alt rucsac.
Ioana: Ai pus blitzurile?
Marin ridică din umeri.
Ioana: Cum ar fi să mergem în Oaș și să n-avem blitz? Sigur n-a rămas nici un blitz în Paul?
Marin: N-a rămas, că am verificat. Paul era moale. 

Foto: Ioana Cîrlig

În ultimii patru ani au cam fost pe drumuri, iar în asemenea situații rucsacurile capătă nume și-ți pot deveni prieteni. De Post-Industrial Stories - un studiu vizual al fostelor orașe industriale ale României - s-au apucat în octombrie 2012. Găsiseră câte un job de lucrat de acasă, pe editare foto, Ioana își închiriase garsoniera din București, au mai avut niște bani după ce-au pozat la o nuntă și s-au putut muta astfel la Brad; iar de acolo puteau ajunge ușor în alte zone de interes pentru subiectul lor. Pentru Ioana, care e bucureșteancă, a fost fascinant să trăiască în ritmul unui orășel cum e Bradul, fără lume cunoscută în jur. Au rămas acolo inclusiv de Sărbători, pentru că nu prea aveau bani să vină la București. De Revelion s-au dus în centrul Bradului ca să vadă focurile de artificii, apoi s-au întors acasă, au băut câte-o bere, iar Ioana a dansat pe Skype cu un prieten, în timp ce Marin adormea alături, pe un scaun. 

„Dacă mergeam câte un weekend [pe teren], probabil că am fi avut aceleași rezultate, dar în vreo zece ani”, estimau ei anul trecut, cu vreo două luni înainte să scoată albumul Post-Industrial Stories. Au avut atunci o finanțare din partea Administrației Fondului Cultural Național (AFCN) care i-a ajutat să ducă proiectul la sfârșit. 

Foto: Marin Raica

Anul ăsta au mai obținut niște bani de la AFCN. După niscaiva peripeții, au câștigat și o finanțare în cadrul programului CultIN, pentru a înființa împreună cu Petruț și Ioana Călinescu și George „Poqe” Popescu un Centru de Fotografie Documentară, care să susțină domeniul ăsta în România. Pentru asta vor să dezvolte câte-un proiect nou și să promoveze tineri care să se specializeze în fotografie documentară. O să aibă un site, iar prin noiembrie o să facă o expoziție comună. În rest, mai câștigă câte ceva din nunți, mai fac evenimente, mai editează. În jurnalismul românesc n-ar avea ce și unde să facă. Ziare nu prea mai sunt, iar cele care au rezistat nu prea mai au nevoie de oameni: merge și o poză făcută cu telefonul, una „luată de pe net” sau o captură de la TV. 

Foto: Ioana Cîrlig

***

Marin a prins și vremuri mai bune pentru fotografia de presă. A absolvit Școala de Arte Alba Iulia, secția Foto-Video în 1999, apoi a lucrat în Alba vreo patru ani ca fotoreporter și cameraman. Când s-a angajat la Jurnalul Național, în iunie 2004, ziarul încerca să se relanseze cu un concept editorial nou, care făcea loc în pagini pentru reportaj și fotografie. Mai ales vara, zeci de reporteri și fotoreporteri plecau în caravane, campanii jurnalistice ce desenau trasee prin România, pornind de la o temă. La caravana din 2004 au participat 24 de reporteri, 5 fotoreporteri și 6 șoferi. Își propuseseră să scrie despre și să fotografieze „locuri unde nu s-a întâmplat niciodată nimic”. Împărțiseră traseul în 20 de etape: au pornit din Delta Dunării, unde au ajuns, între altele, aproape de șantierul canalului Bâstroe pe care-l săpau la vremea aia ucrainenii; apoi au urcat spre Mărășești, un loc în care femeile munceau pe bani puțini în domeniul confecțiilor, iar bărbații așteptau șomajul; au intrat în Moldova, unde s-au oprit la Flămânzi, la Darabani și la Humulești; au trecut prin Tihuța spre Ardeal, apoi au coborât spre Oltenia și au terminat traseul la Cuca Măcăii, care nu era chiar la capătul pământului, așa cum s-ar fi putut crede, dar n-avea apă. 

Marin, fotografiat de Ioana

În 2005, caravana a străbătut fostele orașe industriale ale României, iar în anul următor - locurile în care se recreau oamenii muncii, semi-abandonate după ‘89. Erau expediții destul de libere, dar exista un șef care făcea ședințe de sumar și se iveau certuri, cum se întâmplă într-o redacție, își amintește Marin. Pentru el, erau ocazii de a-și face mâna ca fotograf, pe subiecte care-l interesau. În perioada aia, Jurnalul Național strânsese cea mai tare echipă de fotoreporteri din presa românească, scotea an de an albume cu cele mai bune imagini și făcea expoziții. După aia a venit succesiunea criză - concedieri și s-a ales praful, ca peste tot.

Ioana e cu zece ani mai mică decât Marin, așa că a trăit mai mult perioada asta nasoală. A studiat cinematografie, la 18-19 ani a început să lucreze pentru o televiziune, Senso TV, apoi pentru cotidianul Ziua, timp de doi ani. În 2008 s-a dus la agenția de presă NewsIn, unde îi plăcea că nu trebuia să stea în redacție în așteptarea vreunui subiect, ci putea să se miște, să caute, să învețe. În ianuarie 2010, secția foto a agenției a fost desființată. „Nu știam încotro: «Și acum noi ce facem?»” 

Ioana, fotografiată de Marin

***

Umblătura din ultimii ani i-a schimbat enorm și le-a armonizat stilurile de lucru, deși fiecare și-a păstrat personalitatea. Se coordonează pe teren fără să pregătească din vreme strategii, pentru că fiecare știe ce vrea el, ce vrea celălalt și cum să lucreze cu oamenii. 

Ajungem la stâna de capre dinainte de Budești și-l găsim pe Vasilică dormind sub o remorcă, lângă un câine murdar de lapte la bot care nu se sinchisește de noi. Ioana și Marin au mai trecut pe aici acum vreo trei săptămâni, iar atunci Vasilică s-a scuzat întâi că are haine murdare și că nu se poate ține curat la stână, nu prea ar fi făcut poze. Nevastă-sa era și mai reticentă, dar când Vasilică a chemat-o la poză, a venit cu un ied și i l-a pus Ioanei în brațe. I-au adus câteva poze printate de atunci și se miră că nu-i atât de murdar cum i se părea lui.

Îi întâmpină ca și cum i-ar fi văzut aseară, iar pe mine mă ia drept „pruncul”, nu se știe de ce. Ne vorbește despre sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului de a doua zi, „cea mai mare sărbătoare, unică în lume”, iar când începe să zică despre Drumul Damascului întinde mâinile și-l trasează undeva în zare, pe dealul de alături. Zice că la biserica din Budești se află cămașa lui Pintea Viteazul, „unică în lume”, și parcă-l vezi și pe Pintea pe lângă stână, în cămașa lui unică. Marin vorbește cu Vasilică, iar Ioana mai fotografiază animalele și obiectele împrăștiate în jur.

Foto: Vlad Odobescu

Primul loc în care ar fi vrut să ajungă pentru proiectul cu Zâne era Pădurea Baciu, poate cel mai cunoscut loc straniu din România. N-a fost să fie: până să-și ia Marin inima-n dinți, au mers într-o altă deplasare și un TIR le-a lovit mașina, un TIR venit ca un semn. 

Marin conduce calm și prudent. De pe dealul ăsta se văd bine părțile Maramureșului, iar el le știe bine: aici e Valea Cosăului; Budeștiul e înainte, în groapă, apoi e Breb; Ocna Șugatag e sus, la câțiva kilometri, mai sunt câteva sate până la Bârsana; acolo e Valea Izei. O să trecem Ocna Șugatag și de-acolo o luăm înspre Desești, unde o să și înnoptăm. Dar o să ne oprim oriunde e vreo chestie care merită atenție. 

Când trecem prin Sârbi, Ioana vede într-o curte un monument făcut din pietricele și mici bibelouri cu păsări în fața unei case rupte în două ca o scobitoare. Vrea să vadă care-i faza. Femeia ne primește în curte și ne explică toată treaba. Cică monumentele sunt pentru inițierea unor studenți la Filosofie: cel din mijloc, făcut din fețe de masă, bucăți de țiglă, lighene și flori e Regina Babilonului, care va trebui să cadă; dincolo e o inimă din pietricele pe care se tot așază pisicile, așa că strigă după ele „fugi pisică, că e un proiect tare migălos”. Zice că ferește lumea de o vecină scorpie care, dacă ia pământ din nouă urme ale pașilor îți poate face vrăji, te bagă în darul desfrânării sau al beției și chiar mai rău de-atât. „Aici sunt niște lucruri care uimesc pe toată lumea”, ne explică ea. Uneori trece pe-aici câte-o legiune de draci, ne arată cum a trecut pe lângă râu și s-a dus între arini. Odată au luat forma unei cete de pisici, le auzeai numai mieunatul. Între timp, pisicile s-au așezat iar pe monument și s-au pus pe mieunat.

Există lumea asta care crede și se desfășoară așa, spune Marin. Asta ține mai puțin de clinic și mai degrabă de-o căutare a explicațiilor pentru lucruri care nu-s de explicat. Au fost de curând prin Hunedoara și Marin a rămas fascinat de Ruben Stănilă, un soi de vraci cu o imensă barbă roșie și multe povești ciudate despre vâlve și energii. Marin a stat cu orele să-l asculte. La un moment dat, omul i-a zis: „Nu e o întâmplare că ne-am întâlnit. Și voi sunteți nebuni ca mine”. 

Cu cât întâlnesc mai mulți oameni de felul ăsta, cu atât capătă mai mult sens demersul cu Zânele. 

Foto: Marin Raica

„Un fir de iarbă sau de porumb nu pot trăi singure. Toate merg laolaltă legate, merg prinse așa cu rostu lor pînă la frumusețea lumii, aici e o taină mare; îi zice rînduială“ - Din explicația unei țărănci pentru etnologul Ernest Bernea, menționată în articolul „Back to the Future” (Dilema veche), semnat de Vintilă Mihăilescu.

*** 

Când merg undeva, Ioana și Marin nu-și fac planul la milimetru: stabilesc în linii mari ce vor să facă, dar lasă loc și întâmplării. Azi, de exemplu. E ziua de Sfântă Marie Mare și coborâm de dimineață spre Breb. Găsim un sat fain, dar cam pustiu. Mâncăm mere, pozăm găini și cruci îmbrățișate de buruieni, ne împrăștiem și ne regăsim. Vorbim cu Mircea, fost miner la Cavnic rămas șchiop după un accident și care n-a avut destui bani de dat ca să-și facă certificatul medical, așa că acum împletește coșuri. La un moment dat, Ioana îi arată lui și nevestei poze cu câinele lor, Mara. O arată tot timpul pe Mara când are baterie la telefon, pentru că o ajută să comunice cu oamenii și mai ales pentru că i se face dor de ea. 

Foto: Vlad Odobescu

Mai dăm apoi câteva ture de sat, iar până la urmă aterizăm la o nuntă, aflată în stadiu de pregătire a mirelui și de încălzire a lăutarilor. Pe poartă sunt înșirate baloane și un panou cu „Bine ați venit”. Pe sub streașina casei colorate și lucioase ca un cub Rubik intră și iese întruna lume îmbrăcată în costume populare și în haine de oraș. În curte, un domn se joacă cu o dronă și o înalță deasupra satului. O parte din bărbații din Breb s-au oprit din jucat cărți în curtea cârciumii ca să urmărească drona, la fel și turiștii belgieni de la masa vecină. 

Strada se umple de mașini, femeile se aliniază pe lângă gard, flăcăii satului beau cola, iar Marin se duce până la mașină ca să aducă trepiedul, după ce a cerut voie să fotografieze din curte. N-are neapărat nevoie de pozele astea, dar faptul că e aici, printre oameni, îl ajută să simtă locul și să rămână cu ceva: „Nu poți să faci fițe, pentru că nu știi de fapt exact ce te interesează. Riști să te tot plimbi și să nu faci nicio poză, pentru că vrei nu știu ce apus. Sunt diferite detalii pe care poți să le folosești într-o poveste. Caut zâne, dar vreau să găsesc și elemente care țin de tradiție, de desfășurarea vieții. Am avut multe zile în care nu făceam nimic, pentru că din mașină nu pare nicicum.”

Foto: Vlad Odobescu

Alteori apare ceva în fuga mașinii și trebuie să ajungi aproape ca să-ți dai seama că nu e. Ne învârtim încetișor în jurul unui mesteacăn care are în vârf o căpiță de fân, pe marginea drumului dintre Hărnicești și Budești. Ioana e la vreo 20 de metri de el, Marin îl studiază de aproape. El zice că din partea în care se află nu-i nimic de fotografiat. E de acord și ea: „E foarte strâmb. Nu pot să trăiesc cu el atât de strâmb”. În plus, lumina e proastă în dimineața asta. Trecem înapoi prin gard spre mașină și mergem mai departe spre Budești, să găsim vreo vâltoare. 

Se întâmplă însă uneori ca unul dintre ei să se lase dus de val, să se entuziasmeze de o chestie pe care o vede într-o zi și să se îndepărteze prea mult de firul inițial al proiectului. Anul trecut, când au fost prin taberele culegătorilor de ciuperci și au intrat în atmosfera aia foarte poetică, Ioana a fotografiat de o mie de ori aceleași trei-patru lucruri: „Nu m-am putut concentra să mă gândesc: stai un pic, ce-mi mai trebuie ca să fie o poveste?”

Culegător de ciuperci din Hunedoara. Foto: Ioana Cîrlig

Așa că seara, când fiecare varsă în laptop „producția” zilei, vine partea în care discută și se ponderează reciproc. În special pentru Ioana, pentru care lumea asta a satului e cu totul nouă, e foarte importantă partea asta. „Venim entuziasmați de undeva unde s-a întâmplat ceva foarte drăguț, ne uităm la câteva poze și unul zice: «Uau, extraordinar!» (...) Mai ales dacă a fost o situație pentru care ai umblat prin soare sau mai știu eu ce sacrificii din astea ți se pare că ai făcut, ți se pare că-i cu atât mai ca lumea. Dar poza, săraca, nu știe tot ce s-a întâmplat în capul tău. Trebuie ea să fie ca lumea, lăsând la o parte trăirea ta. Și asta putem să ne spunem unul altuia. Și dacă zice el că-i un căcat, imediat îmi dau seama că da, e un căcat și m-am entuziasmat degeaba. Că a fost mișto ce-am trăit și că-i OK ca amintire, dar n-o să folosească la nimic.“

Om cu fluier și nuci din Ursici, Hunedoara. Foto: Marin Raica

E nevoie de puterea asta de a judeca cinstit munca omului de lângă tine, zice Marin. La lansarea albumului Post-Industrial Stories, cineva i-a întrebat dacă se ceartă când vine vorba de selecția fotografiilor. El crede că nu se poate altfel: „Trebuie să te cerți, să înveți să nu fii obedient. Primul lucru pe care-l observ la o grămadă de relații părinți-copii, soț-soție, iubit-iubită e că foarte mulți ajung să fie obedienți: «Da, iubire!»”. E comod să faci asta, dar nu folosește nimănui.  

Foto: Vlad Odobescu

Ioana și Marin au început să prindă drag unul de altul pe când așteptau să se bată niște săteni în comuna ilfoveană Ștefăneștii de Jos. Cu ocazia alegerilor locale din 2008, localitatea fusese cuprinsă de o fierbere construită special pentru presă, după cum aveau să-și dea seama mai târziu. Cele două tabere înregimentate politic se tot ațâțau prin centru, era implicată și o vedetă, interpretul de manele Adrian Minune, așa că redacțiile n-aveau de ales și îi trimiteau zilnic pe Ioana și Marin la Ștefăneștii de Jos. În jur oamenii bolboroseau și amenințau, iar Ioana îi povestea lui Marin cum a fost la concertul lui Nick Cave de la Paris. Comuna asta aflată la 15 kilometri de București i-a apropiat. 

S-au întâlnit după aia la o cafea, în Casa Presei Libere. Ioana voia să meargă la Anina, localitate minieră poetică din județul Caraș-Severin în care Marin fusese de multe ori pentru ziar. L-a întrebat pe Marin cum se ajunge acolo, el i-a explicat, iar ea n-a înțeles nimic. „Dar se făcea că a înțeles”, mustăcește acum Marin. După aia au început să iasă împreună și au fost într-o primă expediție fotografică combinată cu ședere de odihnă, la pensiunea domnului Sinai din Mangalia. 

Au rătăcit apoi la nivel internațional. Prin 2010 au fost câteva luni prin Spania, iar în anul următor prin Islanda și Danemarca, cu o scurtă oprire în Insulele Feroe. Ar mai face și dintr-astea.

Foto: Ioana Cîrlig

***

Marin și Ioana tocmai au fotografiat două vâltori în Sârbi și o femeie care țesea o cergă, iar eu i-am fotografiat pe ei doi. Cât mergem pe marginea lui 186B, spre celălalt capăt al satului, ne întâlnim cu o femeie care are un coș în spate, îi zicem săru’ mâna, Ioana o întreabă unde merge, ne zice că trebuie să culeagă niște fasole pentru mâncare și verdeață pentru porci și ne exprimăm dorința să-i ținem de urât. Traversăm un pod de bârne peste apa Cosăului, intrăm într-o livadă, femeia ne zice să căutăm în coș, că are niște mere, merele sunt dulci, Ioana o oprește un minut pentru câteva poze pe cărare, urcușul e mai întâi lin și după aia mai abrupt și ajungem într-un vârf de deal. Culegem păstăi galbene și mai povestim un pic. O cheamă Ileana Berinde, are 66 de ani și 4 nepoți. În timpul ăsta, Marin nu face poze deloc, ci se așază în iarbă, pe muchia dealului, începe să scrie în carnețelul lui roșu și să privească peste sat.

Sunt firi atât de diferite, au altfel de obiceiuri, fac altfel de glume, fotografiază diferit, dar funcționează la fix împreună. Marin e mai degrabă taciturn, vorbește rar și uneori lungește câte-o frază minute întregi, fără să-și piardă firul, e mereu stăpân pe situație, mânuiește cu măiestrie ironia, așteaptă. Ioana e timidă, dar are o fire mai veselă și o căldură cu care oamenii rezonează ușor și obișnuiește să se entuziasmeze. 

Foto: Marin Raica

Dimineața, Marin se trezește primul. Scoate un pachet mare de tutun, își rulează țigările zilei și le așază într-o tabacheră. Până se trezește Ioana se mai uită prin poze, bea două cafele și vorbește și mai puțin decât de obicei. Când vine Ioana, o întreb cum îți dai seama dacă Marin e fericit sau trist. Râde și zice că nu prea-ți dai seama. Sunt mici semne. Uneori, când se uită la vreun sport și trăiește intens confruntarea, își încordează pumnul într-un gest scurt. Alteori dansează.  

Proiectul Zânelor nu se leagă prin teme, ci prin sensibilitatea amândurora. Faptul că merg pe idei diferite, că nu și-au propus ca fotografiile să semene, îi face să extragă lumi diferite din același loc. 

Foto: Ioana Cîrlig

Îi întreb ce-au învățat unul de la altul. „Să am mai multă răbdare”, spune Ioana. „Bine, nici acum n-am. Dar înainte mă agitam foarte mult. Ajungeam într-un loc și voiam să se întâmple totul acum. Am învățat să fiu mai relaxată. (...) Înainte mă duceam cu capul în piept la oameni: «Pot să vă fac o poză?» Transpiram, mi se dilatau pupilele, eram verde.” Trăgea multe poze, cu speranța că o să se întâmple ceva repede, dar nu venea nimic și era dezamăgită. Lângă ea, Marin era calm, îi zicea „lasă, c-o să se întâmple”. „Asta-i foarte util. Dacă te pleoștești că nu se-ntâmplă, după aia nu ești concentrat când chiar se-ntâmplă, fiindcă deja ești dezamăgit. Asta chiar îmi amintesc în unele momente, când îmi doresc neapărat ca în momentul ăla să fie ce-mi imaginam eu că trebuie să fie. Mă gândesc că nu se întâmplă totul când vrei tu, că e timp, că o să se-ntâmple până la urmă. Am stilul ăsta nerăbdător, așa, ca tata. Și el e mai ponderat.” Marin, în schimb, a învățat să se concentreze mai mult, să caute chestii într-un cadru: „Felul meu de a face poze era, până atunci, relaxat, adică pur și simplu mergeam și făceam ca un turist.” Din punctul ăsta de vedere, se întâlnesc acum undeva la mijloc.

Când ajungem jos, între copaci, Marin și Ioana o roagă pe tanti Ileana să se oprească și să se întoarcă puțin. Se aud clickuri, care se înmulțesc când soarele intră puțin în nori: atunci umbra e mai blândă, iar fața femeii se deschide, fără să strălucească aiurea. O clipă durează lumina aia bună, pentru ea au așteptat.  

O vâltoare în satul Sârbi, Maramureș. Foto: Marin Raica

Uneori remarcă un element anume și construiesc în jurul lui. La vreo jumătate de oră după tanti Ileana, intrăm într-o curte care are vâltoare în spate. În spatele porții e o femeie tânără de o frumusețe străveche cumva. Are fruntea foarte lată, iar lui Marin îi place asta, mai ales când privește în jos; pe deasupra, remarcă gesturile ei, felul ei așezat de-a fi. O privesc amândoi fascinați, așa că ne învârtim ore întregi în curtea asta, iar Ioana și Marin o să se întoarcă și poimâine. A doua zi, pe terasa unei cafenele din Sighetul Marmației, hotărăsc ca prin decembrie să închirieze un apartament în oraș ca să poată străbate mai ușor zona. Se uită deja după anunțuri în Glasul Maramureșului și ciocnesc o ceașcă de cafea în cinstea deciziei. 

„Asta-ți dă dependență: faptul că boschetărești o lună și într-o zi te întâlnești cu ceva care se potrivește cu ce cauți tu și e o senzație din asta care nu seamănă cu nimic, vibrezi tot și faci o poză. Când se întâmplă, e ca un virus care te prinde și te posedă”, spune Ioana. Ca fotograf, poți trăi pentru a întâlni o zână. E un spirit care locuiește în oameni și în obiecte și în copaci și așteaptă să ți se arate, numai răbdare să ai. 

Foto main: Vlad Odobescu

Foto: Vlad Odobescu

ZẤNĂ, zâne, s. f. 1. Personaj feminin din mitologia populară românească, întruchipare mai ales a bunătății și frumuseții, căreia i se atribuie puteri supranaturale și darul nemuririi; fee. 2. (Rar) Zeiță. – Probabil lat. Diana. Sursa: dexonline.ro