Acum fix un an încă bibileam la site, ne somam prietenii să dea like paginii de Facebook și trăiam senzația foarte ciudată de a scoate în lume un produs care existase până atunci doar în discuțiile noastre la ceai sau bere, după caz. Pentru că în loc să ne auto-măgulim ne prinde bine o auto-analiză cu public, scriem fiecare aici despre momentele cele mai dificile pe care le-am trăit în ultimele 12 luni și despre lucrurile cu care încercăm încă să ne acomodăm. 

Andra Matzal: „Cum faci să nu te pierzi pe drum”

La fix un an după ce S9 a devenit mai mult decât un „ce-ar fi dac-ar fi” din mințile noastre, stau într-un cotlon al Londrei, afară plouă și tot încerc să așez textul ăsta într-o fereastră. Ar fi trebuit să fie un text care începe așa: „Mereu am crezut că libertatea e singurul lucru de care oamenii au nevoie ca să facă lucruri minunate”. Desigur, libertatea și niște resurse. Și nici acum, după un an de când alimentăm zilnic www.scena9.ro din redacția noastră ubicuă de jurnaliști nomazi, nu cred altfel. Doar că între timp am înțeles și că, pentru a construi o publicație de la zero și pentru a o ține mereu în priză, într-o lume cu atenția ciuruită de informație, e nevoie de disciplină. O disciplină pe care n-o poți reproduce după rețetă și care ia chipul și asemănarea celor pe care îi aduce la un loc. Cum faci să nu te pierzi pe drum, cum faci să nu amețești în multitasking-ul continuu, cum îți împarți timpul între tot ce-ai vrea să faci, tot ce trebuie să faci și ce apuci, de fapt, să faci? Or, toate întrebările astea, cu răspunsurile și deciziile lor implicite, tot slalomul printre deadline-uri, toate ezitările și descoperirile sunt parte dintr-un experiment continuu pe care-l facem împreună în redacția S9, unde aflăm mereu că, în 2017, să fii jurnalist înseamnă mult mai mult decât să scrii. Pentru niște jurnaliști veniți dinspre alte modele de funcționare, autoorganizarea e un quest la fel de schimbător ca meseria asta, în care ne trezim că, în condiții de deplină libertate, trebuie sa ne inventăm propriile mici constrângeri, ca să nu uitam de unde am plecat și incotro ne ducem, când toata actualitatea și toată efervescența de idei se reped asupra noastră. Man, but what a ride - să-ți construiești propriul fel de a fi. :)

Ionuț Dulămiță: „Unul dintre cele mai grele lucruri a fost să-mi recapăt entuziasmul de-a scrie”

Unul dintre cele mai grele lucruri cu care m-am confruntat în tot anul ăsta (deși în cazul meu sunt doar nouă luni) a fost să-mi recapăt entuziasmul de-a scrie, după ce mă hotărâsem ferm că n-o să mai fac asta. Cel puțin nu în jurnalism. Altul a fost să tai din profilul lui Alexandru Potocean până la un număr rezonabil de semne, și nu cred c-am reușit asta. Au mai fost panica pe care-am simțit-o la Hobița, când am vorbit cu oamenii din satul lui Brâncuși - nu mai făcusem un reportaj  de ani de zile -, dificultatea de a-mi face cheie pentru yala de la redacție - pur și simplu n-am reușit să mă mobilizez - și mai ales prima mea cronică de carte - pe lângă faptul că mi-erau complet străine genul ăsta de texte, mai eram și în cârje la vremea respectivă, iar cartea avea 380 de pagini. Dar de departe cel mai dificil lucru cu care m-am confruntat de când am ajuns la Scena9 a fost vocea Luizei Vasiliu - se aude, uneori, de la Piața Romană până aproape de Intercontinental. It's just too much. Dar e mega-simpatică când are căștile în urechi.

Ioana Pelehatăi: „Paralizia din fața ecranului alb”

Există un citat care-mi place mult și care de-a lungul timpului a fost atribuit unui șir de scriitori celebri, de la Mark Twain la Hemingway la poetul meu preferat, Mark Strand. Are și multe variante, dar cea pe care o folosesc eu zice așa: „Writing is easy. All you have to do is stare at a blank piece of paper until your forehead bleeds.” Când m-am apucat să scriu textul ăsta de doar 1.000 de semne despre ce-a fost cel mai greu pentru mine în anul ăsta de Scena9, am dat peste un articol de pe Quote Investigator, cea mai de încredere sursă de pe net pentru aflarea adevăratelor origini ale citatelor. Și am constatat, cu ocazia asta, că citatul aparține, de fapt, unui jurnalist. Sau mai multora – depinde ce variantă folosești.

Și am divagat și cu ocazia asta, cum fac de obicei. M-am pierdut în detalii. Mi se-ntâmplă des.

Dar de data asta o fac controlat. O fac ca să spun că cel mai greu mi-a fost cu groaza de scris. Panica. Paralizia din fața ecranului alb de Word sau Google Docs. Frica de impostură. Nu sunt jurnalist. Nu pot să scriu. Nu știu ce vreau să spun. O să mă pierd în detalii. N-o să scriu o poveste clară. N-o să citească nimeni.

Știu că mai toată lumea suferă de o formă sau alta a sindromului ăstuia, deci știu, cât de cât, că e ok. Nu sunt singură pe lume. Etc. Și scriu asta aici ca să-mi las un reminder pentru data viitoare când o să mă paralizeze aceeași frică și-n loc să scriu o să procrastinez frenetic și o să-mi încalc toate deadline-urile. E OK. Nu trebuie să fie perfect. Trebuie să fie. Scrie.

Luiza Vasiliu: „Oamenii potriviți”

Cel mai greu când începi o revistă de la zero e să aduni oamenii. Oamenii potriviți, cu care să vrei să treci prin toate furtunile unei redacții, într-o vreme în care jurnalismul e oricum într-o continuă tornadă. Am lucrat câteva săptămâni bune la lista de viitori colegi și mi-a fost clar destul de repede că fără ei n-o să pot face Scena9. Au zis da (și cu da-urile lor am făcut motoarele supersonice ale navei S9) Andra Matzal, mintea cea mai fină dintre mințile strălucite, Ioana Pelehatăi, tipa care umblă cu coolness-ul cultural în buzunar, Vlad Odobescu, reporterul cu-nțelepciune de Praga și umor de Huși. A venit, ceva mai târziu, Ionuț Dulămiță, cu aerul lui de melancolie mucalită din Drumul Taberei. Ne-am adunat cu toții, ca-n Full Monty, după o serie de deziluzii și dezîncântări, și-am mai dat o șansă meseriei de jurnalist cultural. Am luat cu noi o gașcă de cronicari, ilustratori și fotografi pe care orice New Yorker din lume s-ar bucura să-i aibă. Și ne-am apucat de treabă. 

Vlad Odobescu: „Ar fi mișto să”

Există un loc în care redactorii Scena9 colaborează pentru cel mai lung text colectiv scris vreodată: e conversația de Facebook pe care s-a copt proiectul ăsta. De la bun început, mai ales când ne lipsea o redacție propriu-zisă, a fost spațiul în care am dezbătut idei, am înțeles câte ceva din firea celuilalt și am aruncat la grămadă o sumedenie de gif-uri, emoticoane și wtf-uri, întru momentană distracție și veșnică uitare. 

Sunt zile în care, dacă vreunul dintre noi ajunge prea târziu în fața unui ecran, are șanse să nu înțeleagă mai nimic din planul săptămânii, să se piardă între responsabilități și link-uri. Desigur, totul începe cu bune intenții. Pentru că ne dorim cu toții să facem o figură frumoasă în presa culturală autohtonă și ne entuziasmăm una-două, deschidem discuția „Scena9” - cea care are ca emoji un val, nu cea cu porc, că aia-i veche - și scriem acolo că „ar fi mișto să facem ceva despre asta” și băgăm după un link sau numele unui om de intervievat. Am căutat în istoricul conversației și am găsit 91 de rezultate pentru „ar fi mișto”, dar sigur mai adăugăm câteva zeci dacă includem variante ale formulării. În jur de 99% din ideile astea mor în secundele următoare, când dăm pe rând „seen”, eventual apăsăm un like și-atât. Însă atâta timp cât curge șuvoiul ăsta de idei nefolosite, publicația rămâne vie și asta-i tot ce contează.

Foto: George Popescu. Emoticoane: Ioana Pelehatăi