Am vorbit cu scriitorul Mihai Radu pentru că ni s-a părut că „Extraconjugal”, cel mai nou roman al lui, e una dintre cele mai mișto cărți apărute în Ro în ultima vreme.

Am stabilit cu Mihai Radu să ne vedem într-o seară de sâmbătă, la terasa din București unde ne-am cunoscut vara trecută, când m-a bătut la ping-pong și-am râs mult. Atunci am aflat că scrie la Cațavencii și că face texte pentru Starea Nației, emisiunea de satiră politică de pe Digi24, iar asta explica reflexul lui de-a dinamita discuțiile prin umor sărat. Mi s-a părut genul de om cu care nu poți vorbi serios. Mai târziu, l-am întâlnit la un party domestic și-am aflat că are 40 de ani, o soție și doi copii. Mai serios de-atât nu se poate. Apoi am aflat că e și scriitor. M-am îndepărtat și mai mult de imaginea pe care mi-o făcusem despre el când am citit cea mai recentă carte a lui, Extraconjugal. Un roman despre monștrii care apar într-o familie, despre timpul care trece nesimțit peste ea și distanțările care se cască între membri, despre cum o infidelitate poate fisura aproape iremediabil o legătură puternică de cuplu. După ce-am citit cartea, i-am propus autorului să ne îmbătăm într-o seară și să-i fac un profil pentru Scena9. L-am rugat din start să scrie și el niște fragmente, ghidat de întrebările mele, în stilul din roman; sunt delimitate în text cu *** și intertitluri. 

 

- Cam despre ce o să vorbim? mă întreabă Mihai pe Facebook, sâmbătă la amiază. Ca să repet și eu puțin, să scot 5-ul. La chimie sunt varză.

- Bine că mi-ai zis, că vin cu maică-mea. E farmacistă.

- :)))

- Nu știu despre ce o să vorbim. Mă gândeam să fie ceva mai lax, mai uman. Știindu-te puțin și citind doar cartea asta ultima, mi-a rămas în minte ideea de contradicții în ce vă privește și pe tine, și pe personaj. Și nu vreau să sune a bășină intelectuală, că nu sunt intelectual :) 

- Perfect :) Nici io. Tata era.

- :)) Și-al meu, om de litere.

- :))) Plm, mai bine făceau ei interviul ăsta.

- :))))

Mi-am dat seama că râdem amândoi ca proștii. Oare râdem pe bune sau din complezență? Poate că râdem așa, ca să ne destindem. Nu ne cunoaștem mai deloc, oare o să luăm 5-ul la chimia dintre noi? Cu dilemele astea în minte, am băut un pahar de vin și trei beri, apoi am ieșit în zăpușeala care se încăpățânează să rămână și la lăsatul serii. În troleu, arunc un ochi pe pagina lui de Facebook.

L-au dat jos pe Grindeanu pentru că „lucra cu băieții”. L-au pus pe Tudose care „e băieții”| Se căuta un premier energic, harnic, cinstit. Și l-au pus pe unul care pare o corcitură de urs panda cu boschetar plagiator. Îmi dau seama că statusurile pe care Mihai Radu le postează zilnic, la foc continuu, sunt în totală contradicție cu stilul intim și (auto)reflexiv din Extraconjugal, unde protagonistul Robert apare și el, la fel ca autorul lui, dual: tandru și distant, cinic și uman, miștocar și înțelept. 

Îl găsesc pe Mihai treaz la o masă, cu un pahar de vin în față. Arată ca un punker cu bani, tatuajele de pe brațele lui nu seamănă cu picturile din biserici, dar îmi vorbește grav și îngrijit, ca în poza lui de autor de pe coperta romanului, în care seamănă cu un student la teologie. Îmi vine să-i zic să facă o glumă, să ne destindem, dar atitudinea lui solemnă mă face să mă scuz că m-am îmbătat înainte să ne îmbătăm împreună. Începem să vorbim serios despre el.

- E o carte, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, scrisă de Rilke, spune Mihai, și se termină cu un copil care se întoarce acasă după ce a stat o vreme fugit prin oraș: deschide ușa, intră în holul întunecat, înaintează, își aude familia că ia cina în sufragerie, unde e lumină, pășește în sufragerie și zice Odată cu lumina aceea, am simțit toată rușinea de a avea un chip. E unul dintre pasajele care m-au mișcat cel mai mult din ce am citit, a fost un moment în care m-am simțit, eu ca om, ca individ, un comentariu la o carte. Asta vorbind de latura cealaltă, pe care nu mi-o expun social aproape deloc și pe care o transpun în ceea ce scriu. 

Un sentiment puternic de care Mihai s-a lovit încă din copilărie a fost rușinea. S-a dezvoltat organic, n-a declanșat-o ceva anume. O simțea și-n Craiova, unde-a locuit până la 18 ani, chiar dacă acolo era în mediul lui. S-a născut în Moldova Nouă, la Dunăre, și până la șapte ani a stat în Orșova. A început școala în Craiova, unde au fost repartizați părinții lui. Au ajuns într-un bloc în construcție la care lucrau și ei, atenți ca muncitorii să le pună toate clanțele. 

Mihai a crescut în cartierul Brazda lui Novac. Toți se știau cu toți acolo, iar asta îi dădea siguranță, încredere. Unde era un petec de ciment, se juca fotbal. Exista un adevărat cult local pentru sportul ăsta și pentru FC Universitatea Craiova, unde Mihai a fost junior până la 17 ani. Și-a și tatuat, pe unul din brațe, UCV 1948 - anul înființării clubului. Mama lui lucra la cel mai mare salon de cosmetică din oraș. Când afla de la colegii ei că urmau să vină să se tundă acolo fotbaliști de la club, Mihai chiulea și mergea să stea lângă ei, le zicea vezi că avem meci acum cu Brăila, ăla e bun acolo pe stânga. Când echipa juca cu Steaua sau cu Dinamo, vibra tot orașul, femei, bătrâne, militari, militare. Acolo a început să iasă și cu fete, chiar dacă unele nu mai vor acum să-l țină minte.

***

Hei, Olguța, sunt eu, Mihai, băiatul care te-a tras de țâțe la 15 ani!

Acum vreo doi ani, mă caută pe Facebook o prietenă din cartier, de la Craiova. Îmi spune că mi-a citit primul roman, că i-a plăcut, am mai stat de vorbă. La un moment dat, vine vorba despre Olguța Vasilescu. Îi zic să se spele cu ea pe cap, că ei au ales-o primar. Ea râde :)))) și mă întreabă dacă aș fi avut aceeași impresie și acum vreo 25 de ani, când mă plimbam cu ea prin cartier. Fuck! Nu mi-a venit să cred. Mi-am amintit, așa era. De fapt nu că mi-am amintit: nu puteam să o identific pe acea Olguța din adolescență cu Olguța-primarul Craiovei. 

Nu-mi amintesc cum ne-am împrietenit, știu doar că ne plimbam de mână pe undeva pe la marginea cartierului. Prin cartier era periculos pentru mine să ne plimbăm. Pentru că eram într-un grup de prieteni mai mari ca vârstă decât mine, în care fusesem acceptat pentru că jucam bine fotbal și le eram folositor în meciurile pe bani cu alte cartiere. Dacă acei băieți m-ar fi văzut cu „o gagică” plimbându-mă de mână, nu ar mai fi terminat zile bune cu miștourile. Apoi, bineînțeles, m-ar fi tot interogat în legătură cu detaliile erotice ale gagicărelii.

Ne-am întâlnit câteva săptămâni, naiba știe ce vorbeam noi în acele plimbări. Imediat după ce am încheiat conversația cu amica din Craiova, i-am scris Olguței pe Facebook: „Hei, Olguța, sunt eu, Mihai, băiatul care te-a tras de țâțe la 15 ani!” Mă rog, cu alte cuvinte, gen: „Doamna Vasilescu, am avut cândva onoarea să vă țin de mână. Aveți un post la guvern și pentru mine?” I-am amintit de plimbările acelea de seară – au fost într-un septembrie târziu, la finalul vacanței și începutul școlii –, dar nu mi-a răspuns niciodată, deși apărea că a văzut mesajul.  

***

Pe măsură ce alcoolul curge pe terasa barului Manasia, eu mă amețesc și mai tare, iar Mihai pare tot mai lucid și la fel de grav. Asta nu mă împiedică să-mi amintesc că m-am regăsit în trecutul lui și-al personajului Robert din roman. Am crescut după ’90 într-un orășel de provincie aflat în decădere, de unde visam să plec și unde aveam constant impresia că mă urmărea din exterior cineva care vedea prin mine. Îmi analiza toate gândurile, mă făcea să mă simt vinovat c-aș fi vrut s-o călăresc toată ziua pe vecina de-aceeași vârstă cu mine, cu care-i bombardam, din balconul ei, cu ouă și roșii pe trecătorii din spatele blocului, îmi spunea autoritar că eram un nimeni, un penibil.

- Am avut mereu o oglindă în care vedeam că nu e bine ce fac, că sunt prea stupid, îmi spune Mihai, stârnind în mine ceva atât de familiar.

Rușinea aia de care vorbea mai devreme și care, în Craiova, apărea când își părăsea grupul safe de prieteni, deghizată într-o stare de alertă, de panică, s-a accentuat când s-a mutat prima oară în Fetești, în clasa a 12-a. Tatăl lui, care se ocupa cu chestii tehnice pentru retrocedările de pământuri, a făcut în așa fel încât să fie repartizat acolo; voia să fie mai aproape de părinții din Ștefan cel Mare, o comună de lângă Fetești. La fel ca Robert din roman, Mihai se simțea expus în orașul ăla micuț și credea că viața și marea ei narațiune sunt destinate numai orașelor mari, unde-și dorea s-ajungă. Avea senzația că localnicii îi citeau cele mai ascunse gânduri, că-și dădeau seama că le detesta orașul. 

- Bălteam undeva la marginea istoriei. Știi cum e Dunărea: curge foarte puternic pe mijloc, iar la mal băltește apa.

Mihai avea impresia că locuia într-o ultraperiferie a lumii ideilor. Își imagina că esența lucrurilor, la care voia să aibă acces, era închisă în marile centre universitare. Dacă în Craiova era mult mai conectat la exterior, în Fetești s-a interiorizat și s-a luat la mărunțit. A stat mai întâi un an acolo, până a terminat liceul. Nu prea mergea la ore, stătea și citea. Descartes, Nietzsche, Kant. Voia să scrie, să gândească și să se întâlnească cu oameni care știau și înțelegeau mai multe decât el, să-i explice și să-l îndrume. Așa, singur, în timp ce citea, se lovea de multe ori de lucruri cărora nu le putea dezlega sensul. Ca atunci când, mai târziu, se întorcea iarna de la facultate cu trenul Iași-Mangalia, adormea pe banchetă și se trezea plin de zăpadă fără să înțeleagă de ce. Geamul era închis. 

- Credeam că sufletul există, pronunțam ușor afectat spiritualitate. Mi se părea de neconceput că lumea e altfel decât în termenii descriși de Platon. Îmi imaginam că în Atena oamenii se adunau dimineața și începeau să vorbească despre cum e lumea în general, după aia inventau democrația și duceau civilizația într-un punct în care nu mai fusese niciodată. Habar n-aveam că tot ce compuneau ei era un discurs de putere, lucruri pe care le-am înțeles mai târziu de la Nietzsche sau Foucault.

Lumea înaltă a ideilor pe care și-o construise în primul an de ședere în micul oraș s-a dezvrăjit când a ajuns la facultatea de filosofie din Iași, într-un centru universitar. Mediul de-acolo și discuțiile cu profesorii i-au arătat că lucrurile stăteau altfel decât și le imaginase. La finalul facultății, spre sfârșitul anilor ’90, Mihai s-a lăsat dus de nas de taică-su, care stătea în Fetești și-l voia aproape de el, și s-a mutat în orașul din Bărăgan. A ajuns să predea șase materii la toate clasele de liceu, iar seara avea ore și cu adulți care nu-și dăduseră Bacul. Oameni care veneau direct de la câmp, de la serele și fabrica de conserve din oraș, ca să audă un puștan cu cercel în ureche și geacă de piele vorbindu-le despre Nietzsche.

***

Mi-am zis că dacă nu plec de-acolo, mi se fute total viața

Îmi amintesc că am apărut la deschiderea anului școlar. Cât a vorbit primarul, am stat printre elevi. Aveam părul crescut și cercel în ureche. Directoarea, o femeie super, m-a luat cu ea în birou după festivitate și mi-a explicat foarte pe departe cum cercelul din ureche poate să fie un exemplu prost pentru elevi. Am întrebat în ce sens, pentru că mie mi se pare că poate fi mai degrabă un exemplu bun. „Eu știu ce zici, dar…”, și nu a mai zis nimic după „dar”, am vorbit despre altceva. Când am ieșit din birou, mi-a spus: „Te rog eu cu ăla, da?...”, și și-a lovit cercelul din ureche ușor cu degetul. În clasa a 12-a, singura pe care am făcut-o în Fetești, îmi fusese profesoară de Fizică. Îmi punea numai 5. De-a doua zi mi-am dat cercelul jos. Îl scoteam din ureche când intram pe poarta școlii, mi-l puneam când terminam orele.
 
Predam Filosofie, Psihologie, Economie, Logică, Cultură civică, Educație antreprenorială. Până în anul în care am predat eu existaseră 4 clase pentru copiii cu probleme speciale. În acel an au fost desființate iar copiii împărțiți democratic pe la toate clasele. La prima oră de Logică, un băiat s-a ridicat din bancă și a venit la mine la catedră. A început să mă mângâie în păr. „Ce faci, tipule?” l-am întrebat, ceva de genul. Zâmbea la mine. Mi-a zis că am păr frumos, ca bunică-sa. Copiii au început să râdă isteric. Mi-am zis: să vezi ce-i fut una! Însă, privindu-l, mi-am dat seama că ceva nu e în ordine cu el. Dacă nu chiar totul. Primul gând a fost că a băut, că e beat. I-am zis să sufle. Mirosea a parizer, salam, a mezel. S-a ridicat o fată din prima bancă, mi-a spus că e un băiat cu probleme. Și mi-a arătat spre băncile din spate, unde mai erau trei, o fată și alți doi băieți. Pe băiatul cu parfum de parizer îl chema Nelu. Din ziua aia, trei luni de zile până la vacanță, când am fugit din școală și din oraș, a stat numai cu mine la catedră. I-am zis să-mi aducă o poză cu bunică-sa, să văd și eu ce păr are doamna. Nu mi-a adus, bunică-sa era moartă.

Elevii din clasele mari, a 11-a și a 12-a, plezneau de aroganță, de mușchisme, de macisme. Răspundeau obraznic, nu își notau nimic, făceau glume și îmi aruncau mereu un „domn profesor” care însemna „auzi, coaie!”… Feteștiul, oraș mic, un schelet de străzi ordonate în stânga și-n dreapta unui bulevard principal, făcea să mă întâlnesc cu acești elevi din clasele mari aproape zilnic pe „bulevard”, la tradiționala plimbare de seară sau pe la cele trei, patru terase ale orașului. Aveam gagică, ceea ce, bineînțeles, nu putea să fie trecut cu vederea de elevii mei. „Bună seara, domn profesor, ce faceți? Ce prietenă drăguță aveți?”… se sprijineau în timpul ăsta flegmatici de un BMW second-second hand. Le zâmbeam rece, iar privirea mea le promitea o bătaie soră cu moartea.
 
Câștigam foarte mulți bani, cât nu văzusem până atunci, iar planurile mele cu învățat germana, perfecționat în Heidegger și Husserl s-au dus naibii cu totul. Joia și vinerea predam și la seral, două ore, de la șase la opt, zilele mele erau fragmentate, arătau ca dracu’. Încheiam în alcool, golăneală, tipe de tot felul. Mă împrietenisem cu Gigi Soare – nu-l știți – aducea mașini din Germania. Mi-a făcut cadou o geacă de motor „ca și nouă”, cum s-a exprimat. M-am împrietenit cu Mârlanu. Mârlanu bea mult, inuman bea, și voia să „rupă capu” la oameni. Ura orașul, își ura vecinii că se bagă în viața lui, și iubea Steaua. Mârlanu era controlor pe tren și ne povestea cum le-o „dădea” la navetiste. Mi-am zis că dacă nu plec de-acolo, mi se fute total viața – urma să plutesc în alcool ca un organ într-un borcan cu formol. Hm, cu rimă!

***

Acum m-am îmbătat ca lumea, la Mihai tot nu se prea vede nimic. Ne-am mai destins un pic, pe terasa de la Manasia, după ce m-a întrebat dac-am citit ultimul articol al lui Mihail Neamțu: „E dincolo de ce era până acum. Ca și cum a avut apendicită și acum e în septicemie, trebuie să-l citești neapărat, nu există așa ceva”. Îi propun să urcăm la etajul barului, să jucăm ping-pong. Acolo constatăm că nu mai e masa. Luăm două palete și-o minge și-ncepem să jucăm așa, în aer. Și ne întoarcem la Fetești. Cât a fost profesor, Mihai a ajuns să-i disprețuiască pe localnici. N-avea nimic cu ei, dar îi ura pentru că se afla printre ei. Așa că, după trei luni de predat, a fugit în București. A ajuns într-o cameră de cămin cu două paturi, pe locul unui prieten care se mutase la iubita lui, iar primul lui job în marea metropolă a fost să vândă cărți într-un anticariat din Pasajul Universității. Era plătit pe-atât de prost pe cât de ieftine erau cărțile.

Salvarea lui a venit nu de la Platon, ci dintr-un anunț al publicației de satiră Aspirina săracului, care căuta redactori. S-a dus acolo cu niște texte pe politic, social și sport, iar redactorul-șef i-a zis că-l angajează pe loc. Asta se întâmpla în 2004. Mihai nu se gândea atunci c-o să ajungă să scrie în presa de umor și c-o să facă doar asta pentru bani - când era în Craiova, se visa fotbalist. A realizat însă c-avea talent la umor. Crede că el s-a născut tot din rușinea aia, ca un instrument al disimulării pe care-l poate folosi ca să iasă din rahat când se simte expus. 

- Ingrid, fetița mea, când i-a întrebat la grădiniță cu ce se ocupă părinții, a zis: Tati n-are muncă, tati face glume.  

***

Presa de satiră e un joc al oamenilor mari

Mult timp nu am considerat că fac presă. Era un fel de distracție. Viața de redacție și ceea ce scriam formau un tot. Eram prieteni și ne distram. Așa a fost la Aspirina Săracului, la Plai cu Boi și, mai târziu, la Times New Roman. Presa de satiră e pe undeva un joc al oamenilor mari. Cum în copilărie, pe Dunăre, urcam pe munte să ne jucăm „de-a războiul”, tot așa a fost la început și cu satira: eram acolo, în primul rând, prieteni care râdeau mult împreună și care discutau despre cărți. Aa, și care beau. Abia apoi făceam și o revistă. Superbe zilele care urmau nopților în care s-a trimis revista în tipar: apăream pe rând, veterani ai unei lupte fără nici o miză, cu ochii umflați de somn, salutând scurt, fără chef de vorbă, îndreptându-ne direct spre filtrul de cafea. Peste tot erau sticle și cutii de bere goale, printuri alunecate pe jos de pe birouri și scrumiere în care se înălțau munți de chiștoace. 
 
Satira înseamnă atitudine critică. Umorul doar în mintea tâmpiților ar fi un discurs minor. Aa, umorul prost, da. Însă asta se întâmplă în orice. Altfel, sunt oameni, nu puțini, cu acest handicap: nu doar că nu au umor, dar nici nu-l înțeleg. Sunt oameni înspăimântători. Satira e o artă a exagerării, cred și, deopotrivă, o artă prin care se pot scoate în față realități care produc o jenă societății, care o fac să se simtă rușinată sau chiar vinovată. Spre exemplu, rasismul, misoginismul, ura socială ori de alt fel pot fi abordate cu mai mare dezinvoltură în satiră. Apoi, umorul, satira au un fel foarte nerușinat de-a dezbrăca totul. Inclusiv pe cel care emite acest tip de discurs. De aceea, umorul trebuie făcut până la capăt – trebuie să se încheie cu un foc final, ritualic, care să-l cuprindă inclusiv pe „umorist”.  
 
Râsul, umorul, dezbrăcarea asta generalizată pe care o propune hăhăiala au, cred, și o formă de candoare. E o cale foarte scurtă prin care oamenii pot ajunge unii la alții. Umorul are și o funcție epistemică: creează continuu scenarii din ce în ce mai stranii, mai suprinzătoare, mai șocante, prin care lucruri atât de cunoscute, atât de „moarte” își arată comportamente noi, fețe necunoscute. Hai, că m-am mânjit de teorie pe la gură! Altfel, e nevoie de multă muncă: nu e ușor să-l faci pe unul ca Băsescu bețiv curvar în atâtea și atâtea feluri cum am făcut-o noi la Cațavencii

***

În tot timpul petrecut printre „golanii citiți” ai presei de satiră, Mihai și-a construit și o conștiință politică clară și-a dat o miză socială miștourilor care l-au scos din rahat. Când a început să lucreze, în 2004, avea impresia că Liiceanu era Dumnezeul țării, că doar PSD-ul era de căcat, ceilalți erau buni, să vină investitorii. Lucrurile s-au schimbat radical acum vreo șapte-opt ani. Până atunci a perceput marginalitatea, sărăcia, excluderea strict în cheie literară, considera că erau un dat al lumii - „eram cu totul dedicat propagandei de dreapta, cu dacă ăia puțini câștigă mai mult, se va răsfrânge și asupra celorlalți”. Mai târziu a început să vădă lucrurile altfel: „Nu se răsfrânge niciodată”. S-a orientat mult spre zona socială și economică, spre descompunerea discursului dominant din societate. Acum crede că face într-adevăr ceva util la Cațavencii și la Starea Nației

- Urmăresc de fiecare dată prin ceea ce scriu jurnalistic să depistez unde se ascunde puterea, cum se produce expansiunea ei și modalitățile prin care ea acționează limitând libertăți, înghițind drepturi, creând o lume proprie din care mai apoi începe să excludă. Asta face puterea: își creează un teritoriu pe care apoi începe să-l populeze. Și îl populează cu un discurs care s-o justifice. Nu există putere fără discurs. Ea se naște și moare odată cu puterea discursului. Culmea: puterea brută e, cumva, cea mai naivă.

***

Pe acoperișul barului Manasia, unde ne-a chemat colegul meu, fotograful Adi Tudose, Mihai e în continuare treaz în timp ce stă la pozat. Îmi vorbește despre cartea pe care-o pregătește acum, ceva cu un detectiv în război. Dacă umorul l-a stabilit într-un oraș mare, dincolo de ultraperiferia lumii, Mihai s-a apucat și de proză cam în aceeași perioadă în care și-a șlefuit conștiința politică

Literatura l-a ținut în contact cu latura pe care s-a ferit mereu s-o expună social și de care credea că toți erau conștienți când era adolescent. Una profundă, introspectivă, care n-are treabă cu satira, deși lasă mult loc pentru umor. A simțit la un moment dat că are-n el chestii pe care trebuie și merită să le scoată afară și că dacă nu se apuca să facă asta pe bune, ar fi ajuns la 60 de ani cu impresia că are-n cap 60 de romane geniale, dar nescrise. A publicat până acum volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri și romanele Sebastian, ceilalți și-un câine și Extraconjugal (din care puteți citi un fragment aici).

- Am publicat prima carte, Hobby și alte povestiri, ca să public, ca să încep de undeva, să-mi pun un reper. Scriam și tot scriam, dar nu mai deveneam scriitor. Glumesc. Cu Sebastian, ceilalți și-un câine a fost o cu totul altă poveste. Am pus acolo tot ce învățasem, toate procedeele pe care mă consideram stăpân. Pe undeva și-un exercițiu de exhibiționism. Totul pe fondul unei trame pe care o consider fundamentală romanului: omul singur, omul desprins de grupul de oameni care merg spre viitor, omul care se așează în cur pe bordură și zice: „bă, ei nu merg mai departe!” Și-și aprinde o țigară. Sebastian… e un roman al ieșirilor din lume. Sper.

Extraconjugal construiește un peisaj de familie având în centru un personaj care-a făcut tranziția de la adolescența rușinoasă și plină de frustrări din anii ’90 și viața încremenită dintr-un oraș mic, la lumea corporatistă din orașele mari de acum și dificultățile de a-și gestiona problemele și legăturile din familie. Romanul amestecă autobiografia cu multă ficțiune și devine personal când îl asociezi cu autorul, care e tată, soț și copil când nu face mișto de putere sau scrie serios.

- E despre monstrul care e în multe familii. Există mult timp care trece într-o familie, în care oamenii nu se văd, nu discută anumite probleme, că lasă că trece de la sine sau o discutăm mai încolo. Toate aceste chestii nespuse, distanțele dintre oameni - copiii pleacă, au familiile lor - creează în interiorul familiei un miez dur, de nepenetrat la un moment dat, o anti-gravitație care îi împiedică pe oameni să se mai întâlnească și să-și mai vorbească și altfel decât: tata e bine, mama ok, mai vorbim mâine sau poimâine. E și o răzbunare față de propria mea familie, dar și un sentiment care mi se tot accentuează: că se adună mulți ani în urma mea, părinții sunt bătrâni, băiatul meu intră în adolescență. Mă simt undeva la mijloc între doi poli, ai trecutului și viitorului. Voiam să ridic capacul de pe tot ce-a fost, să nu mai las, ca la țuică, fermentația aia la nesfârșit. L-am ridicat și-am făcut țuică din trecutul ăla.

Am regăsit în Extraconjugal o voce familiară care, în primul rând, mi-a stârnit pofta de scris. Apoi m-a făcut să mă gândesc la timpul care s-a scurs peste mine și peste mama după ce-a murit tata, la ruptura apărută între noi odată cu drama asta lăsată în suspensie, nediscutată. Și m-a făcut să invidiez legătura solidă dintre protagonistul Robert și soția lui Alexandra, la o vârstă la care-mi imaginam mai demult c-o să am și eu propria familie, cu toate greutățile pe care le implică, și-o să mă simt în siguranță pe lumea asta. Așa că am fost curios să aflu de la Mihai cum e familia lui reală și cum își împarte „munca” de soț și de tată cu cea de umorist și scriitor. Și ce urmărește atunci când scrie literatură, care sunt mizele lui. A evitat să vorbească despre asta, pentru că nu-i place, și-a păstrat latura închisă care se exprimă doar în proză.

- Aia consider că sunt cumva: ceea ce scriu. E cel mai personal ceea ce scriu. Convingerea mea e că în scris e vorba despre tine și doar despre tine. Despre cât de departe ai ajuns în partea cealaltă a pielii, a imaginii – un om ca o casă neluminată în care tot descoperi camere și în care trebuie să ai curajul să intri și să înaintezi pe întuneric. E o asumare totală a unei identități. De aceea tot ce se spune de către ceilalți despre ce scrii poate fi atât de dureros. Ei vorbesc, de fapt, despre tine.

Am coborât de pe acoperiș și ne-am întors pe terasă, unde ne-am așezat cu prieteni de-ai lui și de-ai mei la o masă. Am discutat un pic de politică, iar eu le-am povestit despre prietenia dintre tata și Corina Chiriac și despre primul concert B.U.G. Mafia din Petroșani. Am dat și-o tură la Macaz, un bar din apropiere. Am mai băut ceva acolo, pe scările localului. Mihai a dispărut la un moment dat, s-a întors la familia lui, eu m-am pierdut în mulțimea care dansa înăuntru.