Am participat la instalarea expoziției de grup „Jocuri preferate”/ Favorite Games, de la Galeria Ivan, în București, de văzut până pe 8 aprilie. În expoziția „Jocuri preferate” vei face cunoștință cu 7 artiste și artiști din generații diferite: Sándor Bartha, Flaviu Cacoveanu, Cristina David, Mihaela Hudrea, Simona Runcan, Iulia Toma, Cătălin Velea. Lucrările lor s-au format în jurul noțiunii de joc, după propriile reguli, prin gesturi intuitive, sensibile, care, adunate la un loc, se simt ca o sursă de energie bună. „Ăsta a fost efectul pe care expoziția a vrut să o aibă. Așa am vrut să intrăm în 2022, cu ceva care să ne facă să fim un pic optimiști.”, îmi spune Marian Ivan, fondatorul galeriei.
Textul pe care urmează să-l citești prezintă artistele / artiștii în ordinea în care lucrările lor au fost instalate în spațiul Galeriei Ivan, alături de echipa expoziției: Marian Ivan, Diana Ursan, Robert Băjenaru și Ștefan Balint. Instalarea unei expoziții, sau un fel de împodobire colectivă a bradului, cum mi-a spus prin telefon Diana Ursan, curator și istoric de artă, parte din echipa galeriei Ivan. Galeria se află în incinta Atelierelor Malmaison, la etajul unu, într-un spațiu luminos, căptușit de șase ferestre mari, la care se adaugă doi pereți falși pentru a crea un circuit unde descoperi pe parcurs lucrările. Am petrecut zilele dinaintea vernisajului lângă soba caldă a galeriei – de acolo am urmărit cum se leagă o expoziție care nu ar fi fost posibilă în urmă cu un an. „O încercare de a ieși din atmosfera post-pandemică, deși pandemia nu s-a încheiat.”, îmi spune Marian.
Prima zi a început cu instalarea seriei de gravuri Jocuri de copii, ale artistei Simona Runcan (1942-2007), serie de la care a pornit ideea și tematica expoziției. „Joc pentru 1 ianuarie” (1973), „Jocul cu mosoarele II” (1977), sau „Jocul cu mosoarele I” (1973), sunt experimente grafice-‘pop art’, din perioada de început a carierei artistei. Lucrările Simonei mă trimit cu gândul la niște planuri topografice imaginate, unde „mosoarele” cilindrice fac parte dintr-o colecție de obiecte învelite parcă într-o plastilină moale.
Simona Runcan este o artistă prea puțin cunoscută în România, care a lucrat cu pictură, grafică, instalații textile, și, dincolo de asta, a predat modă la Universitatea de Arte din București. „Își făcea ținutele singură, erau spectaculoase. Cât de frumoasă era, ce prezență avea, și cât de șic. Îmi aducea aminte de Maria Callas.”, îmi spune Marian. „Ioana, nepoata ei, chiar a purtat o rochie făcută de ea la o expoziție retrospectivă de-a Simonei, în 2016, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, Mogoșoaia.”
Dacă nu ești familiar cu activitatea Simonei Runcan, te încurajez să arunci o privire peste catalogul și monografia foarte bine documentată a artistei, sau să citești o cronică impecabilă scrisă de Ionuț Cioană (1980-2020), despre expoziția ei personală Conviețuiri silențioase, tot la Galeria Ivan, în 2018. „Aș numi acest tip de artist în mod simplu – pictorul acționist” pentru că „îmbină neo-avangarda cu pictura.”
În timp ce gravurile Simonei sunt aproape gata de panotat, Diana Ursan, intră într-un apel video cu Flaviu Cacoveanu (n. 1989, Cluj) ca să-i arate unde urmează să fie așezată lucrarea lui video Chess for Snails (2016-22) – 16 melci care se întrec pe o tablă de șah, într-o cursă lentă de 31 minute și 15 secunde, fără sunet.
Flaviu lucrează în general cu mijloace la îndemână, gesturi sau lucruri pe care le găsește pe stradă, pe care le vede în jurul lui, și-apoi le combină. Ce mi-a plăcut la Chess for Snails este că de fiecare dată când mutam privirea către alt punct la galeriei, și-apoi reveneam la tabla de șah, melcii formau alte constelații, într-un mers al lor pe care noi nu-l putem descifra. Melcii se ghidează după propriile reguli, iar Flaviu, prin gestul lui, îi pune la un loc într-un joc cu reguli foarte clare.
Cătălin Velea, cel mai tânăr artist din expoziție, născut în 1997, apare în galerie îmbrăcat într-o geacă cameleon, și-aduce cu el trei lucrări - soft-sculptures - construite dintr-un burete care se folosește la tapițerie. Portret cu glugă și mărgele (2021), o mască cu miros dulceag, asupra căreia a intervenit cu focul de la un aprinzător, sau Close enough to be the Pink Panther (2021), un costum personaj inspirat din sculpturile antice teriatrope. Lui Cătălin îi place să lucreze cu buretele pentru că este un material flexibil ce îi oferă posibilități infinite, și-l poate găsi în orice magazin de construcții. „Buretele își schimbă culoarea în timp, se murdărește, este extrem de fragil, dar asta e parte din lucrare, are viața ei, se transformă și îmbătrânește.”, adaugă Marian.
Într-o altă lucrare, Mr. Sporty (2022), o construcție monolită cu inserții dintr-o plasă de gard și logo-ul Renault, apare acest text, care explică, afectiv, felul în care tratează Cătălin practica lui. „Mr. Sporty este tipul care, de-al lungul timpului, și-a pierdut mințile dar niciodată bluza preferată de fotbal. Autoportret care surprinde momentele când grija pentru ținute este uneori mai importantă decât cea a propriilor gânduri.”
În proximitatea obiectelor-sculptură ale lui Cătălin, imediat cum intri în galerie, în partea stângă, Robert Băjenaru împreună cu Ștefan Balint instalează lucrarea artistei Cristina David (n. 1979, București), Happy End for Herman (2013). Pentru această lucrare a fost nevoie de un raft îmbrăcat într-un material verde, similar cu mesele de poker, un pachet de cărți și o poveste care cuplează matematica cu narațiunea.
Lucrarea pornește de la jocul de cărți Faro, care-l obsedează pe eroul nuvelei din Dama de pică, ofițerul german Herman, scrisă de Aleksandr Pușkin, în 1833. Cristina modifică pachetul de cărți și propune o rezolvare matematică prin care asigură șansele totale de câștig lui Herman. O alternativă la finalul tragic al nuvelei, și un remediu ce-ar putea vindeca obsesia personajului pentru acest joc de noroc. Majoritatea lucrărilor Cristinei se bazează pe narațiuni sau povești din viața de zi cu zi, iar pentru instalația asta nu am putut să ocolesc legătura cu faptul că artista a studiat și la Facultatea de Matematică din București.
La fel cum zice și Marian, „Happy End for Herman are o poveste frumoasă că nu mă satur de ea.”
Around the Sun și Moonfall, picturile pe pânză (140 x 200 centimetri) ale artistei Mihaelei Hudrea (n.1989, Cluj-Napoca), ambele realizate în 2022, sunt forme geometrice simple, pe care le poți interpreta și combina în nenumărate feluri. Marian îmi spune că n-ar trebui să ne fie frică de compoziții abstracte foarte frumoase, dar pentru mine experiența senzorială se schimbă atunci când mă gândesc că în spatele lor ar putea fi un proces algoritmic. Ca să mă lămuresc în privința asta, îi scriu Mihaelei, și-o întreb dacă există la mijloc un calcul matematic care generează acest joc al culorilor.
„Lucrările mele pot fi interpretate în multe feluri, bineînțeles după trăirile fiecăruia; cum ar fi și ideea că ar avea un calcul matematic în spate. Însă pe mine nu mă interesează acest aspect; nu îmi creez lucrările după calcule matematice. În practica mea contemplez asupra relației noastre cu Pământul și Universul în lumina contextelor culturale și istorice actuale, ca o relație între noi și timp. Lucrările Moonfall și Around the Sun fac parte dintr-o serie de lucrări care au în spate ideea că mișcarea planetelor (și sateliților) este ca un joc.”
A doua zi la galerie, am întâlnit-o pe Iulia Toma (n.1974, București), artistă și profesoară la Facultatea de Arte Plastice și Design București, secția textile, acolo unde predă de 13 ani.
„Mâna execută pase circulare, înguste. Își conservă energia, răsucește firul, împinge degetele în buclă iar nodul se așează unul lângă altul urcând pe ax. Degetele parcurg o istorie personală și secretă, cu fiecare nod, cu fiecare strat, în fiecare zi.” Așa începe textul Iuliei care însoțește lucrarea SAYA, teaca înfășurată (2021) – 10 tuburi din carton cu înălțimea de 150 centimetri, așezate consecutiv, la distanțe egale unele de altele, îmbrăcate în materiale și colaje textil din haine, eșarfe, fragmente de carpete.
Materialele folosite de Iulia sunt aduse din diferite zone, unele chiar din Siria, din magazine second-hand, reciclate, nu sunt neapărat materiale noi. La suprafață, căutarea e mai mult legată de o anumită textură pe care o caută și de un anumit imprimeu, dar la interior, Saya „este un peisaj al acțiunii, consecințele sunt înăuntrul tecii.”
Tecile, inspirate din cultura japoneză a femeilor samurai (Onna-Musha), continuă cumva ideea de femeie luptătoare și a mecanismelor de apărare – seria lucrărilor din prima ei expoziție solo, Untitled Fighter, în 2014, la Galeria Ivan. „Teaca este lângă tine, Saya de încredere, nu te desparți de ea, este prietena pe care te poți baza oricând. Naginata apare și dispare rapid.”
A doua lucrare a artistului Flaviu Cacoveanu, SCULPTURE (2018-22), sunt 9 cămăși albe, așezate pe un stativ cu umerașe, care au inserte pe spate o literă corespunzătoare cuvântului sculpture. Cămășile sunt gândite pentru a fi purtate de vizitatori, astfel, transformându-le într-o sculptură sau „anti-monument”.
Alte 9 fotografii (10 x 15 centimetri), fără ramă, stau cumva ascunse, în spatele unuia dintre pereții falși ai galeriei. Fotografiile sunt o exemplificare în sine, un portret al artistului vizavi de lucrarea SCULPTURE, în care acesta apare cu spatele la cameră, îmbrăcat în cămășile prezente în expoziție. Lucrările lui Flaviu îi amintesc lui Marian de playfulness-ul Getei Brătescu, care spunea „arta este un joc serios.”
„Hai să le ridicăm pe astea, la nivelul ăstora, și-o să fie ok”. După câteva rocade și permutări, toată lumea cade de acord să aranjeze în linie dreaptă, seria de desene: Evenimente cerești. Vise posibile ale bunicului (2021), ale artistului Sándor Bartha (n. 1962, Odorheiu-Secuiesc).
Sándor Bartha este un artist din generație cu Lia și Dan Perjovschi, care s-a stabilit la Budapesta în 1998 și predă la Facultatea de Artă a Universității Creștine Partium din Oradea. Lucrările lui din expoziție pornesc de la povești, relatări din interiorul familiei artistului, și, parțial, amintiri din copilărie în legătură cu bunicul său.
Practica lui artistică conține și mesaje personale cu un discurs politic nuanțat sau ironic. Între 2009-2010, a făcut o serie de picturi, On the ground, The gaze și In the park, cu momente care atrăgeau atenția asupra escaladării naționalismului în Ungaria. Sau mici peisaje în care oamenii din Ungaria își vopseau gardurile în culorile naționale, sau seria Eper, vanilia, pisztacia, cu înghețată tot în culorile naționale. Așa cum îmi spune și Marian, toate aceste detalii din picturile lui ne reamintesc că lucrurile se pot întâmpla într-un mod super pașnic, lângă tine, sau te poți face că nu le vezi, le ignori, și-atunci ele vor fi mai prezente și vor ocupa din ce în ce mai mult loc în societate.
Ultima zi a instalării expoziției, 24 februarie 2022, a coincis cu ziua când Rusia a invadat Ucraina. Starea de tensiune și confuzie și-a făcut loc printre șurubelnițe, bormașină, scară, toate împrăștiate pe podeaua galeriei. Un contrast între notificările știrilor care curgeau fără întrerupere și ultimele pregătiri pentru vernisajul de-a doua zi, unde mă gândeam că cel mai probabil nu voi avea starea necesară să merg. Într-un final m-am dus, și-am înțeles din privirile oamenilor că aveam nevoie, de fapt, să ne adunăm acolo – în holul pe care-l împarte Galeria Ivan și Cazul 101, să vorbim despre ce se întâmplă în Ucraina, sau să ne-ntrebăm: ce loc mai ocupă arta într-un context de război, care se petrece la doar câteva ore de mers cu mașina din București? Răspunsul l-am citit mai târziu, într-o postare pe Facebook, scrisă de Iulia Popovici, care începea așa: „Normalitatea” e importantă. Pentru că ea e în centrul acestui conflict.
Expoziția „Jocuri preferate”/ Favorite Games” poate fi vizitată până pe 8 aprilie, la Galeria Ivan (Atelierele Malmaison, Calea Plevnei nr. 137C, București). Joi - Sâmbătă / 3 - 7 pm.
