Când citești o carte care-ți place așa de mult, că-ți întoarce un pic lumea pe dos sau, dimpotrivă, o așază fix cum trebuie, se întâmplă ca uneori să scormonești după te miri ce detalii din scriitorului din mintea căruia a ieșit. Să cauți indicii care să completeze imaginea aia pe care ți-ai construit-o în minte despre cel / cea care a făcut povestea posibilă. Altfel pătrunzi în Clopotul de sticlă după ce afli că Sylvia Plath și-a luat viața într-un mod brutal, cu altfel de atenție urmărești Moarte după-amiaza, după ce citești că-n spatele poveștii stau amintirile de pe front ale lui Hemingway și cu atât mai mult simți alienarea din romanele lui Philip K. Dick după ce știi că a fost un dip depresiv și foarte anxios. De altfel, e nevoie și doar să vedem o poză cu oamenii ăștia, ca să ne schimbăm, imperceptibil, felul în care îi citim. 

De regulă însă, istoriile oficiale ale literaturii formează în jurul scriitorilor un soi de „peliculă” de mitologie, o imagine idealizată. Eminescu devine un geniu neînțeles cu mintea rătăcită între astre, Creangă un tip bonom și pus pe poante ș.a.m.d. Azi, când suntem obișnuiți să primim live detalii despre viețile noastre personale, dar și din viețile celor pe care-i citim, urmărim și ascultăm, curiozitatea pentru biografiile autorilor din care ne-am aprovizionat debaralele literare se updatează și ea. Vrem să știm mai multe despre ei, fiindcă scriitorii devin la rândul lor personaje într-o poveste colectivă a literaturii. 

Viața secretă a scriitorilor, de Robert Schnakenberg, o carte care va apărea în curând la Editura ART, e fix genul de istorie pop, pentru noi, oamenii grăbiți, a căror atenție trebuie mereu hrănită cu mici recompense. E plină de informații mai puțin cunoscute despre nume din canonul literar, de la Mark Twain, la Thomas Pynchon, de fun facts despre viețile lor, de insert-uri despre studii și teorii ale cercetătorilor despre cine știe ce cotlon biografic. În același timp, Viața secretă, care împrumută ironic ceva din tonul tabloidelor de azi, e și un mic ghid ilustrat de myth busting pe seama aurelor de clișee pe care istoria le-a așezat deasupra scriitorilor: A avut Lewis Carroll vreo treabă cu fetițele? A fost Byron așa un mare Cassanova? 

Până ajunge în librării, puteți precomanda cartea asta care citește dintr-o suflare până pe 31 martie. Între timp, vă propunem să aruncați un ochi prin ea și prin viețile a trei scriitori din cuprinsul ei: Lewis Carroll, Virginia Woolf și Franz Kafka:

Lewis Carroll probabil că a inspirat muzica rock psihedelică mai mult decât oricare alt scriitor din istorie. Gândiți‑vă numai la „White Rabbit” al celor de la Jefferson Airplane, „I am the Walrus” al celor de la Beatles, întregul album semnat de Donovan, Hurdy Gurdy Man. (Hei, n‑a spus nimeni că muzica rock psihedelică ar fi nemaipomenită.) Toate astea venind de la un om care probabil n‑a consumat niciodată narcotice, posibil să nu fi avut niciodată o relaţie cu o persoană adultă reală și și‑a petrecut cea mai mare parte a vieții ca profesor de matematică la o bisericuță englezească.

A, și în același timp, a dat viață uneia dintre cele mai iubite eroine din cărțile pentru copii ale tuturor timpurilor.

Cu mult timp înainte să o cunoască pe Alice, Charles Lutwidge Dodgson era fiul timid și bâlbâit al unui vicar din Daresbury, Cheshire. Al treilea dintre cei unsprezece copii, a început să scrie devreme. Chiar și după ce a obținut diploma în matematică de la colegiul Christ Church din Oxford, a continuat să scrie texte de benzi desenate, dintre care unele publicate în Comic Times. Hotărât să păstreze o distanță între scris și cariera de matematician, și‑a inventat pseudonimul Lewis Carroll, inversându‑și primele două nume, tra­ducându‑le în latină și apoi din nou în engleză. Acest stil bizar, cu jocuri de cuvinte inteligente, a devenit marca stilului său literar. (...)

Carroll nu a creat numai povești adorabile pentru copii. A fost de asemenea un pasionat al gadget‑urilor și îi plăcea să inventeze tot felul de chestii în timpul liber. Printre invențiile sale s‑au numărat: un stilou electric, un nou tip de mandat poștal pentru bani, o tricicletă, o metodă pentru a stabili marginile egale ale colii de hârtie la mașina de scris; un sistem de memorare a numelor și datelor de naștere, cunoscut ca Memoria Technica. (...)

Zvonurile că Lewis Carroll ar fi folosit drogurile psihoactive au fost exagerate cu mult, dar la o adică, cine l‑ar fi putut condamna, dat fiind istoricul lui medical? Și tu ai face orice să scapi de durere dacă ai suferi de friguri, cistită, lombago, furunculi, eczeme, catar vezical, reumatism, pleurită, diaree, laringită, bronșită, eritem, artrită, sinovită, nevralgie, insomnie și dureri de dinți – de care adesea suferea Carroll. Din când în când îl țintuiau la pat migrenele, însoțite de halucinații stranii, printre care și „zidurile care își schimbau locul”. Să mai spunem și faptul că a fost bâlbâit toată viața, că e posibil să fi suferit de ADHD, să fi fost tare de‑o ureche, și atunci e o minune că Carroll nu a fost un consumator înrăit de opiu. Pe de altă parte, poate că a fost. (...)

Pe lângă problemele de sănătate, Carroll pare să fi suferit și de Tulburarea Obsesiv‑Compulsivă. Cu siguranță personalitatea lui anal‑retentivă era cât se poate de accentuată. Înainte să plece într‑o călătorie, indiferent cât de scurtă se anunța aceasta, își marca pe hartă traseul și calcula estimativ cât va dura fiecare etapă. Nimic nu rămânea la voia întâmplării. Apoi își calcula de câți bani va avea nevoie și în fiecare buzunar punea exact suma necesară pentru a plăti fiecare taxă, fiecare bacșiș lăsat portarilor, mâncarea și băutura. Dacă bea ceai, insista să stea la infuzat exact zece minute, nici o secundă în plus sau în minus.

Puțini scriitori au fost destinați nemuririi literare așa cum a fost Virginia Woolf. Avea un pedigree impecabil. Tatăl ei a fost un apre­ciat biograf și editor care cândva fusese căsătorit cu fiica mai mare a lui William Makepeace Thackeray. Nașul ei a fost poetul american James Russell Lowell (un strămoș atât al lui Amy cât și al lui Robert Lowell). Pentru ca totul să fie cum nu se poate mai desăvârșit, mama ei era descendenta uneia dintre doamnele de companie ale Mariei Antoaneta. În întreaga ei copilărie, pe la ea prin casă s‑au perindat artiști și scriitori ca Henry James, George Eliot și fotografa Julia Margaret Cameron, mătușa mamei scriitoarei.

Firește că nu a curs numai lapte și miere. Pe când erau doar niște copile, Virginia și sora ei, Vanessa, au fost molestate în repetate rânduri de frații lor vitregi, George și Gerald Duckworth. Mama lor murise pe neașteptate de gripă în 1895, urmată apoi de sora lor vitregă, Stella Duckworth, în 1897. „Lovitura, a doua lovitură a morții, m‑a lovit din plin”, scria Woolf mai târziu, „tremurătoare, crispată, cu aripile încă lipite de mine ca o crisalidă ruptă.” Moartea Stellei a dus la prima dintr‑un șir lung de căderi nervoase pe care Virginia le va suferi de‑a lungul vieții.

Woolf era maniaco‑depresivă, într‑o epocă în care nimeni nu înțelegea această boală. Pentru cei din jurul ei, era pur și simplu predispusă la crize de nebunie care se manifestau cu regularitate. Acestea coincideau cu schimbă­rile majore din viața ei, cum ar fi decesul tatălui său în 1904, sau perioadele în care întâmpina dificultăți la scris. Avea tendința să „înnebunească”, așa cum spunea ea, când se apropia de încheierea unui roman. În faza maniacală a afecțiunii, se știa că vorbea fără oprire. Odată a trăncănit timp de patruzeci și opt de ore încontinuu. Acest comportament atât de schimbător probabil că i‑a șocat pe cei care o știau timidă și sfioasă.

Un alt aspect al vieții ei intime despre care nu se vorbea era lesbianis­mul. Deși a legat câteva relații intime cu bărbați, nu există nici o îndoială că încă de la o vârstă fragedă prefera femeile. În adolescență, s‑a îndrăgostit nebunește de Violet Dickinson, o prietenă de familie cu șaptesprezece ani mai în vârstă. „Aș vrea ca tu să fi fost un cangur și să fi avut un marsupiu în care să se strecoare cangurii mai mici”, i‑a scris Virginia Woolf Violetei, într‑una dintre cripticele ei scrisori cu aluzii sexuale. În alta i se adresa cu apelativul „binecuvântată scorpie” spunându‑i „ce țipăt și ce vaiet tre­buie să se ascundă în tine”. Relația dintre Virginia și Violet nu s‑a consu­mat niciodată, dar ani mai târziu a avut o relație de lungă durată cu Vita Sackville‑West, muza ei pentru romanul Orlando. (...)

Între căderile ei nervoase, Virginiei Woolf îi plăcea să se amuze, să‑și vopsească fața cu negru și să facă tot felul de farse Marinei Britanice. Bine, a făcut asta doar o dată – dar a stârnit destulă vâlvă.

În 1910 Woolf a fost una dintre cele șase persoane – și singura femeie – aflate în spatele infamei „Farse Dreadnought” care a dus la umilirea publică a marinei britanice. Schema presupunea să‑l convingă pe comandantul navei Dreadnought că o delegație a Abisiniei (astăzi Etiopia), în frunte cu capetele încoronate, venea să inspecteze nava. Woolf și partenerii ei de farsă și‑au lipit bărbi false, și‑au pus turbane, au închiriat robe de la teatru și s‑au mân­jit cu vopsea neagră pe față, apoi au urcat la bordul navei fără să ridice nici un fel de suspiciune. Au prezentat acte de identitate scrise în swahili (care nu e limba Etiopiei), strigând bunga bunga din când în când pentru a‑și arăta încântarea. Înainte de plecare, falșii africani au avut chiar timp să le prindă în piept câtorva ofițeri britanici medalii false. Apoi, odată coborâți pe țărm, au dezvăluit trucul presei britanice, stârnind consternarea în rândul celor aflați în fruntea armatei britanice. Unele publicații au cerut pedepsirea far­sorilor, dar oamenii au fost mai iertători, adoptând chiar strigătul abisinian bunga bunga drept lozincă națională. Amuzată suficient, Woolf și‑a văzut mai departe în liniște de cariera ei literară în plină ascensiune.

Știi că ești un mare scriitor când numele tău devine adjectiv. Cum am putea descrie ceva drept kafkian dacă nu l‑am fi avut pe Kafka? Este o întrebare care probabil nu i‑a trecut niciodată prin minte fiului negustorului de galanterii din Praga, care a murit fără să știe cât de perfect au surprins romanele și poveștile lui coșmarești epoca, socie­tatea și sentimentul universal de alienare și disperare.

Figura dominatoare a tatălui său l‑a ajutat pe Kafka să dezvolte acest sentiment, bătrânul umilindu‑și fiul încă din primii ani de viață, tratându‑l ca pe un pirpiriu care nu va avea niciodată succesul tatălui, vânzător de bastoane ultimul răcnet. Dumnezeu e martor că micuțul Franz a încercat. A avut note bune la școală, a înfruntat și ceremonia bar mitzvah. Ba chiar și‑a luat și diploma în drept, dar de la o vârstă fragedă a știut că liniștea lui se găsește în scris și citit – preocupare pe care Hermann Kafka o considera trivială și nevrednică.

După ce s‑a dovedit un eșec ca avocat, și‑a încercat norocul în domeniul asigurărilor. S‑a angajat la biroul de creanțe al Institutul de asigurări în caz de accident al muncitorilor din Boemia, dar orele de lucru erau multe și condițiile de muncă ridicole. Își petrecea cea mai mare parte a timpului desenând degete rupte, mutilate sau amputate pentru a realiza rapoarte cu aparate defecte și mașini stricate. Într‑o scrisoare adresată prietenului său, scriitorul Max Brod spunea: „Nici nu‑ți închipui cât sunt de ocupat... Oamenii se rostogolesc pe schele și peste mașini de parcă ar fi toți beți, toate scândurile se răstoarnă, toate terasamentele se dărâmă, toate scările alunecă, tot ce ridici cade, tot ce este pus la pământ prinde pe cineva pe picior greșit. Și când mă gândesc la toate tinerele fete care se spetesc în fabricile de porțelanuri, care se aruncă înainte și zboară peste scări cu munți de veselă în brațe simt că mă iau durerile de cap.”

Viața personală nu îi era de mare ajutor lui Kafka pentru a scăpa de tot acest coșmar. Era un client obișnuit al bordelurilor din Praga și s‑a bucurat de un număr impresionant de aventuri de‑o noapte cu barmanițe, chelnerițe și vânzătoare – dacă asta poate fi numită bucurie. Lui Kafka îi repugna sexul și suferea de ceea ce Freud a numit sindromul Madonna/Târfă. Fiecare fe­meie pe care o întâlnea era considerată ori virgină, ori o curvă și își pierdea interesul pentru ea de îndată ce se consuma actul sexual. Ideea unei vieți „normale” de om căsătorit îl dezgusta. „Coitul este pedeapsa pentru fericirea de a fi împreună”, nota în jurnalul lui. (...)

Jenat de trupul lui sfrijit și lipsa mușchilor, Kafka suferea de ceea ce azi am putea numi o imagine negativă asupra propriului său aspect. Scria ade­sea în jurnal despre cât de mult îi repugna aspectul lui fizic – o temă care apare în repetate rânduri în scrierile sale. Cu ani înainte ca Charles Atlas să le promită slăbănogilor că le va umple pielea cu mușchi prin ridicarea de greutăți, Kafka făcea deja exerciții de gimnastică în fața unei ferestre deschise sub îndrumarea instructorului danez de fitness, Jens Peter Műller, un guru al exercițiilor, ale cărui metode de însănătoșire se împleteau cu predici rasiste proslăvind superioritatea rasei nordice. Cu siguranță nu de la un om ca el ar fi trebuit să ia lecții un evreu nevrotic din Boemia. (...)

Kafka a fost vegetarian, atât din motive medicale, cât și din motive de ordin etic. (Ca nepot al unui măcelar de porci, această convingere a lui Franz nu a făcut altceva decât să‑i întărească tatălui său credința că fiul lui este un ratat desăvârșit.) Într‑o zi, în timp ce admira un pește într‑un acvariu, a spus: „Acum te pot privi liniștit. Nu o să te mai mănânc.”


 

Viața secretă a marilor scriitori”, de Robert Schnakenberg, cu ilustrații de Mario Zucca, tradusă de Mădălina Vasile, e în curs de apariție la Editura ART.