Carte / Copilărie

Omul n-are nici un Dumnezeu

de Adrian Georgescu

Publicat pe 23 martie 2017

Joi, 23 martie, de la ora 19.00, la cafeneaua Cărturești Verona, are loc lansarea celui mai nou roman al scriitorului și jurnalistului Adrian Georgescu. Invitați speciali: Răzvan Exarhu și Florin Iaru. Discuția va fi moderată de Eli Bădică.

Citiți câteva fragmente din Exitus, un roman al cărui personaj principal crește printre morți și ajunge, fără voia lui, într-o epopee lipsită de speranță.

 

În acel an, iarna a turbat.

A ieşit din peştera ei din munţi plângând şi-a început să se dea cu capul de trunchiurile brazilor, până când lacrimile i s-au transformat în ace şi urletul în viscol. Cu faţa trasă sub un şal vânăt de pâclă, a coborât spre oraş, urmată de o trenă de lupi, scoţând copacii din rădăcină şi sufletele din oameni.

Când furtuna s-a potolit, gerul a coborât colţi sticloşi din streşinile morgii şi în câteva ore a transformat lacul într-o piftie din piatră. Cerul însuşi devenise un candelabru de stele care încetaseră să mai sclipească, pleoapa unui ochi imens şi îngheţat, înţepată în mii de locuri. Aerul cristalin părea o stare dincolo de cele lumeşti, de-o puritate haină, asemănătoare eterului cosmic, în care nimeni nu poate vieţui.

De Crăciun s-a adeverit că omul n-are niciun Dumnezeu. De câteva zile, lupii lunecau tăcuți printre cruci, zgrepţănând zăpada după trupurile care, de la venirea gerului, erau lăsate pe pământ să îngheţe şi să fie ninse, până când îmblânzirea vremii le va fi permis îngroparea. Se auzea doar cum corpurile vii le morfoleau mârâind pe cele moarte, oasele trosnind ascuţit, fâşâitul cărnii predându-se. În acea seară, desprinşi din activitatea lor de o chemare necunoscută, lupii au reînceput să urle, ceea ce nu mai făcuseră de când coborâseră printre oameni, de parcă atunci ceva se schimbase şi în existenţa lor. Urletul s-a îndepărtat ca un fum, purtat de spinările cenuşii peste lac, înapoi spre munţi şi, aproape imediat, a fost înlocuit de un alt zgomot venind de departe: huruitul avioanelor. Când sirenele au prins şi ele să ţiuie era deja prea târziu. În oraş, oamenii se întorseseră de la spovedanie astfel încât, îmbăiaţi şi îmbrăcaţi cu hainele de sărbătoare, au murit curaţi şi fără de păcate.

Din camera lui, Milo privea explozia de lumini jucăuşe de deasupra oraşului şi aştepta, cu nasul lipit de fereastră, venirea camioanelor. Acestea au sosit, câteva ore mai târziu, mai multe ca de obicei, iar când ultimele faruri s-au stins după cotul drumului, lăsând lumea sub ochiul rece al lunii, el a deschis fereastra, a sărit pe buza de piatră de pe zidul morgii şi a pătruns dincolo.

Sala mare de la parter era plină de oameni, aşezaţi după cum se putuse, lângă pereţi, pe masa lungă de tablă din centru sau îngrămădiți pe cele câteva băncuţe. Câţiva veneau de la o nuntă, mai aveau încă prinse în piepturi bancnotele și cocardele cu florile, alţii erau în uniforme. Acum erau amestecaţi, fără să mai conteze treaba din care bombardamentul îi întrerupsese, vârsta, sexul ori averea. Trupuri mai mici sau mai mari, unele întinse, altele sprijinite de vecini, ca şi cum în moarte ar fi putut regăsi ceva din solidaritatea umană. Graba cu care fuseseră aşezate stabilise până la urmă un echilibru, născând între ele relaţii când tandre, când obscene, astfel încât părea scena unui ospăț, unde participanţii se odihneau, răpuşi de propriile excese.

Hans stătea mai retras faţă de restul, în capul oaselor, sprijinit de piciorul unei mese. Era un băieţel cam cu doi ani mai mic decât Milo, blond, îmbrăcat într-un paltonaş verde. Pe cap purta o căciuliţă albă, cu doi iepuraşi în dreptul urechilor. Părea nevătămat, doar un punct mic, ce putea fi foarte bine o ruptură în stofă sau locul gol al unui nasture, lucea stins pe pieptul paltonului.

„Salut”, a spus Milo.
„Salut”, a răspuns Hans.
„Ţi-e frig?”, a întrebat Milo.
„Nu”, a zis Hans. „Sunt mort”.
„Vrei să ne jucăm?”.
„De-a ce?”.
„De-a războiul. Am acasă o tobă şi o baionetă. Vrei să le vezi?”.
„Da”.
„Tu ai ceva?”.
„Un nasture de fildeş şi-un glonţ”.
„Facem schimb?”.
„Hai!”.

………..

Într-o noapte, a cunoscut dragostea. Ştia deja ce este femeia, ce taine ascundea carnea ei. Văzuse sute de trupuri goale, în toate poziţiile, cu lipsa de pudoare pe care numai abandonul morţii îl poate da. Punând cap la cap ceea ce ştia cu cele ce credea, a desluşit treptat mecanismul concepţiei, aşa cum, tot desfăcând şi compunând la loc o puşcă, până la urmă înţelesese la ce folosesc părţile ei. Trăind departe de cei vii, unde moartea era prilejul unei scurte atingeri a perfecţiunii până ce carnea trecea ori în țărână, ori în cenuşă, n-a avut altă bucurie decât satisfacţia unei probleme rezolvate.

În acea seară, stătea pe acoperișul spart al casei sale, așteptând să plece transportatorii, când a văzut-o prin fereastra morgii. Stătea sub căutătura de bijutier a lunii, abandonând privirii lui partea de sus a unui trup gol fără nume, de luminescenţa ivoriului, un bust străbătut de filigranul nervurilor albăstrui, răsturnat de pe soclul lui firesc pe pardoseala rece. A stat şi a privit-o, la fel de nemişcat, ştiind că ora aceea astrală era făcută doar pentru ei, căci timpul urma să descompună în curând acel miracol, calcinând cupolele de sidef ale pomeţilor şi umerilor, stingând strălucirea minerală a pieliţei şi luciul molcom al buzelor.

Ea i-a simțit privirea şi parc-a tresărit. El şi-a înălţat braţul drept, iar gestul a durat o mie de ani. Mâna lui avea o tonă; degetele tremurau la capăt ca nişte păsărele prinse în smoală. Milo şi-a ţinut răsuflarea, desigur că şi ea. Era goală și liniștită, de parcă tocmai goliciunea ar fi îmbrăcat-o, lăsând vederii detaliile feminității ca pe niște broderii alese. Fata şi-a lăsat graţios capul într-o parte, ca pentru a-l vedea mai bine, iar inima lui bătea aidoma unui clopot, trimiţându-şi reverberaţiile în tot trupul, din tălpi până-n timpane. Era ameţit. Ochii ei scânteiau, pe chip îi plutea umbra unui zâmbet. S-a lăsat încet pe spate, lunecând domol spre partea de jos. Și-a lăsat în urmă braţul ca pentru a-l aşeza sub ceafă, dar vai! umerii şi capul i-au ieșit atunci din cadru, trase de-o forţă invizibilă împotriva căreia nu putea lupta. Pentru o secundă, părul, cu inconsistenţa lui fragilă, a mai zăbovit acolo, câteva fire rămase în pata de sânge închegat şi-n dâra delicată, ultima urmă din trecerea prin lume a fetei, căci un lucrător al morgii pornise să o târască spre crematoriu.   

Atunci, pentru prima oară în viaţa lui, Milo s-a simţit singur, o ciudăţenie părăsită la capătul universului. A stat până ce ultimul fir de fum a părăsit hornul crematoriului, apoi a început să-și facă bagajul.

A doua zi la prânz, a plecat.

……….

Bărbații care se întorseseră traversau orașul în cuști nevăzute, animale bizare și bărboase scăpate din capcane cu prețul unui membru lăsat în urmă. Se închideau în cârciumi din ce în ce mai goale, petreceau ore în șir în fața unor pahare tulburi și-a unui perete gol. Se îmbătau, înjurau bolovănos, ieșeau în drum cu cuțitele în mâini, dar, când să lovească, în ei se rupea ceva, ca și cum fața celuilalt le-ar fi scos înainte propria ființă. Așa că mai înjurau o dată și se întorceau acasă la muieri, unde mai mureau un pic. Era de parcă războiul îi eviscerase de toate cele ale masculului, trufia, dorința de justiție, gesturile mari și zgomotoase, lipsa unui simț al ridicolului, vitejia.

……….

Imma era acolo, în picioare, pieptănându-se în fața oglinzii. Continuă să cânte de parcă el nici nu s-ar fi aflat acolo. Își simțea plămânii ca pe niște pești mari înotând în interiorul corpului. Focul frământa lemnele într-o sobă și peste zgomotul acela crescu un altul: trosnitura parchetului sub tălpile sale butucănoase, ca sub copitele unui animal gigantic și neîmblânzit. Mai mult teama de acel zgomot îl împinse în continuare înainte, spre abajurul luminos din jurul patului, unde își văzu brațele cuprinzând-o și trupurile se ciocniră într-un zbucium scurt, apoi se desprinseră, ca și cum la capătul îmbrăţişării n-ar fi fost alt ţel decât acea scurtă atingere.

Mirosea a var.

Ea nu se împotrivise, doar se oprise din cântat. O luminiţă i se plimba prin pupile, dezordonat, ca o pasăre trecând de pe un prag pe altul al coliviei. Peria îi căzu printre degete și se aşeză pe pat, cu spatele drept, privind în continuare oglinda. El se lăsă stângaci pe un genunchi, alături. Îi luă palma; bobul de mercur al pulsului trecu în vene, ridicat de un val fierbinte către tâmple. Ea se lăsă pe spate și o urmă, planând lin peste contururile trupului ca un pescăruş, în căutarea prăzii ascunse sub pielea moale.

Cineva, afară, spărgea lemne; așchiile tăiate de secure crestau fiori pe trupuri. Umărul îi ieși din rochie, lună mică de mărgean ridicată de un scripete invizibil, sub care venele gâtului se retrăgeau domol. O parte din răsuflarea ei îi pătrunse prin nări şi era de parcă orice alt fel de uniune trupească nu-şi mai avea rostul, căci ce fusese important deja se petrecuse. Perii fini din jurul urechii vibrau în suflul cald al şoaptei şi ochiul îi apăru aproape, arzător şi imens, ca de reptilă. Ea se încolăci fierbinte în jurul lui şi căldura ieșea din formele care se mişcau, dizolvându-se în celălalt trup, încordat şi confuz. Degetele îşi căutau drum prin ceaţa cărnii străine, descifrând relieful ascuns din care mirosul dulce ieșea continuu. Pătura aspră îi zgâria genunchiul, dar nu îndrăzni să o dea la o parte. Ea o înlătură rapid şi mişcarea o aduse sub el, două fiinţe aşezate simetric, într-o poziţie stabilită încă de la începutul obscur al lumii, două piese ale aceluiași întreg fragil și volatil. O lovi uşor cu genunchiul, ea râse uşor, apoi gemu. Pierdut în coconul hainelor, nu ştiu ce să facă. Ar fi vrut să-şi descalţe măcar bocancii greoi, dar îi era frică să dea drumul trupului care se topea sub el şi se dezgolea prin nişte mişcări cărora nu le vedea nici începutul, nici capătul; ar fi vrut să cuprindă cu palmele toți aburii care urcau dinspre pielea caldă, să se bucure de tot, dar nu mai avu timp, căci descătuşarea veni brusc, prea devreme.

Un timp, se auziră doar respirațiile lor și peste ele crescu trosnetul focului. Milo se ridică într-un cot și mângâie încet spatele care încă vibra, ca și cum ar fi șters lacrimile de pe un obraz. Ea se trase la o parte, și-şi împreună coatele peste piept. Se ridică, ieşind pe jumătate goală de sub albeața așternutului.

Râdea.

- Nu ești bun de nimic, îi zise.

El acoperi cu palma locul unde fusese trupul ei. Căldura era încă acolo, dar o simți pierzându-se rapid printre degete. Ea porni să se îmbrace, cu spatele la el.

- Pleacă. Miroși a moarte.

……………


 

Fotografie de Frédéric de Villamil

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK