Pe scenă / Actori

Viața după facultatea de arte

de Victoria Carasava

Publicat pe 6 august 2019

Am vorbit cu patru absolvenți de teatru și de arte vizuale, ca să aflu mai multe despre ce înseamnă să fii artist în devenire în România, cât de greu le e să își găsească de lucru și cum îi ajută școala să se adapteze la ce urmează.

Responsabilitatea de a-ți căuta steaua polară 

Într-o sală întunecată din Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (UNATC), se aud ocazional bâzâitul unor țânțari rătăciți și poezia Nu te-ai priceput a lui George Coșbuc. Alexandru Ivănoiu e așezat pe o canapea crem. Ascultă cu atenție fiecare inflexiune a fetei care îl recită pe Coșbuc și intervine de fiecare dată când aude doar o poezie: „Eu vreau să aud de la voi viață, nu poezie”. De trei ani, Ivănoiu se ocupă de Brainstorming, trupa de teatru a liceului „George Coșbuc” din București, în care a jucat și el până să dea la actorie la UNATC. I-au trecut deja prin mâini zeci de liceeni, în ciuda faptului că el însuși e proaspăt absolvent și nu are încă nici 22 de ani. Verile și le petrece printre prieteni, festivaluri de teatru la care merge cu adolescenții pe care îi îndrumă cu un simț aproape patern, și pregătiri cu puștii mai mari pentru admiterea la actorie. 

În trupa de teatru pe care o coordonează de trei ani, se simte responsabil, atât pentru gustul pe care și-l formează puștii pentru teatru, cât și pentru felul în care ei se dezvoltă ca oameni. Încearcă să îi asculte și să fie pentru ei ce nu sunt profesorii din mediul educațional formal, astfel încât caută mereu să facă spectacole care să vorbească despre adolescenți, nu despre el. 

Alexandru Ivănoiu. Foto: Matei Bumbuț

La 12 ani, a câștigat un casting la Teatrul Național din București, pentru un rol pe care nu a mai ajuns să îl joace, dar atunci a descoperit teatrul ca fiind un soi de „pansament pentru traumă”, o altfel de lume a oamenilor mari. „Când eram mic, eram clovnul clasei. Eram băiatul ăla amuzant care făcea tot felul de chestii din dorința de atenție, dar oamenii nu mă tratau niciodată ca pe ceva mai mult.” Teatrul a fost un refugiu. Când nu repeta, explora Teatrul Național ca pe un loc de joacă la care nu are acces oricine, iar seara mergea la spectacole pentru care încă nu avea un filtru. Era teatru și era magic. 

Despre cum a (re)descoperit actoria în facultate, Ivănoiu spune că „în meseria asta sunt mereu două extreme: nu sunt suficient de bun și sunt absolut minunat. Trecerea foarte rapidă dintre cele două te destabilizează și te epuizează. Uneori îmi începeam ziua gândindu-mă că sunt minunat și o încheiam zicând că nu sunt bun de nimic și că nu pot să fac meseria asta.”  Pentru el, facultatea a însemnat un constant dialog cu frica, motiv pentru care licența lui s-a numit Unchiul Vanea. Un dialog cu frica. Rolul lui Vanea în Unchiul Vanea de Cehov, pe care l-a jucat la licență, l-a și marcat cel mai mult în facultate, pentru că a fost una dintre primele piese pe care le-a citit, cam în aceeași perioadă în care se îndrăgostea prima oară de teatru. La aproape 22 de ani, Ivănoiu spune că trebuie să se mai întâlnească cu acest text și la 47 de ani, vârsta pe care o are Vanea în piesa lui Cehov, ca să vadă cum o sa se apropie atunci de personaj. 

Din 2016, când a intrat la actorie la UNATC, cel mai mult îi place să repete în facultate, pentru că simte că pereții din UNATC au fost martorii frustrării a sute de studenți. „Fiind o facultate vocațională, aici au murit și au crescut mari pasiuni,” spune Ivănoiu. Comparațiile personale atât cu alți studenți, cât și cu modele pe care fiecare dintre ei le are, frica legată de un viitor precar după facultate și teama de a nu fi destul de bun formează bariere cu care fiecare student la actorie trebuie să se lupte pentru a reuși în această meserie. 

Ivănoiu crede că, deși facultatea a jucat un rol crucial în a-l forma ca tânăr actor, sistemul educațional artistic are lacune care ajung să îi afecteze pe absolvenții de actorie. Una dintre problemele despre care vorbește e faptul că facultățile din domeniu acceptă prea mulți studenți, iar „teatrele rămân, nu sunt corporații care apar de nicăieri în căutare de noi angajați,” motiv pentru care e imposibil ca toți cei care ies din facultate să își găsească ceva. 

„Eu, ca artist, dramaturg, regizor, ce o-i ajunge, sunt responsabil,” spune Alex, precizând că drumul lui artistic se extinde mai departe de actorie. Până în prezent, a scris un monolog despre relațiile adesea defectuoase dintre părinți și copii, și a adaptat și a regizat un one-man show pe baza cărții Flori pentru Algernon de Daniel Keyes, experiență care l-a învățat că a fi actor înseamnă responsabilitatea trăirilor publicului, un interval în care ghidezi sentimentele audienței. Prima piesă pe care a scris-o, Steaua Polară, a pus-o în scenă cu trupa Brainstorming. Textul se concentrează pe deciziile pe care adolescenții sunt nevoiți să le ia odată cu terminarea liceului și explorează momentele de derivă în care mulți dintre ei se găsesc. Piesa urmărește un adolescent care încearcă să își caute propria stea polară, un „ceva” după care să se poată ghida într-o nouă etapă a vieții lui. 

Alexandru Ivănoiu. Foto: Matei Bumbuț

În prezent, Ivănoiu are o colaborare cu Teatrul „Stela Popescu” în cadrul căruia joacă rolul lui Lampio în spectacolul Lampio și grăuntele de lumină. Deși era reticent la început în legătură cu teatrul pentru copii, atât nevoia de colaborări prin cadrul cărora să câștige mai multă experiență în lumea teatrală, cât și nevoia de bani, l-au împins să iasă din zona de confort. Cu toate astea, colaborând cu un teatru finanțat din bani publici, Ivănoiu a fost nevoit recent să își renegocieze contractul, iar salariul lui a fost înjumătățit. Acum își caută alte colaborări ca să poată suplini această tăiere. 

Când îl întreb ce planuri are pentru viitor, pe lângă dorința de a continua să coordoneze trupa de teatru cu care vrea să organizeze și un festival, îmi vorbește iar despre responsabilitate. Responsabilitatea de a continua să îți cauți steaua polară: „cine nu are un loc de joacă, să își facă”. 

După ce a scris Radiografie, o piesă despre spitale, boală și conștiință politică, și-a dat seama că  vrea să își cultive iubirea pentru scris, motiv pentru care a decis să aplice la un master în scriere dramatică. Ivănoiu crede că actorii au două roluri: să facă publicul să uite de probleme și să îi amintească publicului de probleme. Acum e într-o perioadă în care vrea să facă un tip de teatru care răscolește oamenii, care îi face să lupte și să se gândească. 

Îmi spune emoționat că acum își propune să pună cap la cap un performance cu o parte din colegii lui care nu și-au găsit de lucru. Încă nu știe despre ce o să fie acest performance, dar știe că fiecare dintre ei merită un loc de joacă în care să se perfecționeze și e determinat să creeze unul pentru el și pentru toți cei care încă își caută steaua polară. 

Artistul antreprenor

Lucrare de Andra Manafu. Foto: arhiva personală a autoarei

Cu Andra Manafu mă văd într-un pub liniștit de pe lângă Universitate, unde îmi povestește despre cum tocmai a terminat pictură la Universitatea Națională de Arte București (UNARTE), o experiență despre care spune că a fost mai puțin despre pictură decât se aștepta, și mult mai mult despre experimentare în medii cât mai variate.

Între colaje, sculptură, pictură și caietul de schițe ce a ajuns să țină locul unui jurnal, Andra s-a jucat, în anii pe care i-a petrecut la UNARTE, cu diversele modalități în care arta îi permite să comunice vizual cu lumea din jur. „Am avut noroc să am un profesor mai experimental și atunci am făcut multe lucruri care poate pentru alți profesori nu par atât de serioase, cum ar fi desenele în marker sau pictura de obiect”. Andra pictează în movuri închise și îi place să surprindă forme umanoide în situații despre care spune că sunt și triviale și profunde. 

De partea vizuală s-a îndrăgostit în copilărie, la sfârșitul lui ’90 prin desenele animate pe care le urmărea cu fascinația ludică a unui copil-observator, atent la detaliu și culoare. Nu își amintește vreun timp în care să nu fi desenat, dar a început să se gândească serios să-și aprofundeze pasiunea când l-a văzut pe tatăl ei ajutându-i fratele cu o temă la desen. Râde ușor rușinată când își amintește cum pictura cu Ștefan cel Mare a făcut-o să își dea seama că i-ar plăcea să deseneze și chiar să învețe să picteze. Pe domnitorul moldovean nu a ajuns să îl contureze în lucrările ei, dar revelația că un om care nu e artist și care „se ocupă cu chestii mai lumești” (tatăl Andrei a fost polițist) poate să creeze „ceva” frumos, i-a deschis apetitul pentru experiment. 

La liceu, a studiat design industrial în Craiova, unde și-a petrecut și primii ani din viață. A ajuns la liceul de arte datorită încurajărilor oamenilor din jurul ei, fascinați de tenacitatea cu care desena formele umanoide ce i-au împânzit caietele de schițe, și care au urmărit-o până la lucrarea de licență. Designul industrial, cu orientarea inerent realistă și accentul pe lumea exterioară, o limita la a desena obiecte sau mobilă, așa că a decis să își înfrunte teama de eșec și să încerce pictura la UNARTE. 

Andra crede că facultatea a ajutat-o să exploreze, atât în arta ei cât și personal, idei la care înainte nu se gândea, cum a fost și conceptul de sine pe care l-a abordat în licență. La „Eu”, cum i se intitulează licența, a ajuns pentru că mereu a fost atrasă de modul în care oamenii sunt captivi ai propriilor minți, dar reușesc să își disimuleze condiția. „Cred că ideea a început să se formeze mai serios în mintea mea în anul întâi de facultate, când am avut un an întreg studiu autoportret. Atunci a trebuit să ne luăm fiecare câte o oglindă și să ne uităm în fiecare zi la fețele noastre și la ce se întâmpla în jurul nostru.” Andra nu e genul de persoană căreia îi place să se privească în oglindă, dar studiul de atunci a făcut-o să devină mai critică, ceea ce a ajutat-o în lucrările de pe parcursul facultății. 

Lucrare de Andra Manafu. Foto: arhiva personală a autoarei

Deși spune că a învățat multe în facultate, Andra crede că o problema mare la pictură la UNARTE este faptul că există multe bariere de comunicare atât între grupe, cât și între studenți și profesori. Andra vorbește și despre cum nesiguranța de după facultate îi face pe studenți să devină foarte competitivi: „Pentru că nimeni nu vrea să îi fie furat locul și atunci, apare multă gelozie. Lucrurile astea mi se par destul de inutile într-un domeniu în care ar trebui să fie apreciate și efortul și ideile care sunt reprezentate și puse într-o expoziție. Oamenii pare că se uită mai mult după greșeli într-o lucrare decât la lucrurile bune, la critica constructivă. E puțin greu să îți faci prieteni în domeniul ăsta.” 

Andra are multe proiecte pe care și-ar plăcea să le pună în practică, dar are nevoie de bani pentru asta. Își dorește să facă un master în Antropologie ca să poată înțelege mai bine conceptele pe care le abordează în lucrările ei, dar până atunci e nevoită să își caute un job care să o ajute să se pună pe picioare. Încă nu știe dacă o să aibă timp pentru amândouă. Nu știe nici ce job să-și caute, dar după o experiență nereușită cu „ospătoritul”, e sigură că are nevoie de ceva ce nu implică prea multă interacțiune cu publicul. „Într-o seară am prins un grup de francezi, vreo 30 de oameni, care și-au mutat mesele de afaăa înăuntru și s-a dat totul peste cap. Erau vreo 10 mâini ridicate simultan, nu mai înțelegeam nimic și am clacat.”

Dacă nu ar fi presiunea financiară, Andra  spune că nu s-ar opri din desenat. Așa a și ajuns să se gândească la ilustrație ca la o modalitate prin care să comunice cu lumea prin artă, dar prin care se și poate întreține. Îmi zice râzând că o dată a fost plătită cu 7 dolari pe o ilustrație. Nu e mult, dar sunt primii bani pe care i-a făcut desenând și asta o face fericită.

Când o întreb dacă există oportunități după facultate pentru absolvenții de arte, ezită. Spune că, deși oportunități există, ca să ajungi la ele trebuie să fii un antreprenor bun. Să fii artist nu mai înseamnă doar să îți cultivi talentul în nișa pe care ți-o alegi, ci și să știi cum să te transformi atât pe tine, cât și viziunea ta artistică într-un brand care să atragă. Genul ăsta de pregătire nu o primesc în facultate, iar lipsa de skill-uri basic de marketing le îngreunează modul în care pot accesa oportunitățile existente. 

„În general, artiștii care abia au ieșit de pe băncile facultăților nu au posibilitatea de a fi văzuți. Galeriile sunt deja ocupate pentru un întreg sezon de oamenii care expun în continuare la aceleași galerii. Cumva, oamenii care abia au terminat trebuie să facă rost de banii necesari și de instrumentele necesare pentru a-și organiza singuri o expoziție. Asta nu prea se întâmplă, pentru că trebuie să își găsească și un job din care să se întrețină”. 

Reușita în domeniul ăsta depinde foarte mult de vizibilitatea pe care o ai, mai spune Andra, înainte să pornim înapoi spre Universitate. Ea nu e dispusă să renunțe, dar crede că acum trebuie să aibă răbdare și să continue să deseneze. 

Un soi de American dream bucureștean

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Una dintre preferatele mele de la Apollo. #medeasboys pe 29 și 30 Martie

A post shared by Alex Ionut Mirea (@alexmireai) on

Pe Alex Mirea îl cunosc pe terasa Curtea Școalei. Un loc boem, perfect de vorbit despre teatru, viață, frică și iubire, mutarea de la Slatina la București și libertatea care a venit odată cu ea. Alex are 22 de ani și tocmai a terminat actoria la UNATC.  

Primul rol pe care l-a jucat în afara facultății l-a avut cât încă era student, în Medea’s Boys, regizat de Andrei Măjeri, după textul clasic al lui Euripide. Spectacolul, care are o distribuție integral masculină și vizează vulnerabilitățile bărbaților, s-a jucat în 2019 la Teatrul Apollo111 din București. Mirea spune că a fost, pe alocuri, o experiență chinuitoare, care l-a scos din zona lui de confort. Cu toate astea, oportunitatea de a ieși din școală și de a face încă un pas spre a deveni actor a fost „și obositoare și plăcută, dar cu siguranță revelatoare”. Atunci și-a dat seama că, deși nu își dorește nimic mai mult decât să fie actor, nu e sigur dacă are resursele emoționale necesare să continue pe drumul pe care și l-a ales prin clasa a XI-a. Alex spune că el caută o liniște și o siguranță pe care încă nu e sigur că teatrul i-o poate oferi la nivel emoțional. 

În Medea’s Boys a experimentat și cu un tip de teatru cu care nu lucrase la București. „Treaba mea a fost să conving, chit că eu credeam sau nu. Și cumva acolo pierd puțin din vedere ideea de adevăr pe scenă, dar mă concentrez foarte mult pe fizic, pe voce, pe față, pe relație. E matematică acolo.” La UNATC, în special la licență, unde a jucat în Clasa Noastră,  o piesă despre Holocaustul văzut de cinci copii polonezi și cinci copii evrei, scrisă de Tadeusz Słobodzianek,, Alex a simțit mai multă libertate de a trăi situația și de a reda adevărul pe scenă. Deși e convins că ăsta e tipul de teatru pe care ar prefera să îl facă, crede că diferențele dintre modul de lucru de la București și cel de la Cluj creează un inconvenient pe care facultatea nu îi învață să îl gestioneze, deși ei ca actori ar trebui să fie pregătiți să poată lucra cu orice regizor. 

La teatru a ajuns în clasa a XI-a, când s-a îndrăgostit de o fată care era în trupa de teatru în care a intrat și el ulterior, cu intenția de a face un spectacol care să o impresioneze. A rămas actor, pentru că s-a îndrăgostit și de sentimentul pe care l-a trăit când a urcat pe scenă: „atunci am simțit un fel de conexiune cu omul care ar trebui să fiu”. Competitivitatea cultivată prin cei 7 ani de baschet pe care îi are la activ, îl face, în schimb, să nu poată trece peste nevoia de a se compara cu modelele lui din lumea teatrală sau chiar cu actorii din generația lui pe care îi admiră. În viitor, își propune să învețe cum să fie actor, fiind în continuare el. Ca să facă asta, Alex încearcă să își definească stilul în afara comparațiilor cu cei din jur, pentru că „în actorie oricum nu poți să mulțumești pe toată lumea, unora o să le placă, altora nu. Eu vreau să învăț cum să fiu eu chiar dacă nu știu exact cum să ajung acolo. Poate de aia am nevoie de o pauză acum”.  

Slatina, orașul în care s-a născut și în care și-a petrecut aproape toată viața, reprezintă, pentru Alex, primul contact cu arta, dar și rădăcinile care l-au urmărit atunci când a decis să „zboare” la București ca să își încerce norocul cu actoria. „Vin dintr-o familie de artiști care nu s-au consacrat, pentru că au avut nevoie să facă rost de bani ca să își întrețină familia”. Cu o mamă pasionată de muzică și un tată poet, e ușor de înțeles de unde vine pasiunea lui Alex pentru artă, dar și de unde vine modul lui poetic de a vorbi. Dar tot de aici vine și presiunea de a nu renunța la actorie și de a găsi o modalitate prin care să fie actor, dar prin care să fie și fericit.

Alex Mirea. Foto: Albert Dobrin

În București, primul an de facultate l-a petrecut într-un apartament în chirie vizavi de Spitalul Floreasca, unde îi plăcea să repete și să citească tot ce îi cădea în mână. Deși responsabilizarea forțată, care a venit la pachet cu mutarea din Slatina, a fost grea, nevoia de a fi singur și de a deveni un om care e doar al lui, departe de așteptările cunoscuților și ale familiei, au primat. Bucureștiul îl consideră un oraș plin de oportunități - un soi de American dream bucureștean în construcție. 

„Astăzi cred că am luat primul film din viața mea, am plâns toată ziua”, îmi spune Mirea printre două guri de bere. I-ar plăcea să facă mai mult film în viitor, pentru că i se pare un mediu mai sigur decât teatrul atât financiar, cât și la nivel de cum sunt tratați actorii. 

Despre ce înseamnă să fii absolvent de actorie în contextul actual, Mirea spune că se simte și nesigur și neapărat. După câteva proiecte pe care le-a avut în timpul facultății, și-a dat seama de existența unui soi de sentiment general că „acești copii care termină actoria pot fi prostiți în orice fel”, de la bani și până la mâncarea care li se oferă pe perioada de lucru sau modul în care ceilalți oameni lucrează cu ei. Alex nu vorbește atât de mult de contextul financiar precar în care se află absolvenții de actorie, cât despre lipsa de respect cu care sunt tratați tinerii din domeniu. Pentru el, să fie tratat ca actor primează în fața banilor: „eu vreau să existe un respect reciproc”. 

Mirea spune că într-un spot publicitar în care a jucat, suma din contractul pe care l-a semnat cu agenția de casting era de 12 ori mai mică decât suma din contractul pe care agenția de casting îl semnase cu compania respectivă pentru acel rol. „Am aflat asta foarte târziu și nu mi se pare deloc ok. Eu am fost eu, am avut o familie care mă poate întreține, dar sunt oameni care chiar au nevoie de banii ăia, de fiecare euro în plus. Pe lângă asta, plățile sunt întârziate peste tot. E toată nebunia asta cu colaboratorii acum. Actoria nu pare sigură nicăieri”.

Nesiguranța financiară înseamnă și imposibilitatea de a tăia dependența față de părinți, astfel încât Alex încă nu își poate plăti singur nici chiria și nici distracția. Tocmai ce și-a depus CV-ul la o firmă din domeniul modei, unde ar fi casier și ar aranja haine, în ideea în care un venit constant, chiar și mic, e un sacrificiu necesar pentru o doză limitată de independență. Ideal ar fi să își găsească colaborări cu cât mai multe teatre. „Observ că sunt oameni care caută actori tineri pe care să îi promoveze”, dar Alex spune și că oportunitățile sunt limitate având în vedere cât de mulți absolvenți sunt, așa că nu se poate baza doar pe colaborări. 

La master nu vrea să dea anul ăsta, are nevoie de o pauză de la școală. Când îl întreb ce ar face dacă nu ar fi actor, râde, spunând că ar avea bani. Apoi îmi povestește despre cum ar fi continuat dreptul, drumul pe care și-l alesese înainte să ajungă la actorie. Alex îmi zice că fără actorie nu ar fi putut să se îmbarce în încercarea continuă de a deveni un om întreg. Indiferent ce ar face acum, tot la actorie ar ajunge. „Arta îți dă un sentiment pe care nu îl poți lua din nimic altceva” și asta ajunge să justifice procesul dureros care cere uneori sacrificii. 

O lume în miniatură, dacă se poate

Emi Balint. Foto: arhiva personală a autoarei

Emi Balint, absolventă de grafică la UNARTE, îmi povestește despre cum inițial a vrut să dea la farmacie, pentru că îi plăceau chimia și biologia. Ne adăpostim  de ploaie și de zăpușeala care iese din asfalt, în Grădina Verona. Emi are 25 de ani și, la grafică, domeniul pe care l-a studiat în facultate și la master, a ajuns datorită unei tabere de prin Arad. În tabără, și-a petrecut timpul cu penițele și tușurile care o pasionează de aproape 9 ani, cu care atunci desena bufnițe și plante. 

Când a dat la UNARTE, era sigură că nu o să intre - portretul era cea mai mare frică a ei. „La admitere a fost groaznic. Am avut două zile: șase ore portret și șase ore compoziție. Nu aveam în spate baza pe care o aveau restul care reușeau să scoată foarte bine expresiile omenești. Eu preferam să fac un portret de vază decât de om.” Frica de portret a fost chiar mai mare decât nesiguranța pe care o avea când se gândea la ce va urma după facultate. Emi spune că, în ciuda fricii de necunoscut, UNARTE a fost singura ei opțiune. 

Caietul gri, împânzit cu schițe și desene, pe care mi-l arată, explorează universul plantelor și al lucrurilor mici. Emi spune că fascinația ei pentru detaliu și „orice chichiță” sunt reprezentative pentru stilul pe care a început să și-l formeze încă din facultate, când o avea model pe Joanna Concejo, o ilustratoare poloneză care se axează pe lumea plantelor. Încă nu îi place să deseneze oameni, nu se pricepe la fețe. „Probabil le-aș face fața mea” îmi zice printre reprize timide de râs. Cu obiectele mici, însă, are o relație specială - le consideră niște personaje ale unui univers miniatural pe care încearcă să îl îmbogățească cu drumuri la târguri de vechituri și la secondhand-uri de antichități.

Despre facultate, Emi vorbește cu nostalgie. „Acum mă deranjează că nu desenez cât trebuie, cât vreau, cât simt. Asta mă frustrează. Zic mereu că o să îmi fac timp și ajung obosită acasă după job sau mă iau cu alte lucruri. Mă simt și vinovată că ‘se pune praful’ pe ce aș putea să fac.” Emi spune că i-a plăcut mult în facultate exact pentru că avea timp să deseneze „lucruri mici, de toate felurile”. 

Lucrare de Emi Balint. Foto: arhiva personală a autoarei

După ce a terminat masterul, a început să aplice la joburi și la internshipuri în străinătate, pentru că a realizat că, înainte să ajungă la jobul de vis, are nevoie de experiența de muncă care să o învețe disciplina adulților, tehnicalitățile birocratice pentru care facultatea nu a pregătit-o. 

Jobul ei ideal e ilustrația, dar în prezent lucrează în design grafic pentru mai multe restaurante. Face grafica pentru meniuri și editează mâncare în photoshop, dar Emi nu se plânge. „Am făcut și greșeli, am învățat din ele. Ultima oară uitasem să șterg un ‘a’ de pe o bucată de șuncă și ar fi fost ditamai afișul în Piața Unirii cu un ‘a’ pe o șuncă. Din fericire, mi-am amintit la timp.” E genul de om care încearcă să învețe ceva din fiecare situație. Aici a învățat să lucreze mai mult în mediul digital și e sigură că o să îi folosească și mai târziu lucrurile astea, când o să ajungă la ilustrație. 

Prin recomandări a ajuns deja să aibă câteva proiecte de ilustrație și e convinsă că lumea e foarte deschisă spre acest domeniu. Îmi spune că la început, în special, nu ai niciun fel de siguranță ca freelancer, pentru că nu ai mereu proiecte, dar că modul în care te faci cunoscut în industrie ține mult și de cum abordează fiecare situația. Emi crede că pe net, prin Instagram, Behance și multe alte platforme, poți să îți găsești colaborări. Mai greu e că, în general, se caută mai mult ilustrația comercială, iar ea nu vrea să renunțe la autenticitatea lumii miniaturale: „nu cred că există lucruri perfecte. Trebuie să găsești frumusețea în orice lucru, fie el cât de urât ți s-ar părea inițial.” 

Emi spune că, oricum, are curajul ca, în viitor, să devină un freelancer cu propriul stil - imperfect. Până atunci, vrea să treacă și peste frica de a desena oameni și poate să se angajeze part time într-o ceainărie mică. Când o să plece de la ai ei, vrea să își ia o pisică și să își amenajeze o cameră, pe jumătate atelier, pe jumătate univers al lucrurilor mici. 

Se gândește și să plece în Anglia sau în Danemarca într-o zi, unde și-ar dori să își găsească o casă mai mică și veche, răcoroasă, de unde să poată ilustra. Nu știe exact cum și când ar face mutarea asta, dar Emi își ține opțiunile deschise și se bucură doar că acum viitorul nu o mai sperie la fel de tare. 

Birou de lucru. Foto: arhiva personală a autoarei

Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.

ParteneriUniversitatea Națională de Arte din BucureștiFacultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din ClujLiceul de Arte Plastice din TimișoaraCerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna

Parteneri media: Ideo IdeisDissolved MagazineSUPERSUB25

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK