„Hai să vedem cum se vede când scot pistolul.”

Conrad întinde pistolul spre tâmpla depresiei, iar tâmpla explodează pe ecranul din spatele lui. Peste câteva zile, la premiera spectacolului „Între 2 pastile”, mâna lui Conrad și particulele din capul depresiei trebuie să se sincronizeze perfect. Cinty Ionescu, regizoare&video artist, face ultimele reglaje. Un actor în carne și oase repetă cu silueta unei femei (depresia), un personaj făcut din particule de realitate augmentată. E ultima scenă, piesa nu-i o tragedie, depresia se face bucăți-bucățele, există speranță. Ca-n viață.

În timpul premierei de la POINT, a nins pentru ultima dată anul ăsta. A început când noi eram deja înăuntru și s-a terminat cînd am ieșit de-acolo, puțin încurcați de durerea depresivilor, puțin întristați de singurătatea lor, puțin ușurați la gândul că cineva a făcut o piesă despre asta, suspendându-le, măcar temporar, singurătatea. Eu am ieșit cu o senzație ciudată de sufocare, Grădina Icoanei era înconjurată de o banderolă alb-roșie de poliție (a doua zi era Duminica Ortodoxiei în parc), chestie care mi-a provocat o jumătate de atac de panică. Am respirat greu până-n barul unde trebuia să mă văd cu niște prieteni. M-am gândit că există mereu două lumi: una cu un bar în care te așteaptă niște prieteni, și alta cu un bar unde nu te așteaptă nimeni. 

Cinty, cu ci de la cicoare

Cinty e o tipă minionă, tunsă scurt, cu o energie uriașă. Dacă adjectivul „dârză” s-ar potrivi mai mult unei membre a tribului urban-cool din Berlin și mai puțin unei Ecaterina Teodoroiu din revista Cutezătorii, l-aș folosi pentru Cinty. Cinty cea dârză, Cinty cu ci de la cicoare (cum spune în piesă), Cinty veselă și efervescentă, Cinty care a copilărit pe șantierele patriei, pentru că părinții ei sunt „ingineri constructori hidro”, Cinty care a studiat științe politice și a ajuns VJ în club și dup-aia video artist în teatru, Cinty care a câștigat Premiul de excelență pentru video design la New York International Fringe Festival (pentru design-ul video din Nils’ Fucked Up Day al lui Peca Ștefan), Cinty care a construit la Odeon „Urme de distrugere pe Marte”, o instalație performativă pe poeme de Bogdan Ghiu, Cinty care, la începutul anului trecut, a fost înghițită de depresie. 

Potrivit statisticilor, cel puțin una din zece persoane din jurul nostru suferă de depresie. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează că cel puțin 350 de milioane de oameni trăiesc în lume cu boala asta. Doar că, de multe ori, nu știu că e o boală. Și nici nu știu cum s-o trateze. Dacă nu e prinsă și pulverizată la timp, depresia poate duce la o disperare cruntă și, în cel mai rău caz, la suicid. În fiecare an, aproape un milion de oameni se sinucid. OMS avertizează că fiecare țară ar trebui să aibă strategii naționale de prevenire a depresiei. România nu are o strategie națională. Dar are o piesă de teatru despre depresie.

Final de ianuarie 2015 în București, gheață pe stradă, frig și zloată, oamenii înghesuindu-se unii în alții ca niște pinguini pierduți. Cinty tocmai se întorsese după câteva luni bune de New York. „Pentru prima dată de când călătoresc și tot schimb spații, readaptarea a fost extrem de complicată. M-a lovit mult mai tare decât de obicei agresivitatea asta a oamenilor, toată lumea care se împinge în tine. Am crezut sincer că de aici mi se trage. Ulterior, documentând și făcând interviuri, mi-am dat seama că, de fapt, depresia mea lucra latent de o vreme.” Simptomele apăruseră cu vreo jumătate de an înainte. În vara lui 2014, Cinty a mers la casa de vacanță a părinților ei, ca să lucreze. Doar că nu se putea concentra. „Ăsta a fost primul semn că ceva e în neregulă. Dar fiind în acest haos în care tot timpul trebuie să fii gata, să livrezi, ai foarte puțin timp să te preocupi de lucrurile tale. Cred că, într-un fel, a fost și un ritm de viață destul de haotic și greu de dus. Ani de zile cu muncă intensă, nopți nedormite, mâncat când-cum. Crezi că duci, e super ok, până când nu mai e în regulă. Până să te prinzi tu că de fapt nu mai controlezi lucrurile, ești într-un haos total.” După întoarcerea de la New York, Cinty nu mai putea dormi. La început, a crezut că are jet lag. Doar că nopțile fără somn nu se mai terminau.  „Începusem să nu mai mănânc. Aveam foarte mult de lucru, nu mă mai puteam concentra. Stăteam cu orele la calculator, făcând nu se știe ce.” Sentiment de vinovăție + ciocolată neagră + cafea + foarte multă cafea. „Dup-aia am început să beau alcool. Beam cu intenția foarte clară de a-mi da în cap ca să reușesc să dorm. Într-o ultimă fază, am și combinat alcool cu somnifere și cu calmante. Cred că dacă aș fi fost mai atentă cu lucrurile astea și dacă aș fi conștientizat ce fac, nu aș fi ajuns probabil într-un episod depresiv sever.”

Cinty mi-a povestit prima dată despre depresia ei la o petrecere. Trecuse deja un an de la întoarcerea din New York, iar tratamentul, combinat cu o disciplină de viață exemplară, își făcuse efectul. Cinty vorbea simplu și limpede, ca și cum mi-ar fi spus că afară bate vântul. După ce ieși dintr-o depresie, nu prea mai vrei să te întorci acolo, nici măcar povestind cuiva. În primul rând, din cauza stigmatului social care apasă pe capetele depresivilor, dar și pentru că, pur și simplu, îți doresc doar să te întorci la ale tale și să uiți, să devii din nou funcțional. Pentru Cinty, asta a însemnat să se apuce de un nou spectacol. Și să vorbească.

Cinty Ionescu, fotografie de Adi Tudose

Mai întâi, însă, a venit „o dimineață cumplită”: „Ajunsesem să mă gândesc că viața asta oricum nu are nici un rost. Și, chiar dacă trăiesc eu sau nu mai trăiesc eu, lumea merge înainte. Totul e oricum mult mai nasol, mult prea greu de dus.” După o seară cu alcool și două ore de somn, Cinty s-a trezit, s-a dus în bucătărie și a băut un litru jumătate de bere. „Ca să mă dreg, ca să fie mai bine.” A mai luat un calmant. „Îmi era din ce în ce mai rău și atunci am zis că eu nu mai controlez. Uită-te și tu, e ora 8:30 și uite ce lucruri pot să fac. În ritmul ăsta, nu o să ajung niciunde. Ăla a fost momentul în care am zis că trebuie să văd acum un psihiatru. Și de acolo, lucrurile au început să se îndrepte.”

A mers la o clinică privată, unde psihiatra i-a pus diagnosticul de episod depresiv sever și i-a recomandat să meargă la Spitalul Sf. Stelian. Peste o oră și jumătate, Cinty era deja internată. „A fost nasol, e șocul ăla de spital.” Că ai gratii la ferestre, că n-ai cuțit ca să-ți întinzi untul, nici măcar furculiță, că în jurul tău sînt camere de supraveghere, toxicomani și depresivi. Și că tu ești unul dintre ei. A stat acolo două săptămâni, la adăpost de lumea dezlănțuită, printre oameni care înțelegeau prin ce trece. „Singurul spațiu comun era la baie, unde se și fuma. Și era foarte tare, că, într-o zi, când îi era cuiva mai rău, ceilalți se adunau în jurul lui și funcționau ca un grup de sprijin informal. Și asta îți era de mare ajutor, pentru că inițial ești încă foarte vulnerabil și nu știi ce vei mai putea face tu pe viitor și dacă o să revii la starea ta inițială.” 

În spital, erau internați „bărbați și femei de vârste foarte diferite. Erau de la puști, 16-18 ani, până la oameni foarte în vârstă, 60-70 de ani, la a nu știu câta depresie unii dintre ei.” Unii chiar la a doua internare într-o lună. „Vii cu un episod depresiv major, ești pus pe picioare, dar apoi te întorci acasă în același mediu toxic și e foarte greu să te lupți cu asta când ești și vulnerabil, când în jurul tău oamenii nu te susțin. Și mai ales oamenii ăia apropiați, cu care locuiești, familia ta. În momentul în care ți se spune că asta e o prostie sau ți se interzice să iei medicamentele sau trebuie să faci tot felul de artificii ca să le iei pe ascuns, cred că ai șanse să colapsezi foarte ușor.” 

Letiția Vlădescu în piesa „Între două pastile”, fotografie de Adi Tudose

O întreb pe Cinty când a hotărât că vrea să facă un spectacol de teatru pornind de la experiența ei: „Din prima zi de spital. A fost ca un instrument de autoapărare. Îmi amintesc că am rugat-o pe mama Dacă se poate, adu-mi și mie un carnețel și un pix să scriu lucrurile astea. M-a preocupat foarte mult să înțeleg.” Zice că sunt două categorii de oameni: cei care nu vor să știe ce li se întâmplă și cei care vor să înțeleagă cum au ajuns acolo, ce tratament li se dă, cum se pot face bine. „Cred că m-a ajutat că m-am ținut cu dinții de chestia asta. Am avut de ce să mă agăț și mi-a dat un sens în viață. Poate că într-un fel a dat un sens și acestei depresii.” Numele spectacolului, „Între două pastile”, vine tot din spital: acolo „e o întreagă dinamică legată de camera de tratament: dimineața, la prânz și seara. În general, oamenii așteaptă în fața camerei de tratament cu jumătate de oră-o oră înainte să se deschidă. Am avut și eu momentele mele în care, tot așa, mă fofilam pe acolo și mă uitam la ceas și mă gândeam Când s-o deschide odată camera asta de tratament să-mi dea și mie o jumate de nu știu ce?. Stăteam așa și mă gândeam uite, ce chestie, cum ajungi uneori în viața asta să fie așa... viața între două pastile.” 

Spune-ți depresia

Pentru spectacol, a făcut douăzeci și ceva de interviuri, pe care le-a folosit ca puncte de plecare pentru scenele scrise de Maria Manolescu sau le-a inserat pe tot parcursul spectacolului, sub formă de pauze confesionale audio/video. Perioada de documentare s-a suprapus cu primele luni după ieșirea din spital. „Sunt niște luni mai degrabă dominate de foarte mici momente de victorie, în care reușeam să fac niște chestii mărunte. Și chiar mă gândeam Ia uite, bă, ce chestie - cum ajungi să te bucuri de normalitate și de ceva foarte simplu.” Documentarea a ajutat-o să ia distanță, ba chiar să zâmbească puțin în fața grozăviei. A găsit oameni dispuși să vorbească. Pe unii i-a cunoscut la spital, pe alții la un workshop organizat de Veteranii Depresiei. O întreb dacă i-a fost greu să-i facă să vorbească. Deloc, îmi spune. Poate tocmai pentru că cei care au trecut printr-un episod depresiv știu cât de important e să-și asume boala. Iar asumarea se face, de multe ori, prin poveste. „În spital, erau persoane foarte diferite între ele și îmi amintesc că totul era foarte supportive - Vai, dar ce bine că ai venit din timp, că eu, uite, am stat luni sau ani de zile. Nu am crezut că am așa ceva. Sau Bărbatul meu îmi spunea că nu e adevărat și că e o prostie și am încercat să mă lupt de una singură. Și uite că mai rău am făcut, și uite că am ajuns la nu știu câte tentative de sinucidere și uite, se tratează mult mai greu dacă stai mai mult în depresie. Oamenii vor să evite ca alții să treacă prin același lucru și atunci își spun poveștile.” 

În timpul fazei de editare a interviurilor, Cinty a sunat-o pe Maria Manolescu, scriitoare și dramaturgă, propunându-i să scrie monologurile și dialogurile din piesă. Maria a zis da, pentru că îi plăcea mult ce făcea Cinty în teatrul independent și pentru că ideea unui spectacol despre depresie i s-a părut foarte curajoasă: „La mine a fost burn out pe job, și am avut o criză dintr-asta în care nu mai puteam să merg la serviciu. Am stat două săptămâni în casă și am plâns non-stop. Până când mi-am dat seama, din ceața în care eram, că trebuie să schimb ceva. Și mi-am dat demisia, cu toată frica.” Maria spune că, după ce a văzut interviurile făcute de Cinty, a realizat că, dacă n-ar fi luat atunci decizia aia, s-ar fi dus la vale încet-încet - „Dacă nu știi cum să te ferești, cum să detectezi semnele, e foarte ușor să te afunzi.” 

Cinty și Maria au căzut de acord de la început să nu facă un spectacol de teatru documentar, adică să nu folosească mărturiile oamenilor ca atare, ci să le adapteze, organizându-le în câteva subteme care li s-au părut esențiale. „Aici a intervenit penița magică a Mariei”, spune Cinty. Iar penița magică a ales: „Cumva, am vrut să și educ... Am făcut un montaj de insight-uri și de mici secvențe din poveștile lor, în care am vrut să vorbim și despre depresia post-natală, despre ce însemană să nu fii înțeles de cei de acasă...” Cinty și Maria și-au propus câteva lucruri: să reprezinte dramaturgic cât mai multe categorii sociale și vârste, să aibă personaje obișnuite în situații banale („Poți să ai o viață extrem de spectaculoasă sau una extrem de plictisitoare sau de banală, dar depresia te lovește la fel de puternic.”, spune Cinty), să vorbească și despre sinucidere, negare, disperare, dar, poate cel mai important, să găsească tonul potrivit: „Am vrut să fie un spectcol luminos, care să dea speranță. Pentru că tu, în depresie, ești lipsit de speranță. Cum m-am simțit și eu: Băi, nu o să mai fiu eu niciodată, nu o să mai pot face lucruri normale, să am o viață normală. Cred că am vrut exact asta să inspir și să spun: ba da, se poate.”

Se poate, și-ți dai seama de asta chiar de la începutul piesei, când Cinty își spune povestea. Sigur, nu Cinty-Cinty, ci imaginea ei proiectată pe ecranele laterale. Așa spune un artist video prin ce-a trecut. Nu folosește cuvinte, ci imagini. În prima și ultima scenă, Cinty a folosit Kinect-ul, o cameră care capturează imaginea 3D. La finalul lui 2014, i-a cunoscut pe băieții de la Augmented Space Agency, cărora le-a propus să lucreze împreună la spectacol. Băieții, toți absolvenți de arhitectură, pasionați de  experimentarea cu realitatea augmentată în artă, business, publicitate etc., au fost fascinați de ideea de a crea ceva pentru teatru. 

Au folosit Kinect-ul, abandonat destul de rapid în lumea jocurilor video, dar adoptat de tot felul de alte medii, pentru a crea obiecte 3D. Obiectul, la începutul piesei, e chiar corpul lui Cinty, răsucit, aplecat, apăsat de depresie. Obiectul, la finalul piesei, proiectat pe ecranul din spatele lui Conrad, e chiar depresia. „Foarte mulți oameni vorbeau despre dialogul interior pe care îl aveau cu depresia și îl descriau ca pe cineva care îți parazitează gândurile și stima de sine: E o voce mică în capul meu care îmi spune că nu sunt bună de nimic, că nu sunt în stare să fac nimic, că nu e nevoie de mine, că sunt praf, că o altă mamă ar fi mai bună decât mine. E o voce care te sabotează. Am vrut să aduc vocea asta pe scenă. Personificând problema , e mai ușor să o vezi, să o detașezi de tine. Voiam să fie și un happy-end plauzibil. E o rezolvare temporară, dar cu un plus de înțelegere din partea personajului”, mi-a spus Maria. 

Conrad Mericoffer în piesa „Între două pastile”, fotografie de Adi Tudose

Cinty crede că apelul la tehnologie îi face pe spectatori să accepte mai ușor convenția dialogului interior. Și că, în general, inovarea tehnologică în teatru e o investiție pe care o faci în oameni și în evoluția lor, spre deosebire de acumularea de decor/costume/recuzită, care e o investiție în nimic. „Mi se pare că teatrul are datoria asta, să lucreze cât mai senzorial. Nu folosesc lucrurile astea pentru că aș vrea să mă dau în spectacol sau că, oau, aș vrea să rupă gura târgului. Le folosesc pentru că eu chiar cred că, la nivel de senzație și de trăire și de sentiment, aduc un plus major”, spune Cinty. I se pare trist că o inovație cum e folosirea realității augmentate se întâmplă în teatrul independent, nu în teatrul de stat, acolo unde există bugete, spații și echipament pentru asta. Sigur, e mult mai simplu să dai banii pe o montare clasică, fără riscuri, decât să te aventurezi pe teren necunoscut. E mai simplu și nici nu duce la crearea de noi forme teatrale. 

O întreb dacă actorilor nu le-a fost greu să dezvolte o relație cu niște instrumente/aparate/proiecții. Și Letiția Vlădescu, și Conrad Mericoffer străbat admirabil distanța dintre personaj și spectator, ajungând uneori foarte aproape de punctul în care spectatorul lasă garda jos și e-n stare să ia în brațe personajul. „A fost la fileul lor, dar m-am bucurat foarte mult că și pe ei i-a interesat. Cu Letiția am stat mult inițial, în prima parte a repetițiilor, pentru capturi. Și a fost foarte disponibilă, i-a plăcut estetica asta. Iar Conrad a fost foarte dispus să se joace în timp real în scenă cu această interacțiune. E foarte greu, pentru că interacțiunea se vede pe ecranul din spatele lui. E complicat să știi să interacționezi cu ceva ce nu e vizibil în spațiul fizic, cu ochiul liber. Dar a înțeles foarte bine procesul de lucru și a încercat să găsească propriile lui soluții. Am avut încredere unii în alții că o să iasă bine. Dar e adevărat că, atunci când mi-am ales actorii, am fost foarte atentă cu cine lucrez.” 

Terapie

La premiera de la POINT, la final de martie, au venit și oamenii cărora Cinty le-a luat interviu pentru documentarea piesei. Propriile lor mărturii despre suicid, neputință, vinovăție și ce i-a ajutat pe ei când erau la pământ, au fost proiectate pe fețele spectatorilor și i-au prins și pe ei, într-o peliculă de empatie și solidaritate. „M-am dus singură la premieră, dintr-un sentiment de solidaritate ciudată cu mine însămi. Am avut senzația că mă însoțesc ca pe un copil mic la audiție: cu emoții și pregătită pentru orice. Mi-a plăcut să văd tema depresiei tratată fără bu-hu-hu – adică firesc, eye-level și amuzant pe alocuri. Cred că discursul general despre depresie suferă de prea multe metafore și formalități. Spectacolul a avut, în schimb, o voce clară și intimă; am simțit că a vorbit cu mine. A fost drăguț să văd o secvență din viața mea, pe scenă. M-am simțit un om mai curajos și mai generos”, mi-a spus unul dintre oamenii ăștia. 

Letiția Vlădescu în piesa „Între două pastile”, fotografie de Adi Tudose

„Cel mai emoționant a fost când au venit la mine să-mi mulțumească, cu lacrimi în ochi, persoane dintre cele intervievate. Și mi s-a părut incredibil: De ce îmi mulțumiți voi mie? Eu vă mulțumesc vouă! Toți cei care au venit au fost foarte emoționați și foarte consumați de spectacol. Îi vedeam că pleacă așa, cu inima mai mare, mai deschisă, mai light. Mi-a mai zis cineva că se bucură că a venit la mine la terapie.” Terapie a făcut și Cinty, lucrând un an de zile la „Între două pastile”. La ultima repetiție înainte de premieră, a plâns. „Dar am plâns așa, se zguduia cămașa pe mine, am plâns cu șiroaie de lacrimi. La un moment dat, nu mă mai puteam abține. A fost așa, un debușeu, am simțit că m-am achitat de treaba pe care mi-am propus să o fac și cumva am și curățat. A fost un plâns din ăsta și de emoție, dar și de eliberare.” 

Înainte să plec din textul ăsta, am mai întrebat cine ar trebui să vină să vadă spectacolul. Maria mi-a spus că ar trimite pe oricine, dar mai ales pe părinți: „Foarte multe persoane dintre cele intervievate erau femei și foarte multe au povestit că au simțit în copilărie sau în adolescență o presiune foarte mare să fie bune la școală. Părinții pun în general o presiune foarte mare pe fete, să fii foarte bună, să câștigi dragostea, e foarte stresant, multe performează la școală, au un job bun, încearcă să facă o carieră și la un moment dat nu mai pot face față. E un mesaj important pentru părinți.” 

Cinty și-ar dori ca spectacolul să călătorească și să ajungă la cât mai mulți oameni, să ducă mai departe subiectul ăsta tabu și să-l scuture de rușine: „Eu chiar cred că dacă s-ar vorbi mai relaxat despre depresie și dacă nu am avea stigma asta față de aceste instituții specializate, ar fi mult mai ușor.” Ar vrea ca piesa să ajungă în licee, pentru că a aflat că „numărul cel mai mare de depresivi la noi în țară, conform unor studii făcute în 2014, sunt adolescenții cu vârste între 15-19 ani”. O piesă de teatru nu poate ține loc de strategie națională, dar poate contribui la înțelegerea unei boli de a cărei existență încă nu părem convinși.

***

„Oricât de greu mi-ar fi și oricât de puțin chef aș avea, totuși încerc să ies în fiecare zi din casă, să mă plimb, să văd soarele. Să am ore foarte fixe de somn, să nu pierd nopțile. A trebuit să intru într-un ritm complet diferit față de cel de dinainte. Și mi-am dat seama că asta e singura soluție. Și acum, când am stări mai joase și îmi dau seama că nu mă simt bine, apelez la strategia asta de revenire. Zic Bine, iată, mă culc devreme, îmi iau niște zile în care să am ceva mai multă grijă de mine. De multe ori, nu îți dai seama că îți folosești resursele prea mult - ca și cum ai avea un card de credit și intri și în banii pe care nu-i ai. Și aici se dezechilibrează complet situația. Cred că experiența asta m-a învățat că resursele mele nu sunt nelimitate și că nu mai am voie să ajung în niște puncte. Cam asta a fost.” 

Acest text a fost scris după premiera piesei „Între două pastile”. De atunci, s-a mai jucat doar o dată și gata. POINT, spațiul care a produs și a găzduit piesa, a motivat decizia prin „atitudinea necorespunzătoare” a regizoarei, manifestată printr-o serie de incidente cu personalul, și a refuzat să plătească echipa (în afară de cei doi actori). Deocamdată, urmează un proces la tribunal, iar piesa are nevoie de un nou spațiu unde să se joace. 

Citiți
aici un fragment din piesă

Mulțumiri Sorinei Vasile (știe ea de ce)