Fototgrafie de Cosmin Bumbuț
Scriitor maghiar din Târgu Mureş, Attila Bartis, este autorul Tihnei, un hit literar dramatizat de Radu Afrim într-un spectacol - cult. Îl cunosc de câţiva ani, timp în care a lansat un roman, Sfârşitul, şi a regizat, în premieră, un spectacol, Regie. În timp, mi-a trimis câteva fotografii pe care le (re)descopăr acum în două expoziţii. Până în 17 octombrie, la MNAR poate fi vizitată prima sa expoziţie de fotografie din Bucureşti, Pe insule, deschisă în paralel cu o alta, la Miercurea Ciuc. Scrisul şi fotografia sunt teme predilecte în romanele şi piesele sale, dar în România se ştie mai puţin că Attila face şi fotografie de artă.
După ce în 1984 autorităţile i-au retras cetăţenia română atât lui, pe atunci în vârstă de 16 ani, cât şi tatălui său, unul dintre organizatorii protestelor anticomuniste din Cluj, din 1956, Attila s-a stabilit la Budapesta. De câţiva ani, trăieşte în Indonezia, de unde vine periodic în Europa ca să facă expoziţii sau să îşi publice cărţile. În timpul interviului, „la o cafea” („beau un litru de cafea pe zi”), Attila îşi programează ultima lună europeană din pauza anuală de Indonezia („înainte să plec, mă duc la Rotterdam, la fata mea şi la nepoată - am devenit de curând bunic”). „Stau trei luni aici, e destul.”
Nu-ţi mai place aici.
Nu am de ales. Aparţin acestor locuri, aşa că trebuie să vin aici câteodată. În Indonezia nu sunt acasă, acolo sunt străin şi voi rămâne străin. Cu toate astea, acolo e de multe ori mai bine. Am o viaţă calmă. Aveam şi aici zile când totul era în ordine, dar un an întreg în care să fie bine nu mi s-a mai întîmplat până acum. Şi nu vreau să renunţ la asta. În ultimii 4 ani am lucrat în Indonezia mult mai mult decât acasă în 10 ani. Am o viaţă simplă acolo. Am închiriat o casă cu arhitectură javaneză, e doar un acoperiş cu ţigle, în pantă. Am un pat, o masă şi un scaun, două aparate de fotografiat, un laptop, nişte caiete şi stiloul. Atât. În primii ani nu am avut internet acasă. Ca să verific mailul, mă duceam undeva unde era wi-fi. M-a vizitat un prieten din România şi a avut nevoie de internet. A cumpărat un telefon cu internet 4G, nu costă nici 10 lei abonamentul pentru o lună. Când a plecat, mi l-a lăsat cadou. Din momentul acela am avut internet în casă şi nu a fost bine. Viaţa mea de acolo a devenit asemănătoare cu viaţa mea de aici. Câteodată mă trezesc la 7 dimineaţa şi până la 6 seara nu fac nimic altceva decât să mă uit pe internet. Cred că o să renunţ la internet.
Poţi să îl închizi.
Nu, asta e ca şi cu chipsurile: dacă sunt pe masă, le mănânci. Sunt dependent de multe aşa că dezvolt uşor dependenţe. De asta nu am televizor. Dacă aş avea, m-aş uita zi şi noapte la prostii. Măcar pe internet aleg ce filme văd, deşi, dacă încep să mă uit la ceva, oricât de prost ar fi, stau până la sfârşit. Când nu lucrez, iau motocicleta şi mă duc la cascade. Am avut o motocicletă închiriată, acum am cumpărat una. Am făcut 70 000 km, aproape de două ori înconjurul Pământului. Nu am permis de conducere (râde), dar nici copiii de acolo nu au permis şi totuşi conduc. Nu aş fi crezut că o să merg pe motocicletă. Când am fost acolo prima oară, prietenii mi-au zis că trebuie să închiriez o motocicletă, că nu am de ales. Cum să nu am de ales? Există autobuz, bicicletă. Din păcate, o să vezi tu că aici nu există transport public. Cum să nu existe transport public? Dar chiar nu există. Şi distanţele sunt mari. Locuiesc în Yogyakarta, un orăşel cu 4 milioane de oameni, cu câmpuri de orez, râuri, munţi şi mai mult de 50 de universităţi, e centrul cultural al Indoneziei. E un sătuc în comparaţie cu Jakarta, care are 23 milioane de locuitori.
Centrul oraşului e la nivelul mării, dar vulcanul Merapi, care aparţine de el, e la 3000 m altitudine aşa că partea nordică e în pantă şi nu poţi urca cu bicicleta. Toţi au motociclete, deşi salariile sunt foarte mici, 120 de dolari pe lună. Oamenii sunt săraci, dar nu nenorociţi. Acolo, sărăcia se poate purta fără să-ţi pierzi locul în societate. Poţi să te simţi ca un om şi dacă eşti sărac. Asta e marea diferenţă între Occident şi Orient...
Mi-ai trimis o fotografie alb - negru cu un mic brad pe motocicletă.
Era bradul meu de Crăciun. Când am petrecut acolo primul Crăciun, în 2014, erau 30 de grade. Eu am nevoie de sărbători, iar Crăciunul e sărbătoarea cea mai mare. Aveam două posibilităţi: să iau un copac verde, dar nu brad, sau să cumpăr un brad de plastic. Şi i-am întrebat pe prietenii mei de acasă care e soluţia cea mai bună şi toată lumea mi-a zis: brad de plastic. Indiferent dacă e viu sau nu, dar să fie brad. Aşa că am cumpărat un brad de plastic. E mic, dar se întinde, ca umbrela. Şi l-am pus pe motocicletă.
De ce faci fotografii alb - negru? Nu te inspiră culoarea?
Mă inspiră ... câteodată. În ultimii 4 ani, am avut 5 expoziţii, cu cea de la Bucureşti. În aceste expoziţii am expus o singură fotografie color, cu bradul ăsta de Crăciun şi un covor roşu. Acum e în Statele Unite, într-o colecţie privată. Nu cred în doctrine, că fotografia trebuie să fie aşa sau altminteri. Depinde ce vrei să faci. Pentru ce vreau eu, alb şi negru sunt tonurile potrivite, folosesc culorile numai atunci când sunt importante. Am făcut fotografii în timpul unei sărbători din Indonezia, în care sunt sacrificate vaci şi oi în templu. Au sacrificat peste 40 vaci şi nu ştiu câte sute de oi într-o singură zi, într-un singur templu. Eram atât de şocat încât în primele două ore nu am putut să ţin în mână aparatul. În cazul ăsta, e imposibil să lucrezi alb - negru. Domină culoarea sângelui, fără roşu nu ar merge. Aşa că folosesc câteodată culori, dar în expoziţia de la Bucureşti am numai fotografii alb - negru. Alb - negru te scoate din timp.
Şi din loc. Deşi fotografiile sunt făcute în Indonezia, nu e nimic exotic sau recognoscibil. E un peisaj interior, nu unul geografic.
Da, în 99% dintre fotografiile mele nu poţi să spui unde sunt făcute.
În fotografiile tale, fie sunt personaje discrete, fie lipseşte complet elementul uman. Absenţa este intenţionată ?
În sensul clasic al cuvântului, nu e nimic intenţionat, nici când fac fotografie, nici când scriu. Nu am teorii, intenţii sau ceva de demonstrat. Şi eu mi-am dat seama de chestia asta cu oamenii. Am petrecut trei luni în China. Şi am fotografiat, desigur. Am fost în ţara cea mai populată a lumii şi aproape nu sunt oameni în fotografiile mele. Şi în Indonezia e cam la fel, pe un metru pătrat sunt 3 copii, dar nu apar în fotografii. Desigur, dacă aş face făcut fotografie documentară, ar fi diferit. Apreciez foarte mult fotografia documentară, dar e foarte departe de mine. Ce fac eu e personal.
Credeam că scrisul şi fotografia sunt complementare, dar te-am auzit spunând că sunt paralele.
Pentru mine sunt paralele. Dacă sunt complementare, eu nu văd sistemul după care funcţionează. Până la 51 ani, cât am acum, am lucrat mult mai mult cu fotografia decât am scris. Dar 15 ani nu am expus. Nu am simţit nevoia, nu că nu am avut ce. Aş putea să fac 5-6 expoziţii foarte mari, atât de mult material am acasă. Fotografiile de la Bucureşti sunt făcute cu Leica digital, cu care lucrez aproape ca la analog, singura diferenţă e că în loc de film, e un senzor. Din cauza asta lucrez cu această cameră. Căci dacă ceva face parte din sistem, o să îl foloseşti. Cu digital, nu există om care să facă o singură fotografie, toată lumea face sute. Când poţi face sute de poze, nu te concentrezi. Nu partea tehnică e diferită la analog şi digital, ci cum concentrezi imaginea. În aceeaşi situaţie, cu aparat analog fac 36 de fotografii, cu cel digital fac minimum 300 şi dintre acestea, tot două sau trei fotografii sunt bune, ca şi din cele 36. Am reînceput să lucrez cu film pentru că îmi lipseşte contactul cu materialul. Dacă lucrez cu digital, print-ul nu depinde de mine. E făcut de o maşină bună, dar nu e munca mea.
Fotografii cu telefonul faci acum, în epoca selfie?
Primul meu album de fotografie din 2010, publicat în Ungaria, a fost făcut cu telefonul. Până atunci, aproape 10 ani, lucrasem numai în studio, cu Linhof, un aparat foarte mare, cu o chestie ca acordeonul (n.a. burduf). Trebuie să ştii meserie, nu te poţi juca cu el. Sunt în relaţii bune cu fosta mea soţie şi ea mi-a dăruit de ziua mea un telefon. Era a doua generaţie de telefoane care făceau fotografii. Am fost politicos şi am mulţumit tare mult, dar mi s-a părut un obiect caraghios. Pozele pe care le făcea erau foarte mici, alb-negru, cu o tentă verde şi obiectivul era de o calitate ... nu-ţi poţi închipui cât de prost era. Am făcut câteva poze, să văd cum e, şi m-am îndrăgostit de el. Avea o atmosferă atât de ciudată şi frumoasă că timp de patru ani am fotografiat numai cu telefonul acesta. Din materialul ăsta am făcut albumul. A fost primul album foto făcut cu telefonul în Ungaria, cred că şi în Europa Centrală. Acum nu mai folosesc telefonul la fotografiat. Am un telefon bun, face poze cum trebuie, nu mai e interesant.
Fotografiile exterioare sunt regizate? Mă gândesc la fotografii precum cea cu cele două scaune.
Afară nu regizez deloc, doar în studio. Scaunele acelea nu sunt departe de Yogyakarta, locul de unde porneşte vaporaşul spre o pădure de mangrove. Scaunele sunt acolo ca să te ajute să cobori din vaporaş. Fotografia de pe afiş, care e foarte aproape de pictura lui Caspar David Friedrich, nu e regizată. În imagine e un prieten. Ne-am plimbat, am urcat pe stânci, eu eram în spatele lui şi am văzut imaginea asta, era clar Caspar David Friedrich. E o fotografie cu statuia lui Buddha, cu lumina deasupra capului. Am statuia acasă. Cum ţi-am zis, casa are un acoperiş cu ţigle şi sunt 6 ţigle de sticle, ca să intre lumina. De acolo venea lumina la Buddha. Altă fotografie e de la o fabrică de statui, erau nişte monumente aruncate afară, în curte.
Fotografiile par a fi dintr-o Transilvanie cu ocean, întunecată, aşa cum o descriu scriitorii maghiari de aici.
Nu numai scriitorii maghiari. E un scriitor român, Ştefan Bănulescu, a scris Cartea milionarului. Deşi e clar că el şi Ádám Bodor nu ştiau unul de altul, au viziuni asemănătoare. Mi se pare că în zona asta, care depăşeşte Ardealul, sunt ultimele Macondo-uri, mai puţin tragice în partea română şi mai întunecate în cea maghiară, fiindcă mentalitatea diferă, deşi tragedia şi tensiunea sunt aceleaşi.
Când mi-ai dat să citesc scenariul după primul tău roman, Plimbarea, ziceai că vrei să filmezi şi în Indonezia. Cum se leagă Indonezia de povestea imaginată, fie şi neexplicit, în Transilvania?
Am găsit nişte peisaje suprarealiste acolo, un lac înconjurat de munţi, arată aproape ca Lacul Roşu. Sunt munţii, lacul şi peste munţi, oceanul. Poţi să filmezi de sus, de pe un alt munte şi se vede tot peisajul. Atmosfera e ca în Zona Sinistra.
Naratorul cu identitate fluidă din Plimbarea pare desprins din fotografiile tale.
Asta o poveste simplă. Mama avea un medalion în care era o fotografie ovală, micuţă, cu mine la 6 luni. O ţin de mână pe mama, dar din mama se vede numai mâna. Am început să scriu Plimbarea la 18 ani, în 1986. În 1990, după ce 6 ani nu am putut veni acasă - nu am avut voie să mă întorc -, mi-am dat seama, din senin, că mă chinuiesc cu romanul acesta atât de mult din cauză că nu realizez că protagonistul este fată. Scrisesem mai mult de 1000 de pagini, tot felul de variante. Am recitit tot. În limba maghiară nu sunt genuri, personajul nu are nume şi nu era nicio frază în care aş fi scris că e băiat. Mi-era clar acum că e o fată şi că nu trebuia să schimb nimic. În vara lui 1990, am mers la Timişoara, să vizitez un unchi din partea mamei. Mama murise în 1983, înainte să plecăm din ţară, iar unchiul meu era singura rudă din partea ei, era redactor-şef al revistei maghiare din Timişoara. La masa de duminică, el a spus ceva despre sora mea. Am fost şocat. Care soră? Aşa am aflat că mama mea, din prima ei căsătorie, a avut o fetiţă care a murit la 3 ani. A fost atât de dureros pentru ea încât nu a vorbit niciodată despre asta. Asta se întâmpla la câteva săptămâni după ce realizasem că protagonistul din Plimbarea e fată. Am mers acasă, la Budapesta, am căutat fotografia din medalion şi alte fotografii în care ştiam sigur că sunt eu - căci era şi tata acolo - şi o noapte întreagă am petrecut-o comparându-le şi încercând să îmi dau seama dacă sunt eu în medalion. Mama nu mi-a spus niciodată că eu sunt acolo, dar cine altcineva putea să fie? Chipurile erau asemănătoare, nu am găsit nicio diferenţă între fotografii până dimineaţa, când am remarcat detaliul: eu am urechi mari şi copilul din fotografie nu le are aşa. La vârsta de 6 luni, asta era singura diferenţă. În acea fotografie era sora mea. Acum ştiu sigur că personajul neclar din Plimbarea vine din povestea asta, chiar înainte să o aflu.
În Tihna este o mamă în centrul atenţiei. De unde nevoia de a scrie despre o mamă? Ficţiunea suplineşte absenţa din realitate?
Da, din cauza absenţei. Singurul lucru pe care nu l-am putut ierta mamei mele a fost că a murit. Personajul nu are nimic de-aface cu mama. Personajul mamei din Sfârşitul e mult mai aproape de mama mea decât cel din Tihna.
Tatăl tău ce rol a jucat în relaţia ta cu arta? Şi el era scriitor.
Un rol foarte mare. Era redactor la revista de limba maghiară din Târgu Mureş, unde redactor-şef era András Sütő. La 4-5 ani mergeam cu el pe teren, să facem reportaje în sate, în C.A.P.-uri, la secretarul de partid, care ne spunea cum trebuie să scriem, şi apoi la preot, care ne spunea cum era realitatea. Mi-am dat seama că dacă vreau să fiu scriitor, trebuie să mă ţin la distanţă de tata. El a acceptat să citească ce scriu doar după ce era publicat.
Întâi a fost scrisul şi apoi fotografia?
Au început amândouă, dar nu au mers în paralel. Fotograful de la revista lui tata mă lua cu el în laborator când developa fotografiile pe care le făcea pentru reportaje. Primul aparat foto l-am primit de la tata. În 1985, el a fost invitat în Statele Unite la o lectură şi de acolo mi-a adus un aparat de fotografiat mic, automat. Aşa am început să fac fotografie şi după aceea am mers ... am vrut să zic că la facultate, căci acum e facultate, dar când am fost eu acolo, la începutul anilor '90, era un fel de colegiu, Şcoala de Fotoreportaj a Uniunii Jurnaliştilor din Ungaria. Era o şcoală pentru fotoreporteri, dar eu nu am fost niciodată fotoreporter, nu am făcut fotografie de modă sau documentară. Prima expoziţie am făcut-o în 1996, la Budapesta, la Muzeul de Artă, cu portrete în studio. În 3 săptămâni a avut mai mulţi vizitatori decât galeria într-un an întreg. A fost un joc: erau portrete de scriitori contemporani şi de femei anonime, puse perechi. Fiecare scriitor scria ceva despre cealaltă fotografie, fără să fi întâlnit personajul din fotografie. Printre scriitori erau Péter Esterházy, Péter Nádas, numele mari. Ideea venea din Plimbarea unde există un personaj, fotograful bătrân. Am refăcut lumea de acolo, a fotografiei în studio, dar nu a fost ceva premeditat. Numai după expoziţie mi-am dat seama că ce scrisesem în urmă cu un an, refăcusem în fotografie. Şi expoziţia purta numele personajului din roman, Moştenirea Engelhard.
Scrisul e singuratic, te extrage din societate, stai în casă zi şi noapte. Fotografia îmi dă libertate. Aparatul de fotografiat mă obligă să merg afară. Dar acum vreau să fac iarăşi portrete, am amenajat un studio în casa din Indonezia.
foto credits: arhiva artistului
