Deschidem o serie de dialoguri relaxate cu scriitori, artiști, cercetători, oameni de teatru și film, muzicieni, jurnaliști. Vrem să-i cunoaștem prietenește, dincolo de munca lor care ne inspiră.
Astăzi stăm de vorbă cu Petronela Rotar, pe care o recomandă, printre multe altele, curajul. Curajul de a-și schimba viața și de a vorbi deschis despre teme pe care societatea le tabuizează de când se știe: abuzuri, durere, pierdere, traumă, depresie. Petronela a lucrat aproape 20 de ani ca jurnalistă, iar de la primele ei două cărți - volumul de poezie și colecția de proze scurte - au trecut aproape zece ani. De atunci, a publicat constant proză scurtă și romane. În ultimii ani, a studiat psihologia și a devenit psihologă, în încercarea de a-i ajuta pe alții care se confruntă cu probleme de sănătate mintală și emoțională. Înainte de a oferi ajutor însă, a avut de străbătut propriul proces de vindecare, despre care a vorbit și vorbește în continuare, public și asumat. O găsiți și aici.
Ce-ți vine în minte când te gândești la iubire?
Acceptare. Curiozitate. Să iubesc înseamnă să-l văd pe celălat - fie că vorbim de iubirea erotică, eros, cum o numeau grecii, fie de philia sau agape - și să-l accept exact așa cum este, fără să vreau să-l schimb pentru a servi mai bine nevoilor și dorințele mele. Să fiu curios despre cine e și să îi încurajez autenticitatea. Chiar și cu copiii noștri greșim în acest fel - nu îi iubim atunci cînd avem planuri pentru ei, ni-i dorim a fi într-un anume fel, conform cu teoriile și așteptările noastre legate de a fi părinți, în loc să-i vedem și acceptăm exact așa cum sînt, cu curiozitate și bunăvoință.
Care ar fi cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la fiicele tale?
Am învățat teribil de multe lucruri de la ele; nu aș putea pune degetul pe unul anume și să spun că acela e cel mai important. Dar dacă ar fi să aleg unul foarte important pentru mine, este acela că m-au învățat că din iubire pentru ele pot face absolut orice - tot ce sînt azi se datorează faptului că ele există. Cred că ar fi foarte corect dacă aș spune că de la ele și pentru ele am învățat să trăiesc. Mai întîi fizic, să nu îmi iau viața, apoi să ies din modul supraviețuire și să mă vindec ca să încep să trăiesc.
Care e cea mai mare frică a ta?
Să nu le pierd pe ele. Să nu moară. Cîndva, nici nu puteam formula acest gînd, așa de tare mă îngrozea. Eram convinsă că aș înnebuni de durere. Am mai vindecat din această frică, am lucrat mult cu ea, căci mă transforma într-o mamă foarte anxioasă, mamă urs, mamă elicopter, mamă care nu se putea regla emoțional atunci cînd nu controla mediul și situația. Azi nu mai sînt așa, sînt mult mult mai relaxată, șocant chiar pentru cine obișnuiam să fiu în trecut, însă tot rămîne frica mea cea mai mare.
Care ar fi un lucru de care te mândrești?
Sînt multe lucruri cu care mă mîndresc și o spun cu toată lipsa de modestie de care aș putea fi acuzată - însă le-aș rezuma într-o formulă umbrelă, parafrazînd o poetă care îmi place: distanța dintre mine și mine, dintre mine cea veche, femeia speriată, traumatizată, care abia se tîra prin viață din cauza durerii, și mine cea de acum, care știe și poate zbura cel mai adesea. A fost enorm de mult de muncă (încă mai e), dar sînt foarte fericită și mîndră de rezultate.
Ce experiență culturală a schimbat ceva radical din tine?
Să trăiesc pentru perioade mai îndelungate (luni în șir, repetat) în culturi în care femeile sînt încă înrobite (musulmane, de exemplu), lipsite de libertate reală de a alege și a fi ele însele, de șanse, de o voce așa cum am eu, cum au multe dintre femeile de la noi. E sfîșietor și cutremurător.
Spune-ne trei locuri din lumea largă de care te simți legată.
Doar trei? Zanzibar - Tanzania - e ca un alt acasă pentru mine, am petrecut acolo mult timp și de cîte ori mă întorc e ca și cum m-aș întoarce acasă - o fi sîngele strămoșilor africani pe care toți îl purtăm în vene, cine știe? Grecia - oriunde merg în Grecia simt instantaneu fericire - e ceva cu tărîmul acela care îmi aduce foarte multă bucurie și liniște; am de mulți, mulți ani un vis să am o căsuță cu ferestre albastre (și perdele albe) care să dea înspre mare și, deși între timp am văzut multe locuri din lume, unele foarte frumoase, foarte exotice, visul meu rămîne viu. Și Italia - sînt definitiv îndrăgostită de ea.
Jurnalism, literatură, psihologie. Cum te-a schimbat fiecare dintre etapele astea?
Cred că toate m-au șlefuit și ajutat să fiu cine sînt azi. Ca jurnalistă, am tatonat și documentat zeci de domenii, am învățat lucruri foarte diverse și diferite, m-am expus la nenumărate întîmplări, întîlniri care mi-au îmbogățit peisajul interior - am zburat cu elicoptere, am sărit cu parapanta, am urcat munți și am filmat peisaje incredibil de frumoase, dar am fost expusă și la multă moarte, nenorociri, tragedii, lucruri care mi-au adîncit anxietatea. Ca scriitoare - scriu de cînd mă știu- scrisul m-a salvat, m-a ajutat să (mă) înțeleg, să mă autoreglez, să îmi traduc lumea și viața. Scrisul rămîne pentru mine una dintre cele mai importante unelte în viața asta. Și mi-a dat mult sens, atunci cînd scrisul meu a început să îi ajute pe ceilalți.
Iar psihologia… mai întîi m-a ajutat să vindec răni și să încep să mă bucur de viață, ca client, iar ca psiholog îmi întregește sensul de a trăi - nu există bucurie mai mare decît să văd că oamenii pe care îi însoțesc pe drumul vindecării sînt mai bine.
Prezența ta în social media inspiră foarte multă încredere, putere, vitalitate. Există o parte nevăzută a acestei imagini?
Habar nu am. Încerc să nu existe, tocmai de asta vorbesc despre vulnerabilitățile mele, luptele mele, lucrurile la care încă trag, încă muncesc. Unul dintre cele mai dese lucruri pe care le aud de la oamenii cu care lucrez în grupurile mele este că atunci cînd mă cunosc în realitate (după ce mă știau doar din social media) nu mă înfățișez drept altcineva decît păream că sînt. Ba dimpotrivă, îmi spun că realitatea e și mai „umană” decît prezența online - cumva există așteptarea asta, legitimă cel mai probabil în urma experiențelor lor, că în realitate sînt, arăt, mă port diferit.
Ce vreau să las să se vadă e că sînt om - cu tot ce înseamnă asta, departe de a fi perfectă, departe de fi complet rezolvată, exact la fel ca orice alt om.
Ce înseamnă să ai grijă de tine / sine?
Să te îngrijești mereu, să ai resurse din care să te încarci - fiindcă nu poți niciodată oferi apă cuiva însetat dintr-un pahar gol. Să ai grijă să umpli mereu paharul acela. Poate fi o practică de meditație, niște mișcare, o cafea cu cineva drag, pauze între perioadele de muncă intensă, o rutină sănătoasă zilnică, mici plăceri (eu sînt o mare fană a călătoriilor și mi le ofer cît pot de des, însă arareori mai călătoresc singură acum), un somn odihnitor și suficient (aș zice că asta e musai dacă vrem să fim bine, să avem grijă de noi), relații bune, în conexiune autentică, lecturi faine, învățat continuu (dar cu rost, cu pauze, nu compulsiv). Pentru mine așa arată.
Ce te face să nu-ți pierzi speranța?
Am citit asta și primul gînd care mi-a venit a fost: dar ce m-ar mai putea face oare să îmi pierd speranța? Iar asta a venit cu multă căldură în corp, cu bucurie, fiindcă femeia care eram acum zece ani nu ar fi crezut în ruptul capului că ar putea gîndi așa vreodată, cîndva, oricînd. Și doar constatarea asta îmi e absolut suficientă să nu îmi pierd speranța.
