Dacă în viața reală pare un clișeu să afirmi că între iubire și ură este o barieră foarte fragilă, în social media clișeul devine comportament. Iar eu l-am studiat atent timp de trei luni, într-o analiză pe care am făcut-o pentru Comisia Europeană din partea ActiveWatch. Am urmărit cum se propagă hate speech-ul pe Facebook, YouTube și Twitter, am făcut un profiling al instigatorilor la ură și am tras niște concluzii, pe care le puteți citi mai jos.

*

Am senzația că atmosfera pe net a devenit irespirabilă. Că Facebook scoate anti-socialul din noi. Orice subiect poate degenera într-un scandal: politica, vaccinurile, relațiile de familie, chiar și cursul euro ne radicalizează aproape instantaneu. Însă cel mai tare mă uimește ușurătatea cu care unii concetățeni vorbesc, pe rețelele sociale, despre moartea, exterminarea, castrarea sau deportarea unor categorii întregi de oameni care nu sunt cei mai români dintre români. Sunt extrem de intoleranți când vine vorba de romi, maghiari, evrei sau LGBT - subiecte tabu, pe care vor să le închidă repede, uneori prin metode radicale. Mie, cetățean al planetei și al Internetului, acest cocktail conservator-naționalist-rasist-xenofob îmi lasă un gust amar și îmi accentuează anxietatea. 

Acum vreo patru ani, într-o cartografiere a peisajului urii din țara noastră, unul dintre respondenți, membru în Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, îmi spunea cu amărăciune că „Facebook a democratizat ura”. Și nu e ca și cum oamenii ar fi descoperit ura odată cu rețeaua socială. Pur și simplu au găsit un mediu eficient în care să-și transfere în timp real propriile percepții despre viață și societate. Oricât s-ar da Facebook peste cap să ne conecteze într-o comunitate de hipioți, până la urmă suntem aceiași oameni, cu aceleași temeri și prejudecăți, și căutăm confirmări și în spațiul virtual. Pentru că am petrecut prea mult timp observând de pe margine cum înflorește ura pe Internet, la un moment dat am decis să intru în contact direct cu mesajele care instigă la ea.

Anul trecut, am încercat să văd cum funcționează mecanismele de moderare ale principalelor platforme de social media: Facebook, YouTube și Twitter. Timp de trei luni, în primăvara și toamna lui 2017, sub coordonarea Comisiei Europene, am participat la două exerciții de monitorizare a modului în care giganții social media respectă un cod de conduită asumat din 2016. Încă de dinainte de Brexit și de alegerea lui Trump, la Bruxelles se discuta destul de serios despre cum poate fi controlată escaladarea urii și xenofobiei în mediul online și, de ce nu, offline. Ca să nu existe suspiciuni de folosire a cenzurii pentru promovarea corectitudinii politice, și Comisia, și companiile de social media au folosit ca sistem de referință legislația penală din statele membre UE. Practic, miliardarii care au inventat aceste rețele de socializare și-au asumat că vor îndepărta, cu prioritate, mesajele care, teoretic, ar fi deja vizate de legile și instituțiile statelor membre.

În România, incitarea la ură și la discriminare sunt clar prevăzute în Codul Penal. Articolele 317 și 369 nu vin nici cu like-uri, nici cu inimioare, ci cu amenzi penale sau chiar cu privare de libertate. Din fericire (voi explica mai jos de unde vine fericirea) și din lipsa unei jurisprudențe dedicate hate speech-ului, țara noastră nu are capacitatea instituțională de a monitoriza haterii de pe Internet. Dacă ar fi avut-o, numai în 2017, câteva zeci de cetățeni furioși și teribiliști ar fi fost vizitați de poliție pentru că au postat pe Facebook peste 200 de mesaje care intrau sub incidența Codului Penal. Iar aceste 200 de mesaje, pe care le-am identificat în cele trei luni de monitorizare, nu includeau doar clișee despre romi, evrei, musulmani sau LGBT, ci îndemnuri explicite la acte de violență și descrieri ale unor metode de torturare și exterminare a unor cetățeni care nu „seamănă” cu noi. 

Ilustraţie de Ionuţ Dulămiţă

Am fost atât de cinic în documentare, încât nu am băgat deloc în seamă mesajele de tipul „moarte țiganilor!” și m-am oprit doar asupra celor elaborate, descriptive. Am căutat ura care ar putea degenera și care ar putea fi o sursă de inspirație pentru haterii latenți. Și dacă tot m-am înhămat la supliciul de a identifica și raporta mesaje instigatoare la ură, am încercat să fac și un soi de profiling al celor care răspândesc ura cu atâta poftă. Mi-au ieşit trei mari categorii de hateri în online-ul din România: 

Ideologul, implicatul și artistul neînțeles.

Ideologul

Faceți cunoștință cu Blazancho (user de pe YouTube, care și-a pus svastica la poza de profil):

„Cea mai mare plăcere a mea ar fi să văd toți țiganii puși pe cruce în timp ce sunt arși de vii. Ar fi cea mai mare satisfacție din toate pe care le-am avut până acum și m-aș bucura enorm de mult. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, aș fi cel mai fericit om de pe planetă și, în același timp, toate rețelele de socializare s-ar umple de postări unde este inclus #cioriprajite. Un mesaj pentru toți cei care cred că suportă țiganii și care cred că sunt rasist: veți fi și voi arși pe cruce, stați liniștiți. Și ciorile au curvele lor”.

Acesta este primul lui comentariu la un clip care vorbește despre neșansa istorică a României de a deveni o super-putere globală - în principiu, suntem ultimii din Europa din cauza politicienilor, dar și a romilor. Blazancho se enervează și simte nevoia să valideze această concluzie. Aparent, comentariul lui este benign. Dacă îi corectezi zgomotele ortografice și de sintaxă, aproape că ai face abstracție de fanteziile și proiecțiile lui. În definitiv, e un cetățean supărat și neînțeles, care își exercită dreptul constituțional de a-și exprima opinia. Problema devine mai serioasă când Blazancho recidivează și își dezvoltă discursul în jurul comentariilor altor utilizatori (unele dezaprobatoare). Merită el ignorat când insistă să insulte și să amenințe un alt user pentru că ar fi laș în relație cu țiganii? 

„Băga-mi-aș ****-n voi de ***** proaste ce sunteți. Țiganii merită uciși (arși pe cruce) și ăștia ca tine merită îngropați de vii”.

Facem abstracție de obsesia lui pentru crucificare și incendiere a membrilor unui grup etnic și încercăm să mergem mai departe. Poate Blazancho are o zi mai proastă. Dar vedem că insistă să ne introducă în universul lui valoric și în alte comentarii:

„Țiganii vor fi mereu o sub-rasă infectă, care doar strică viața pe Pământ și atât. (…) țiganii sunt niște hoți infecți și niște experimente eșuate din Zona 51 (…). Așa sunt toți, nu există excepții #sayyestosomeformofracism” sau „(…) o idee foarte bună cu camerele de gazare. Și să fiu sincer, chiar mi-aș dori ca Hitler și Antonescu să fie în viață (…)”. 

Nu știu cine este Blazancho în viața reală și nici nu îmi doresc acest lucru. Dar, omenește vorbind, când întâlnești un utilizator care postează opt mesaje succesive, într-o narativă pur nazistă (apropo, și discursul apologetic la adresa nazismului este pedepsit prin lege), parcă se impune să activăm niște filtre pentru mesajele lui. Este o măsură de igienizare a spațiului public, un spațiu în care am aderat la niște norme minime de conviețuire.

Sunt mulți ideologi ca el în online-ul românesc. Aceștia își legitimează discursul făcând apel la tradiție, la istorie, dar și la teze eugeniste, în care ceilalți sunt un pericol pentru majoritatea mândră și impecabilă.  Cei mai mulți sunt anonimi și se bucură că identitățile lor se pierd printre milioanele de utilizatori de social media din România. Nu știm cât de periculoși sunt, dar știm cum se comunică pe ei înșiși: intoleranți, exasperați de anumite situații, dispuși să facă pașii următori. Pentru acești ideologi, istoria, chiar și în cele mai negre episoade ale ei, este o sursă de inspirație.

Îngrijoratul

Dacă utilizatorul de mai sus se proiectează în trecutul sângeros al umanității, alții sunt mai aplicați, mai aproape de problemele comunității. Mircea, de exemplu, ne anunță pe Facebook că s-a săturat să nu se simtă în siguranță în orașul lui, așa că lansează un apel la solidarizare:

„Trebuie să ne organizăm și noi românii și să le plătim la fel, cu mult foc. De mult scriu pe aceste rubrici că mafia țigănească conduce și terorizează marile orașe”.

Andrey, în schimb, nu-și asumă rolul de organizator, dar are stofă de consultant în acte de violență etnică:

„Ar trebui un om care să intre în șatra lor de ciori cu o armă și să-i extermine, de la bătrâni la copii”.

Cezar, pe de altă parte, se simte amenințat de valul de 28 de sirieni, solicitanți de azil, care au venit la el în oraș și trage un semnal de alarmă:

„Dat foc. Mers noaptea peste ei cu câteva molotoave și făcuți scrum! Acesta e abia începutul. Stați să vedeți peste cinci, zece ani ce o să fie!”.

Ion, în schimb, este preocupat de comunitatea extinsă numită familie și nu o vrea întinată de cuplurile LGBT:

„Moarte poponarilor! Borduri în cap! Trași în țeapă! Ăștia fac voia lui dracu’. Răul trebuie stârpit de la rădăcină!”.

Îngrijoratul de social media folosește, de regulă, un discurs impersonal. Nu își asumă direct rolul de actor principal, dar privește cu atenție și îngrijorare orice element care ar putea tulbura tihna comunității. Este pragmatic și nu vede rezolvarea unor probleme decât prin violență.

Artistul neînțeles  

Dacă primele două categorii merită observate de la distanță, pentru a ne asigura că discursul nu se transformă în acțiune, artiștii neînțeleși par cei mai inofensivi. Ei fac meme-uri cu simboluri și personaje din istoria nazistă, pe care le asezonează cu texte aparent amuzante. Nu se complică cu argumente sau să-și articuleze opiniile. De regulă, meme-urile lor sunt răspuns la mesajele altor comentatori. De exemplu, în perioada asta e la modă un meme cu Hitler care face și puțin product placement:

„De când cu tigaia Dry Cooker, gătitul țiganilor este un hobby”.

O altă compoziție, în vogă, redă un dialog imaginar între Hitler și un adolescent, presupus rom:

„H: Câți ani ai? A: O să fac 16 ani. H: Nu, n-o să faci”.

Meme-urile artiștilor neînțeleși nu sunt de ignorat. Chiar dacă nu sunt discursuri articulate care să incite la ură, au un efect și mai pervers: banalizează violența și ura. Arată o lipsă crasă de cultură și duc amintirea Holocaustului în derizoriu. Nu generează neapărat ură, dar desensibilizează publicul.

Te-am văzut, te-am urât. Ce rămâne de făcut?

Exercițiul pe care l-am făcut în 2017 mi-a arătat că, dacă sunt constrânse și coordonate, platformele de social media pot să păstreze spațiul public mai curățel. Dovadă că mai mult de 70% dintre raportările pe care le-am făcut au fost rezolvate în mai puțin de 24 de ore, prin ștergerea mesajelor (nu a conturilor!). Dar acesta a fost doar un experiment. Pentru a fi transformat în rutină, companiile de social media ar trebui să dedice oameni specializați, care înțeleg contextul cultural și social, nu doar legea. Deși Mark Zuckerberg și-a propus să-şi repare creația în 2018, s-ar putea să eșueze. Pentru că rețeaua nu este formată doar din servere și algoritmi, ci și din oameni. Iar incidența discursului instigator la ură sau a limbajului ofensator nu poate fi redusă programând roboței virtuali care nu fac diferența dintre un citat și un conținut viu, asumat de un individ care simte nevoia să se exprime cum îl taie capul.

Recunosc că, în ultimele luni, după ce am văzut sistemul haotic de blocare și suspendare a conturilor din social media, mă simt trădat de Facebook & Co. După ce am analizat peste 10.000 de mesaje și le-am selectat doar pe cele mai clare, auto-explicative, ca fiind purtătoare de hate speech, nu m-aș fi așteptat ca echipa lui Mark să ruleze un soft care nu este capabil nici măcar să recunoască niște ghilimele dintr-un status. Ura este generată de oameni, nu de mașini, deci doar niște ființe vii și raționale ar putea încerca să intervină în încercarea de a-i reduce intensitatea. 

Strategia de reducere la tăcere a celor care, aparent, au încălcat regulile acestor platforme este foarte asemănătoare cu strategia guvernelor autoritariste. De aceea mă bucur că autoritățile din România încă nu au capacitatea și dorința de a interveni ferm în sancționarea discursului urii. Regulile nu trebuie privite ca instrumente de constrângere, ci ca mijloace de învățare socială și de adaptare la mediu. Orice intervenție în forță va atrage nesupunerea și-i va motiva pe adevărații hateri să își caute locuri noi de manifestare. Oricât am fi de speriați de intensitatea unor mesaje, trebuie să fim precauți și să nu cerem ajutorul guvernului sau al corporațiilor ca să gestionăm discursul urii. Din fericire, noi încă nu am uitat cum arată niște ghilimele și, unii dintre noi, încă mai gândim în afara bulelor noastre.