La începutul lunii, guvernul român a stopat procedura de includere a Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO - un statut care i-ar asigura imunitate localităţii apusene în faţa unor proiecte miniere. Ministrul Culturii, George Ivaşcu, a spus că amânarea este menită să protejeze statul român în litigiul cu Gabriel Resources, compania canadiană care ar fi trebuit să deschidă o exploatare auriferă la Roşia Montană. Compania a apelat la Curtea de Arbitraj de la Washington, cerând statului român să-i plătească despăgubiri de 4,4 miliarde de dolari pentru pierderile suferite în România. Mulți îl contrazic pe Ivașcu, spunând că patrimoniul n-are de-a face cu procesul şi că în spatele deciziei s-ar afla interese politice. 

Parlamentul român a respins proiectul minier din Roşia Montană după protestele masive de stradă din 2013-2014, când zeci de mii de oameni, din ţară şi de afară, s-a alăturat campaniei „Salvaţi Roşia Montană”. Aceasta avea deja în spate 10 ani de acţiuni & proteste, care împiedicaseră deschiderea exploatării aurifere şi se opuseseră riscurilor de mediu impuse de mineritul cu cianuri şi strămutării localnicilor de pe pământurile lor. Campania a pornit de la un grup de ţărani din Roşia Montană care nu au vrut să-şi vândă proprietățile companiei canadiene, pentru proiectul minier, şi a crescut organic, devenind cea mai mare mişcare de rezistenţă naţională post-’90. 

I-am rugat pe cinci dintre cei mai vechi membri ai „Salvaţi Roşia Montană” să ne povestească pe scurt cum era la începuturile mişcării şi cum s-a dezvoltat ea. Am vorbit cu Eugen David - liderul rezistenţei ţărăneşti din Roşia Montană şi unul dintre fondatorii Alburnus Maior, organizaţia locanicilor din localitatea apuseană -, cu Stephanie Roth - jurnalista & activista care s-a mutat în Roşia că să contribuie la stoparea exploatării miniere -, cu activistele Roxana Pencea şi Luminiţa Dejeu, implicate de la început în campanie şi active acum în mişcarea civică Declic, născută din „Salvaţi Roşia Montană”, şi cu muzicianul-activist Mihnea Blidariu.

Pentru un rezumat pe scurt al istoriei cazului Roșia Montană, explorați cronologia de mai jos:

„Vreo doi ani, am fost doar noi și protestele noastre rudimentare”

Iulie 2002, în poiana lui Eugen David din Roşia Montană
Din Arhiva „Salvaţi Roşia Montană”

„Primele proteste or fost în Roşia Montană, în faţa primăriei. În 2000-2001, n-aveam site, n-aveam nimic, totul se întâmpla pe plan local. Majoritatea protestelor erau spontane; se petreceau și zilnic, și la o săptămână, în funcție de cum erau puse fel de fel de probleme și de acte administrative la primărie. Principalul argument o fost apărarea proprietăţii. Mergeam în faţă la primărie şi strigam Hoţii, Noi nu vrem proiectul minier. Vreo doi ani, am fost doar noi şi protestele noastre rudimentare. La început, în asociaţie erau înscrise cam 1.000 de persoane, în anul 2000. Era o masă mare aici în Roşia, făceai un protest şi oamenii se adunau imediat. În 2002, ne-am organizat mai special, cu bannere. De-atunci, protestele au început să fie mai profesionale, să zicem, cu mesaje şi cu ţintă clară.” (Eugen David)

Consultarea publică din iulie 2002. Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”
Acţiune la Bucureşti, în 2003. Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”
Acţiune la Ministerul Mediului, în 2006. Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”

Stephanie Roth scrie aici despre primul protest mai amplu, din aprilie 2002, când Alburnus Maior a organizat prima demonstraţie la Roşia Montană:

„Oamenii au scos cearşafuri albe din dulapuri, au cumpărat vopsea şi au plecat spre Bucium (n.r. - un sat vecin). Acolo au făcut primele bannere şi primele comunicate de presă - la maşina de scris din anii ’30 a preotului local. În ziua consultării, membrii Alburnus Maior şi oamenii din Bucium au găsit mulţi localnici şi jurnalişti la locul de întâlnire. Faxurile funcţionaseră. Acţiunea a fost colorată şi bine ţintită. Membrii Alburnus Maior au luat cu ei şi geamantane ponosite şi i-au confruntat pe reprezentanţii RMGC şi pe oficiali, spunând că aceştia vor avea nevoie de ele, din moment ce ei nu îşi vor părăsi pământurile. Acţiunea a stârnit râsete, s-a instalat haosul, iar consultarea s-a încheiat.” (Stephanie Roth)

„În 2002, în vară, Alburnus Maior a organizat o primă reuniune la care a invitat organizaţii. Au ajuns și oameni din ţară, interesaţi să afle ce se întâmplă. Am mers și eu atunci. Citisem despre Roşia Montană, inclusiv în Formula As, şi voiam să aflu mai multe. A fost primul meu contact cu Roşia. Ajungeai într-un sat de munte, tradiţional, unde totul era efervescent, vedeai oameni cu bannere, activişti Greenpeace, băbuţe cu basmaua legată sub barbă, toată lumea era în poiana lui Eugen, unde căpiţele de fân aveau pe ele bannere cu Nu vrem cianuri.” (Roxana Pencea)

Eu m-am alăturat mişcării în 2003. Făceam parte dintr-un grup de artişti - MindBomb - și aveam o campanie cu afişe prin Cluj. Au venit la noi Ştefania Simion, Stephanie Roth şi Dan Mercea, au spus că ne-au văzut afişele şi că vor neapărat să ne atragă în campania Salvaţi Roşia Montană. Noi eram: bun, şi ce să facem? Oamenii ne-au povestit cât au făcut, Internetul mergea mai prost pe vremea aia și ne-am gândit că nimeni nu ştie ce-au făcut oamenii ăştia, le trebuie un brand. Şi le-am făcut unul. Un coleg de-al meu a pus sigla cu frunza. Apoi ne-am implicat în continuare, în principal în organizarea FânFest-ului. (Luminiţa Dejeu)

Vanessa Redgrave şi-a dedicat premiul obţinut la TIFF cauzei Roşia Montană (2006). În mijloc, Roxana Pencea. Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”
Luminiţa Dejeu, la o acţiune din Alba (2011). Din Arhiva „Salvaţi Roşia Montană”

„Ieșiți în stradă, strada e a noastră”

„Eu am descoperit problema Roşiei Montane în 2003, prin intermediul unor afişe făcute de MindBomb. Erau puse prin Cluj și aveau o tematică mai largă - socială, politică. Printre ele era şi un afiş cu Roşia Montană. Ne-a atras atenţia tuturor din trupă (n.r. - Luna Amară), i-am căutat pe cei de la MindBomb şi, după ce am aflat mai multe, am început să ne implicăm. Luna Amară a cântat la fiecare FânFest, iar eu am ajuns să coordonez mai multe. Am lucrat pe partea de festival și am participat la acţiuni directe și proteste.

La început, puţină lume ştia despre Roşia Montană şi despre problemele ei. Atunci, strategia de bază era legată foarte mult de informare şi de metode neconvenţionale de a atrage atenţia opiniei publice asupra problemelor de acolo: mineritul cu cianuri, patrimoniu, problemele sociale legate de exproprieri.” (Mihnea Blidariu)

Logoul „Salvaţi Roşia Montană” din 2004
Acţiune MindBomb, 2006. Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”
Afiş MindBomb, 2006. Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”

„A fost un lung şir de ani în care nu a existat lună în care oamenii implicaţi să nu fi făcut măcar o acţiune de informare. La început, în 2003-2004, se făceau marşurile de mers pe jos pe Valea Arieşului, din Cluj la Roşia Montană - se vorbea din poartă-n poartă, să înţeleagă şi oamenii din zonă care-i faza cu proiectul minier. Apoi s-a făcut caravană informativă prin Apuseni. Mai târziu, s-au făcut flashmob-uri - de fiecare dată când un oficial avea o poziţie aiurea pe tema Roşia Montană, i se dedica o acţiune. Unele aveau loc simultan în mai multe oraşe. Încetul cu încetul, lucrurile au prins amploare şi au început să se dezvolte mici grupuri în oraşe, conectate la comunicările noastre. Internetul a prins şi el avânt şi ne-a fost mult mai uşor să rămânem în contact unii cu ceilalţi.

Au fost importanţi şi toţi anii de FânFest, unde ne-am propus de la început să nu fie doar un eveniment muzical, ci să mergem mult pe ateliere şi workshop-uri în care să discutăm, să dezbatem. Și acum mi se pare incredibil că, peste noapte, reuşeam să punem afişe în peste 40 de oraşe. Le trimiteam cu autobuzul, cu trenul. Facebook-ul nu era ce e astăzi și eram totuşi în contact unii cu ceilalţi.” (Roxana Pencea)

Stephanie Roth (dreapta jos), alături de prima echipă de voluntari RM (printre care şi Roxana Pencea & Luminiţa Dejeu). Foto: Greenpeace CEE
Stephanie Roth, în casa care a fost sediul Alburnus Maior, de pe Strada Berk 361. 2006. Foto: Bruno Cogez

„La început, nu aveam Facebook, nu aveam Twitter, nu aveam Youtube. Rețelele sociale au ajutat mult la schimbarea dinamicii campaniei și au venit la momentul potrivit. Una dintre problemele uriașe a fost că Una dintre problemele uriașe a fost că Gabriel Resources avea atât de multe contracte media, aşa că nimeni nu mai scria despre campania „Salvaţi Roşia Montană”. Rețelele sociale au ridicat acest embargo. Așa am putut să comunicăm, să facem filme - am făcut unul cu Eugen David care spunea „Ieșiți în stradă, strada e a noastră”; a avut sute de mii de vizualizări şi oamenii au venit. Asta a schimbat multe: a crescut dimensiunea mișcării și s-au înmulțit instrumentele ei.” (Stephanie Roth)

„De asta s-a întâmplat Occupy Conti în 2011, ca să spargem blocajul mediatic pe subiectul Roșia Montană, făcând o chestie ieşită din comun. Pentru România era ceva nou. Am ocupat clădirea hotelului Continental, care oricum era dezafectată, ca să punem bannere mari şi ne-am parcat acolo. Apoi a venit poliţia, ne-a scos de-acolo, am mers la secţie, am stat vreo câteva ore, ne-am luat amendă şi asta a fost. Polițiștii erau complet înmărmuriţi de situaţie, nu văzuseră aşa ceva niciodată.

Campania a durat atât de mult din cauza acestui blocaj mediatic. A fost foarte, foarte greu să informăm cât mai multă lume. În 2012, când au fost protestele împotriva lui Băsescu şi a guvernului Boc, am făcut o grămadă de foto-bombing, am călărit protestele alea cât am putut de mult cu mesaje pentru Roşia Montană. A fost o mare surpriză în 2013 că a ieşit atât de multă lume în stradă. Atunci s-a văzut că munca asta a noastră de informare şi acţiunile directe, flashmob-urile, concertele, they paid off.” (Mihnea Blidariu)

Occupy Conti

„Făceam un panou cu fețele politicienilor și aruncam cu roșii în el”

„În perioada 2004-2012, am avut acțiuni mai degrabă de tip flashmob și foto-bombing la evenimente gen 1 decembrie la Alba Iulia sau la unele cu politicieni implicați în deciziile legate de proiectul minier, marșuri dinspre diverse localități la Roșia Montana, occupy hotelul Continental din Cluj, „exproprieri” (cum s-ar fi întâmplat dacă trecea legea specială) făcute la instituții publice sau la casele politicienilor, „roșinări” - făceam un panou cu fețele politicienilor și aruncam cu roșii în el etc. 

La aceste acțiuni aveam de la 10 la 50-100 de participanți, iar cei care eram organizatori ne asumam inclusiv amenzile pe care le primeam; le contestam în instanță, bineînțeles. Forțele de ordine se comportau mai mult sau mai puțin abuziv, în funcție de tipul de acțiune și numărul de participanți. Dacă eram mai mulți, păstrau distanța, dacă eram mai puțini, erau mai agresivi. Susținătorii RMGC (n.r. - Roşia Montană Gold Corporation, compania înfiinţată de Gabriel Resources pentru deschiderea minei) se manifestau în mod special în Roșia Montană și erau de obicei angajați ai companiei, instigați să-i agreseze pe opozanții proiectului minier.” (Luminiţa Dejeu)

Flashmob împotriva Sulfinei Barbu, pe vremea când era Ministru al Mediului (2005). Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”
O expropriere înscenată la casa fostului premier Emil Boc, din Răchiţele (2011). Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”
Flashmob împotriva lui Marin Anton, pe atunci secretar de stat în Ministerul Mediului (2012). Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”

„Pentru campanie, jandarmeria şi poliţia au reprezentat mereu forţe de represiune. Când am încălcat legea, am primit amenzi, dacă am vrut să le plătim, bine, dacă nu, nu. Au fost şi momente agresive, şi momente amuzante.

Până în 2013, protestele de stradă legate de Roşia Montană nu aveau foarte mulţi participanţi. Venea multă lume la FânFest, dar când erau proteste de stradă, nu depăşeam, la Cluj, 500-600 de oameni. Apoi, din 2013, ne-am trezit, brusc, cu foarte multă lume în stradă. Pe jandarmi, când eram puţini în stradă, nu-i interesa de noi, că eram puţini. Când am ajuns foarte mulţi pe străzi, tendinţa lor era să se poarte mai cu mănuşi, că eram mulţi şi cine ştie ce se putea întâmpla. 

Agresivitate din partea forţelor de ordine a existat, în schimb, la acţiunile directe. De exemplu, îmi aduc aminte când am fost la Ministerul Mediului să-l băgăm în carantină, în 2012, iar jandarmul de acolo a început să dea cu bastonul în banner, să bată banner-ul. După aia au venit mai mulţi, ne-au luat pe sus, mâini sucite, şuturi în cur, târât pe jos, ţinut mâna la spate, lucruri din astea.

(...)

După 2013-2014, a existat o despărţire în mai multe grupuri. O parte din campanie a ales să rămână în zona ONGistică - acum se numește Declic. Altă parte, unde mă situez şi eu, a ales să nu facă asta. Eu, de exemplu, împreună cu câţiva colegi şi oameni din Roşia Montană, am dat drumul unui proiect de turism rural integrat, Trai cu rost. Am considerat că răul cel mai mare pe care l-a făcut corporaţia în sat a fost să dezbine comunitatea. Așa că vom continua un fel de luptă pentru Roșia Montană, însă nu prin acţiuni de stradă, ci făcând proiecte pentru a reîntregi comunitatea. Eu cred că această separare e benefică - atunci când o mişcare se împarte în mai multe grupuleţe, baza ei socială se lărgeşte.” (Mihnea Blidariu)

Mihnea Blidariu, în timpul unui protest împotriva lui Dan Şova, pe atunci Ministru ala Marilor Proiecte (2013). Din arhiva „Salvaţi Roşia Montană”

„Eu tot timpul am spus: Vă aştept aici. Mi-am făcut reduta şi aştept”   

După 2014, toată lumea a luat o gură de aer. Apoi, în 2015, a început arbitrajul internațional. Am decis să-l monitorizăm şi să avem o intervenţie (amicus curiae) la Tribunalul de la Washington (n.r. - pentru ca Alburnus Maior să-şi aducă propria contribuţie la proces, prezentând aspecte problematice şi informaţii importante trecute cu vederea de părţile implicate).

A început astfel o fază a campaniei care nu s-a mai axat pe informarea din om în om - considerăm că acest lucru şi-a atins apogeul în 2013 - ci pe găsirea unei echipe internaţionale de avocaţi care să facă această intervenţie. 

E tragic să vezi cum un ministru al Culturii reuşeşte să dea cu şutul unei oportunităţi atât de mari şi o face foarte dezinvolt. Nu numai că nu pledează pentru includere, dar face un lobby absolut grotesc, negocieri ascunse cu alte state pentru a se asigura că Roşia Montană nu e votată în Patrimoniul Mondial.

Nimeni nu poate să spună că arbitrajul de la Washington va fi afectat în vreun fel dacă Roşia Montană ar fi în Unesco, mai ales că el este gândit pentru acţiuni şi inacţiuni ale statului român înainte de 2015. Este o scuză pentru necunoscători, pe care o rumegă foarte bine guvernul României pentru a-şi menţine legăturile cu compania minieră. (Roxana Pencea)

București,15 septembrie 2013 © Mircea Reștea

„Eu cred că [decizia] are legătură cu faptul că acest proiect al lui Gabriel Resources a trecut prin toate guvernele din ultimii 20 de ani şi, pentru ca statul român să câştige, acest proces de arbitraj ar trebui să scoată de la naftalină tot felul de informaţii şi ilegalităţi sau acte la limita legalităţii pe care această corporaţie le-a întreprins de-a lungul timpului cu diferiţi actori politici. Atunci, nu este nici în interesul PSD-ului, nici al PNL-ului, nici al PPD-ului şi nici al UDMR-ului să se întâmple asta. Eu cred că de asta s-a cerut amânarea, pentru că Roșia Montană e un cartof fierbinte pe care încearcă să şi-l paseze fiecare de la unul la altul. (Mihnea Blidariu)

„Secretarul de stat [Ștefan Răzvan] Rab a spus, în Bahrain, că procesul nu are legătură cu deschiderea unei mine, ci cu negocierea compensațiilor. Atunci, de ce nu poate intra deja Roșia Montană în patrimoniul UNESCO? Asta arată că decizia luată de guvernul român este de natură politică. Ministerul Economiei a sprijinit dintotdeauna mina și încă o face. Eu cred că statul român încearcă să convingă Gabriel Resources să deschidă mina. Pentru guvernul român, deschiderea minei este soluția cea mai elegantă ca să nu mai plătească daune.” (Stephanie Roth)

Stephanie Roth (dreapta), la protestele din Berlin pentru Roşia Montană (2013). Foto: Melanie Zagrean
„Eu nu m-am demoralizat [după decizia de la UNESCO], pentru că am învăţat ceva în viața asta: cel mai bine te protejezi când te protejezi singur. Şi atunci, cum am protejat 20 de ani patrimoniul de la Roșia Montană, prin metodele noastre originale, aşa vom încerca să-l păstrăm şi de-acum înainte. Prin faptul că nu vom pleca de aici. Patrimoniul e sub pământurile noastre, iar cât timp sunt alte noastre și nu plecăm, el va rămâne acolo mulţi, mulţi ani.
 
Eu tot timpul am pus: Vă aştept aici. Eu nu-s expansionist, eu mă apăr. Mi-am făcut reduta şi aştept.” (Eugen David)   
 
„În primii ani, eram 350 de familii și câțiva voluntari și ONG-uri în Roșia Montană. Astăzi este o mișcare națională, iar asta e uluitor. Roșia Montană a fost mereu un loc special - când mergi acolo, te încarci cu sentimente puternice şi cred că mulți dintre oamenii care au fost acolo au prins o legătură emoțională cu locul. A fost ca un virus, tot mai mulți au început să vorbească despre Roșia Montană și să le pese. A fost extraordinar cum s-a închegat totul în 2013, când mișcarea s-a conectat cu mișcarea mai largă împotriva corupției. A fost un miracol. Roșia Montană a reflectat întotdeauna lupta mai mare care se dă la nivelul țării. Și dacă am salvat-o o dată, o putem salva din nou.” (Stephanie Roth)
 
 

Interviuri: Ionuţ Dulămiţă

Cronologie:  Ioana Pelehatăi

Imagine principală: Vlad Ursulean, pe Casa Jurnalistului / 2013