De la alegerile din decembrie anul trecut și până-n prezent, eu una am funcționat pe fast forward. Nu știu dacă o fi fost oboseala, ritmul neîncetat și enervant al informațiilor care te izbesc din toate părțile sau, pur și simplu, o disociere completă de la ceea ce înseamnă timp. 2025 a fost cu siguranță un maglavais de anxietăți, trăiri intense, frici politice și a avut numeroase lipsuri, dar un lucru nu-i poți reproșa: clar n-a dus lipsă de muzică bună.
A scos Lorde album nou înainte de GTA6. Și FKA Twigs ne-a rupt cu Eusexua, de două ori. This pretty much sums it all up for me.
Mai mult sau mai puțin. Însă, ca să avem tabloul complet, i-am invitat pe câțiva cunoscuți de care știu că ascultă muzică non-stop, colaboratorx, dar și persoane pe care le urmărim din online să ne spună ce albume apărute în 2025 nu le-au dat pace până la final de an.
Nu vă dau spoilere, dar e cu mult: post-punk revival powered by Geese (cu tot cu Cameron Winter, pentru că, sincer, chiar dacă Heavy Metal a ieșit în decembrie 2024, toată lumea l-a avut pe repeat abia în 2025, deci… it gets a pass). Pe lângă asta, intrăm și în zona de pop experimental à la FKA Twigs sau mai-puțin-cunoscutx-dar-foarte-cool Geo Aghinea, plus doza de minimal pop & post-club marca Smerz, un pic de spacey dream pop de la Oklou și la final te așteaptă - surpriză - o listă cu artiștx locali pe care chiar merită să-i urmărești și albumele lor scoase anul ăsta.
Nota autoarei: Veți vedea că unele albume se repetă. Am invitat colaboratorx să scrie ce le-a plăcut anul acesta, nu am încercat să facem un top. Cred că e cu atât mai bine când un album ajunge să fie menționat de mai mulți oameni. Asta arată că merită să fie ascultat 100%.
Dezamăgire 24/7, deathbycoconut
Dacă anul 2025 a trecut precum un vis, măcar am rămas cu multă muzică de ascultat și interpretat, pentru mult timp de acum înainte.
De exemplu, albumul trupei deathbycoconut intitulat sugestiv “Dezamăgire 24/7” și îndelung așteptat de toți cei care urmăresc acest proiect extrem de ofertant din punct de vedere muzical, dar care totuși se află la prima lansare. Krautrock superb și divers. (Ana Sechereș aka Anasatana, pe care o găsiți la Black Rhino și la super multe petreceri în București, de neratat)
Ecotranarchy - Sofia Zadar
În zona de visare putem să mergem și cu albumul Sofiei Zadar – “Ecotranarchy” care nu e doar sensibil și suav, ci și un disruptor - sintetizator al paradigmei în care majoritatea trăim. (Anasatana)
Noul album Sofia Zadar, lansat în noiembrie anul ăsta, este, după spusele artistx, un parcurs care trece prin mai multe etape, de la disperare la diverse stări care în final duc la speranță. În plus, Sofia a fost impresionantx live performând albumul la concertul de lansare. Am adorat în special Lacrima feat. ricky horror 🤍 și Neurotranarchy. (Vlad Hodrea, social media manager la Rezidența9 și dj. Îi găsiți articolele de pe Scena9 aici)
Calypso - Plevna
Apropos de sintetizatoare, următorul album pe care îl iau cu mine din anul 2025 este cel al lui Horațiu Șerbănescu aka Plevna, numit romantic “Calypso” și released la labelul TonTon (vecin cu BarTon). Texturi neo-folk, fakelore imaginat și elemente de cultură muzicală locală puternic dezvoltate. Găsiți albumul de ascultat și cumpărat aici. (Anasatana)
Under Tangled Silence, Djrum
Și un ultim album, de data asta ceva internațional de la Djrum – “Under Tangled Silence”, scos la labelul Houndstooth, care e construit aproape complet din asocieri neașteptate, alăturări fluide și virtuoase. Și cu asta am spus cam tot. (Anasatana)
I remember I forget بنسى وبتذكر, Yasmine Hamdan
Dacă ai văzut „Only Lovers Left Alive" a lui Jarmusch e imposibil să nu ști cine e Yasmine Hamdan. Sau poate ai ascultat Soapkills, primul proiect de muzică electronică din "Orientul Mijlociu", pe care l-a fondat cu Zeid Hamdan la finalul anilor '90. E unul din stalpii muzicii alternative în limba arabă și are printre cele mai hipnotice voci din câte am auzit. Nu a mai scos nimic de 8 ani, dar a revenit în 2025, poate pentru că e un an în care se adună (și ies la suprafață) din ce în ce mai multe agresiuni și orori comise de Israel asupra 'Orientului Mijlociu', orori adică genocidul palestinienilor și nu numai. Inclusiv țara ei de origine, Liban, e pe lista 'Israel a bombarbat', iar albumul e cu totul despre durere. Am căutat o parte din versuri și sunt toate poezii și așa cum sunt și poeziile, se pierd în traducere. E o muzică care te copleșește pentru că vorbește despre tandrețe la sfârșitul lumii, un lucru pe care numai muzica și poezia le pot face. Iar albumul ăsta e ambele.
Beautiful losers الحلوين الخسرانين
It’s all rot
Hope’s crippled
My heart is ruptured
My mind is in oblivion
Things are better, things are worse
I convince myself
This will pass
We, the beautiful losers, hang on
It’s all been revealed
Nothing’s reclaimed
So embarrassing
It hurts
I am far, my heart is broken
How does hope surrender
How does it come back
We, the beautiful losers, hang on
We’re beautiful
And we carry on
(Mara Oglakci sau Marara sau social media journo la S9. Îi găsiți articolele pe site-ul nostru, iar majoritatea muncii ei pe contul nostru de Instagram. Dacă ai vreo sugestie de articol sau vrei să-i scrii, o poți face la mara@scena9.ro)
Gynodioecious, Geo Aghinea
Geo face muzică experimentală și e un fel de FKA Twigs nonbinary, care s-a născut în România și s-a mutat în Londra. Ultimul album e ca un limbo, între club și casă, între blândețe și pericol. Are o voce superbă și foarte diversă, care se tot transformă, dar orice ar fi, o recunoști dintr-o mie. E una dintre persoanele pe care să stai cu ochii neapărat. (Mara Oglakci)
Nourished by Time, The Passionate Ones
Albumul perfect pentru o serie de întâmplări din viața ta care nu au neapărat o coerență narativă — fondul unui duș într-un Airbnb italian în care te holbezi în gol excesiv și îți lași toți prietenii fără apă caldă; o despărțire pe care nu o poți numi despărțire pentru că v-ați văzut doar de câteva ori, dar care te lasă absolut zbuciumată; subletting un apartament frumos pentru câteva săptămâni din care inevitabil va trebui să te cari și să-ți dizolvi mica bulă idilică.
Singurul mod corect în care poți descoperi albumul ăsta e dacă prietena ta cu care ai o tensiune homoerotică ți-l recomandă, așa că păstrați-l pe backburner până vi se ivește și vouă ocazia — dar amintiți-vă că l-am vizat eu drept unul dintre cele mai bune de anul ăsta.
My faves: When the war is over, 9 2 5, Max Potential (Diaspora Findikoglu, pentru cele mai funny și specifice meme de pe Instagram aici)
Heavy metal, Cameron Winter
Cel mai elogiat băiat alb al anului, cel puțin în micro universul meu. Am cel mai mare crush pe el și nici nu mă mai interesează că are părul absolut slinos în toate aparițiile lui mediatice!!! Nu știu prin ce calvar ar fi putut trece crescând în Brooklyn ca să scoată așa muzică… L-am văzut live la început de decembrie — și Dumnezeu îmi e martor prin ce calvar am trecut EU ca să îmi găsesc bilet — și fără niciun pic de exagerare, a reprezentat un moment mistic, în sensul denotativ al cuvântului. A fost simultan și prima dată când a început un concert și nimeni (NIMENI!!!!) nu și-a scos telefonul să filmeze. Tot făcusem glume despre cum sigur își va croi drumul de sus ca o apariție opacă și se va așeza la pianul imens de pe scenă ca un înger mic și sfios; în reveria de la final, nu mai știam dacă s-a întâmplat sau nu, dar părea pur plauzibil.
Heavy metal e cea mai facsimilă dovadă a propăvăduirii acestui sfânt contemporan… personal, ador băieții plângăcioși care scot muzică onomatopeică (King Krule! Ecco2K! !! ! !) și simt că Heavy Metal a fost deja canonizat în sfânta scriptură a lamentărilor muzicale masculine.
My faves: Nina + Field of Cops; The Rolling Stones; $0 (Diaspora Findikoglu)
Big City Life, Smerz
Cine s-a materializat întâi — viețile atâtor fete care trăiesc în orașe imense, sau albumul Smerz de anul ăsta care esențializează experiența feminină/cosmopolită la perfecție? Deja e nelipsit de pe feed-urile noastre convergente de Instagram, dar țin să menționez că există ceva de o natură primordială la Big City Life. Dacă viețile noastre în această eră digitală și indescrifabilă sunt political praxis, Big City Life e fondul teoretic care ne ghidează. Se simte de parcă de abia după ce a fost lansat am avut șansa să îmi coagulez și concretizez niște trăiri… Mă rooog, gen ador să fiu o fată cvasi-frivolă și să beau cafea în oraș până mi se refuză și Revolutul, și cardul olandez, și cel românesc de undeva din spatele portmoneului. Din vară încoace, Big City Life mi-a justificat apetența pentru un stil de viață hipomaniacal și imprudent. Chiar dacă sunt megaaa nepo babies (sub nicio formă nu căutați cu ce se ocupă tatăl Catharinei Stoltenberg), eu le iert și le stimez… e genul de nepotism done right.
P.S. You gotta make up your mind, are you a girl or a lady?
My faves: Street style (throwback la radio show-ul meu de pe Black Rhino cu realbaeshit, pe care l-am deschis cu piesa asta!!!), A thousand lies, Feisty, Dreams (Diaspora Findikoglu)
La mijloc între cele două albume de mai jos stă Smerz - Big City Life, ancorat în real, un album despre dualitatea vieții urbane, cu tot banalul și cu toată mitologizarea din jurul ei, între efervescență și libertate și, de cealaltă parte, confuzie și alienare. Are un sound aparte, minimalist și sexy, iar versurile ating profunzimi și devin scurte meditații despre viața modernă fără să se ia prea tare în serios și fără să se ferească din a fi funny. (Doru Vatavului, scrie teatru, proză, film, TV și cod. Pe lângă toate astea, Doru mai e și dj. Mergeți să-i vedeți piesele și urmăriți-i viitoarele proiecte aici)
Choke enough, Oklou
Trei albume mi-au marcat anul. Primul e choke enough, al lui Oklou. E ca un refugiu. Îl pun noaptea când nu pot dormi, îl ascult cap-coadă în pauzele de la scris când mă simt pierdut, îl combin cu o baie lungă dacă sunt anxios. Produs de altcineva, ar fi putut rupe în club. În loc, se simte ca și cum ai pluti deasupra unui club, auzindu-l de la depărtare. Toate liniile melodice care au potențial de banger rămân undeva pe dedesubt, ai vrea să bubuie dar n-o fac niciodată pe deplin, tot ce ar putea fi mega catchy e ori estompat, ori ascuns, cu izbucniri sclipitoare spre suprafață, când și cum te aștepți mai puțin. Versurile ba aruncă întrebări existențiale, ba se compun din asocieri absurde, neașteptat de eficiente în a crea, din două-trei cuvinte, atmosferă și emoție. (Doru Vatavului)
Must listen: thank you for recording, obvious, harvest sky
Mood: ești la festival la 3 dimineața, ești cu prietenii tăi în mulțime, you guys are the coolest people out there, ati făcut videos și o sa radeti de ele când va amintiți, dar acum - în fix momentul ăsta - totul e perfect, vă dor obrajii de la zâmbit și nici măcar nu ați plănuit asta și nici măcar nu ați avut vreo așteptare, doar sunteți perfectly high on life.
Am ascultat albumul mai târziu decât a apărut, cred că l-am descoperit în vara asta. Foarte hyperpop, chill, Charli dacă era mai supărată, Caroline Polachek dacă suferea through a club kid phase dar pe trance in a medieval-core way.
Recomand și: să o cheme cineva la un festival să cânte @festivaluriledinro și să o văd live @prieteniimei.
(Really Rux, creatoare de conținut și judecătoare în emisiunea Cine-i Janghina? O găsiți aici și aici și aici.)
I Love My Computer, Ninajirachi
La polul opus blândeții lui Oklou e Ninajirachi cu I Wanna Fuck My Computer: un hyperpop turbat și o meditație despre viața trăită în ecrane. Sună ca internetul zilelor noastre - copleșitor, imprevizibil, agresiv și, totuși, în tot haosul glitchy pe care-l orchestrează, parcă e uneori reconfortant. Poate că unele zile chiar au acel ritm. Merge și de băgat la sală, la el apelez când vreau să-mi storc ultimele puteri și am nevoie de un boost de energie. (Doru Vatavului)
DAISY, rusowsky
Must listen: malibU, 4 Daisy și pink + pink
Mood: te simți cute și ai a silly little crush și you feel giddy și ești într-un club și dansezi și they text you!!! and they're being cute back așa că până vă vedeți you just dance harder and enjoy the kissing flashbacks sincronizate perfect pe beat.
Mi-a plăcut din prima albumul și la fiecare ascultare erau elemente diferite care îmi plăceau. Combină și elemente de balada romantică cu mult yearning și mult pian, rumba, electronic - se vede ca e producer.
Recomand și: apariția lui la Tiny Desk Concert, e super charming și cute tot momentul. (Really Rux)
Eden Sauvage, Los Eclipses
Solare de după-amiază, obraSnice de seară
Complet neașteptat, dar pentru mine descoperirea anului 2025 în materie de genuri muzicale a fost electrocumbia, acest mix de shuffle columbian tradițional cu drum machine-uri, synth-uri dreamy, voci suave / cheeky / șlăgăroase, bași ne/simțiți și ocazională rupere reggaeton. Instanța cea mai molipsitoare am găsit-o cândva prin primăvară, în albumul Eden Sauvage de la Los Eclipses (cuplul franco-mexican Eva de Marce - Dan Solo). Albumul apăruse de fapt la sfârșit de 2024, dar a fost mult mai bine că am dat peste el într-un moment când sezonul cald era la orizont, ziua se lungise, lumea reîncepuse să iasă etc. Era, așa, pe lejeritate de groovy-radio vacanța, aventuri arcade cu plaje și naturi imaginare. Ca apoi, prin toamnă, să devină prilej de nostalgie pentru acea lejeritate (💔). În orice caz, recomand cu căldură Eden Sauvage pentru cine vibreazǎ la zona asta de indie dance / nu-disco / folkatronica în limbi latine (Polo & Pan, Yuksek, Nicola Cruz & co). Pentru cine vine din zone mai angsty se poate să fie muzică per total prea zglobie (Temperatura, La Cumbia de los Corazones Rotos), așa că aș începe direct cu excepțiile, Es La Hora și Loba, care sunt superbe in their own right. (Vlad Marina - Lucrează în industria de film, partea cu exceluri. A făcut masterul de studii culturale vizuale de la CESI, video-eseul „adev despre trecut” și coloana sonoră la câteva scurtmetraje independente. Îi plac Jennifer Egan, Răzvan Rădulescu și conceptul de modernism pop. Articolele lui Vlad de pe Scena9 le găsiți aici)
Nostalgia pe care nu am trăit-o, Natasha Cri
A doua descoperire e foarte proaspătă și nu a dat încă testul timpului, dar sunt suficient de entuziasmat încât să mă avânt: Nostalgia pe care nu am trăit-o de la Natasha Cri. Dincolo de numele excelent pentru 2025, LP-ul are meritul de a prinde într-o formă stabilă și memorabilă niște energii alternative care circulau de ceva timp prin aerul local: postironia online, fluiditatea queer, posteritatea Macaz și mai generala sensibilitate zilennială. Expect recuperări de șlagăre în era suprastimulării (DE-AR FI SĂ VII), versuri despre atașamentul evitant (JAPCA) și alienarea la corporație (HR), un imn chipmunkizat stil Gașca Zurli pentru „Bătrâna Doamnă” Juventus Colentina (feat. 2L3Y & KELABRASU), o neomaneluță-banger despre relația cu pisicul capricios (feat. alini medoia) și sincer multe altele, eu încă descopăr.
Și am și câteva honorable mentions: albumul Remixes de la UN*DEUX (DJ și producător sri-lankez stabilit în Paris), care e outrageous de dansant; albumul Free Flow de la Inwards (UK), care e pe ambient cu glitch-uri IDM și bliss; single-urile românești Fane Stelaru - (nu) Fur din Lidăl, deathbycoconut - Fac Scor (amenzi), Paulina - Magazin Non-stop și Delia - Lacrimi de soare (refrenul ăla xd). (Vlad Marina)
În „NOSTALGIA PE CARE NU AM TRĂIT-O”, Natasha Cri plimbă ascultătorii prin post-punk, pop-punk și pop alternativ, dar adevărata miză nu e genul, care trece prin schimbări de la piesă la piesă. Simt un trend tot mai prezent în muzica contemporană, recuperarea sunetelor pop românești din anii 2000, perioada aia glossy, melodramatică și aparent „ușoară”, dar aici referințele nu se simt reciclate. Spre deosebire de revival-urile care sună destul de detașate la radio, albumul ăsta rămâne conectat. Rework-ul după Mihaela Runceanu, „De-ar fi să vii”, e un moment refreshing și respectuos, dar deloc muzeal. „Pisicu”, feat. alini medoia, duce și mai departe energia asta jucăușă, cu un umor rar întâlnit în genurile muzicale mai sus menționate. NOSTALGIA PE CARE NU AM TRĂIT-O e funny, foarte cute și self-conscious. Un album care știe exact ce referințe activează și de ce, și care te face să zâmbești tocmai pentru că nu se ia prea în serios, dar nici nu fuge de emoție. (Vlad Hodrea)
Getting Killed, Geese
Cel de-al doilea album al formației americane Geese, Getting Killed, co-produs de formație și de Kenny Beats a ieșit pe 26 Septembrie, chiar înainte să înceapă toamna, adică sezonul introspecției, al oboselii și disperării. Albumul este un mix surprinzător de sensibilitate și intensitate. Când crezi că ai o idee clară a încotro ar putea-o lua piesa pe care o asculți, hop, nu. Deloc. Și e cazul direct de la prima melodie de pe album, Trinidad, care nu e o baladă Thom Yorke-eză despre cum “I tried... I tried so hard”, cum ai intui inițial. Angoasa existențială pe care o exprima Yorke în anii 90 (când încă ne temeam doar) devine la Geese o certitudine paranoidă, căci lucrurile chiar au luat-o razna “There’s a bomb in my car”, efectiv zbiară Cameron Winter, acompaniat de nimeni altul decât Jpegmafia.
E mereu un joc de tenderness dulce cu satiră absolut amuzantă, în toată amărăciunea ei. Pe Cobra aceleiași persoane căreia i se spune Baby, let me wash your feet forever i se spune câteva secunde de muzică frumoasă mai târziu You should be ashamed / You should be shame’s only daughter. Geese iau referințele biblice la mișto angro. Lucrul ăsta continuă pe Husbands. Will it wash your hair clean/ When your husbands all die?, iar apoi And if my loneliness should stay/ Well, some are holiest that way. Faptul că aceste versuri sunt scrise de cineva născut în 2002 mă încântă și mă tulbură la fiecare ascultare, pentru că nu-mi vine să cred.
Într-o lume în care facem glume despre cum ne dorim lobotomii pentru că ne simțim copleșiți de câte nenorociri aflăm zi după zi după zi, pe lângă dramele noastre individuale, Geese o spun clar: I've got half a mind/ To just pay for the lobotomy/ And tell 'em, "Get rid of the bad times/ And get rid of the good times too/ I've got no more thinking to do. Relatable tbh.
Pe Au Pays du Cocaine, cea mai virală piesă de pe album, Winter își strigă disperarea de a nu pierde relația în cel mai heartbreaking mod: You can change/ Baby you can change and still choose me You can be free/ You can be free and still come home, acompaniat de un jingle care devine tot mai anxios și nearmonios pe măsură ce se minte “I’m alright”. La Geese, instrumentalele și versurile sunt fie in perfect sync, fie în discordanță intenționată.
Taxes, un alt highlight și piesa care a servit drept prim single de pe album, vorbește despre condiția de a fi un simplu cetățean în vremurile noastre. Costă doar să exiști. I should burn in hell. But I don’t deserve this. Nobody deserves this. Rupe live, cred că e genul de anthem pe care Geese îl vor cânta indiferent cât de mari vor crește (și intuiesc că vor crește foarte mari). If you want me to pay my taxes/ You’d better come over with a crucifix/ You’re gonna have to nail me down, continuând tematica biblică a albumului, Doctor, heal yourself.
Am văzut o grămadă de comparații. Cu cine seamănă Geese? Nu știu cât de tare mi-au influențat comparațiile văzute online modul în care percep eu muzica lor, dar recunosc că simt Leonard Cohen meets Julian Casablancas meets antemenționatul Thom Yorke. Voi adăuga faptul că mie personal îmi gâdilă același nerv ca Isaac Wood-era Black Country New Road. Regăsesc același dread existențial incredibil de intens, înecat în absurd și satiră, o voce overwhelmed, instrumentale care împrumută dintr-o mulțime de genuri ca să nască ceva, îmi permit să zic, nou. Cameron Winter pare adesea că joacă personaje atunci când cântă: ba e blazat, ba e super-afectat (lucru valabil și pe superbul lui album solo de debut, Heavy Metal, ieșit la finalul anului trecut, cu numai o lună înainte ca Geese să intre în studio și să înregistreze Getting Killed). Spiritul Geese e clar indie, dar nu cred că formația poate fi încadrată într-un singur gen muzical. Impredictibilitatea fiecărei melodii împreună cu viralizarea-cult a albumului mă face să spun un statement tupeist: Nu a mai tulburat nimeni la modul ăsta apele “marelui rock american” de când l-au revitalizat The Strokes în 2002, cam pe când se nășteau membrii Geese. (Anda Roșu - Îi plac cățeii, parfumurile, internetul, scrisul, muzica. Și câte și mai câte. Găsiți articolele ei de pe Scena9 aici și o puteți urmări pe Anda și tot ce face ea aici)
Never Enough, Turnstile
Albumul Turnstile din 2025, Never Enough, ieșit la patru ani după ce au dat lovitura cu Glow On este un bun gateway drug pentru cine e curios de muzica hardcore. Consensul e că Never Enough e o continuare a Glow on, și sunt de acord. Unora le convine, aici mă încadrez și eu, îmi doream mai mult din acea atmosferă nouăzecistă. Altora nu.
Există fani vechi care se dezic de noua eră Turnstile, considerând că formația se plafonează explorând teritorii accesibile, aproape pop. Pe mine mă apropie de muzica hardcore. Dacă Turnstile nu scoteau albumele Glow On și Never Enough nu cred că ajungeam să descopăr scena Hardcore a Baltimore cu toate formațiile ei, darămite să grasp it și să-mi placă.
La finalul lui 2023, chitaristul original, Brady Ebert, a părăsit trupa și a fost înlocuit în turneu de Meg Mills, o chitaristă britanică. Pe Never Enough ea devine în mod oficial membră a formației.
Never Enough prezintă un mix de hardcore, punk, pop, synth, cu momente chiar funk sau dream pop. Tematic, e vorba de nostalgie, pierdere, incertitudine existențială, dar și regăsire și catarsis. E cu happy end. Și nimic nu ilustrează acest happy end mai bine decât clipurile de la concertele din turneul Never Enough. E pură bucurie în acele moshpits.
Sunt momente, de exemplu pe I CARE, în care vocea lui Brendan Yates îmi amintește de Sting. Call me crazy, eu simt niște The Police acolo.
LOOK OUT FOR ME e un întreg trip și a fost cu siguranță piesa verii pentru mine. SEEIN’ STARS cu Hayley Williams e o dulce-dulce declarație de îndrăgostire, cu niște riff-uri irezistibile. O fi cheesy, but I love me some good cheese. Apoi vine BIRDS, o melodie foarte relatable despre apartenența la o comunitate Finally I can see it, these birds not meant to fly alone.
Cui recomand albumul ăsta? Oricui a pus vreodată piciorul pe un skate și oricui nu a pus niciodată piciorul pe un skate dar ar fi vrut să-l pună. Sau o să-l pună, nu e niciodată prea târziu. E un album frumos de ascultat cap-coadă la o plimbare cu cățelul, la alergat, la o tură cu bicicleta și așa mai departe. Oricum, nu e de stat pe loc, Time is happening/ Ever-passing me. (Anda Roșu)
Spirits, The Devil Makes Three
Probabil albumul meu preferat de anul ăsta e Spirits de la The Devil Makes Three, trupă din Santa Cruz, California, care cântă un mix de country cu punk, blues și jazz. E rar să întâlnești mesaje de stânga în country, un gen muzical mai degrabă conservator, dar meșterii de la The Devil Makes Three abordează teme precum inegalitățile sociale, adicția de droguri și alcool și problemele comunităților blue collar din orașele mici ale Statelor Unite încă din 2002, când au lansat primul album. Pe Spirits, însă, temele abordate în trecut sunt mai clare, mai asumate.
„They'll charge you dollars while they're paying you in dimes / When they said it was going to trickle down you know that they were lying”. Vocea șaicei de la contrabas, Morgan, peste cea a lui Cooper (chitară și bas), fac refrenui piesei “Hard Times” să-mi dea mereu un pumn în sentimente. Apoi e “The Dark Gets the Best of You”, o bijuterie despre cum mass-media și discursul politicienilor cultivă ură și dezbinare: „They're handin' out free stones to all who are pure of heart / Anybody with God on their side that wants to see the firе start”. Și pentru că am o slăbiciune, trebuie să recomand și “Ghosts are Weak”, care combină teme precum adicția și pierderea cu un ritm catchy, vioi. (Ioan Stoleru, reporter la Scena9. Îi găsiți articolele aici, iar dacă aveți vreo sugestie pentru vreun material sau vreți să-i scrieți, puteți să faceți pe mail ioan@scena9.ro)
V, Naxatras
Cu V, băieții mei de la Naxatras, din Grecia (patria stoner-ului, ar spune unii), își continuă călătoria către centrul universului. Cu fiecare album succesiv, sunetul cosmic e tot mai prezent în muzica Naxatras. Acum bagajul e și mai eclectic, cu influențele orientale de pe “Numenia”. Forță și “Spacekeeper” și “Utopian Structures”.
Nu pot să nu menționez încă două albume puternic dezvoltate: Pain to Power de la Maruja (rock meets punk & jazz) și NEVER ENOUGH de la Turnstile (punk x dream pop). Musai de ascultat “Look Down On Us” și “Born to Die”, respectiv “SOLE” și “NEVER ENOUGH”.
Și nu în ultimul rând, trupa de rock psihedelic anatolian Altın Gün tocmai a scos un single destul de bombă, „Neredesin Sen”, în pregătirea albumului Garip, care va apărea în februarie 2026. (Ioan Stoleru)
Star Witness, True Blue
Cred că am mai zis asta pe unde am apucat, dar eu îmi dau seama cât de bun a fost un an după cât de multă muzică ascult. Anul ăsta am ascultat multă muzică, am și fost la câteva concerte și am și câțiva artiști niche (acest cuvânt exploatat de TikTok la momentul actual), la care țin mult și pe care aș vrea să-i descopere și altă lume.
Maya Laner, pe numele ei de scenă True Blue - după unul dintre albumele iconice ale Madonnei -, a scos pe 17 octombrie primul ei album. După doi ani de muncă, căutări și descoperiri, a ieșit în fața reflectorului pe cont propriu. Asistăm, de pe margine. Deci devenim cu toții, automat, star witnesses. Spun că a ieșit pe „cont propriu” pentru că, până acum, probabil că cei care urmăreau îndeaproape scena indie-pop, o asociau cu Caroline Polachek, pentru că a cântat la bass alături de ea în turneu, sau cu formația Porches, din care a făcut parte.
Star Witness e, așadar, desprinderea de aceste contexte și momentul în care se afirmă ca voce solo distinctă. Spunea că a avut curaj să facă asta după ce Caroline Polachek i-a spus cât de mult o admiră ca artistă și a chemat-o cu ea în turneu (I love it when my favorite artists hype each other up).
Pentru mine, la fel ca și cu Caroline Polachek sau oklou, mi se pare că True Blue reușește să aducă ceva nou la muzica pop. Așa cum spune și ea într-un interviu pentru Vogue, consideră că muzica ei se încadrează într-un așa-zis „mini gen muzical”: evoca pop sau evocative-pop.
Mie-mi sună mereu foarte girly, dar și misterios cumva, un fel de princess pop cu multe corzi. Albumul se deschide cu I Get the Feeling, una dintre piesele mele preferate, urmată de Knives Out, care mă face să vreau să mă îndrăgostesc pe bune, dar fără prea multe compromisuri. Până la urmă, if you can’t take the heat, get out of the kitchen.
Pe scurt, dacă ești obsedat de Caroline Polachek, Smerz, oklou, dar și de Eartheater sau Erika de Casier, sunt șanse mari să rezonezi și cu True Blue.
Ca să nu mai zic că este și a real fashion icon, iar pentru mine, un artist complet se exprimă și prin haine, scenografie și toate elementele care contribuie la construirea unui univers coerent. Nu doar ca muzician, în studio. Sunt foarte curioasă, așadar, să văd cum va evolua cariera ei solo în următorii ani. (Andra Mureșan, jurnalistă la Scena9 ale cărei articole le puteți citi aici, iar dacă aveți vreo sugestie pentru vreun material puteți să-i scrieți pe mail la andra.muresan@scena9.ro)
Eusexua + Eusexua Afterglow, Fka Twigs
Anul ăsta am ținut evidența tuturor dăților în care am plâns. Un total de 83 de ori, până la ora la care se publică articolul (posibil să mai fi lăcrimat între timp). De mai multe ori am plâns pe Striptease, una dintre piesele de pe Eusexua, albumul scos de Twigs în ianuarie.
Am văzut-o live la We Love Green, un festival micuț din Paris, și pe atunci nu știam că vedeam live și ceea ce urma să fie piesa mea preferată la sfârșitul anului: Sushi, de pe Eusexua Afterglow (cea mai flirty, horny, sexy și funny de pe tot albumul, în opinia mea).
Spre rușinea mea, eu n-am ascultat-o pe Twigs atât de mult până anul ăsta și cred că nu voi putea scăpa niciodată de fanii mai vechi care-mi urlă-n ureche „Știi că Eusexua e nimic pe lângă mary magdalene?!”
Sincer, nu prea-mi pasă și mi se pare că cu Eusexua Afterglow poate să închidă gura târgului definitiv. Oricum ar fi, ambele albume m-au urmărit anul ăsta, m-au făcut să plâng, să vreau să ies la date-uri, să stau cu orele la un after și să mă iau în serios, cu totul. Și să trec peste o despărțire care a avut nevoie de un an și ceva de recuperare. Mi-am luat cadou de Crăciun un bilet să o văd la anul în Berlin, unde simt că va fi 100% Eusexua experience și abia aștept.
(Vă las aici și o memă pe care am primit-o de la mai mulți prieteni zilele astea, în temă).
Honorable mentions: O să fiu super basic, probabil, și urâtă de jumătate de internet, dar pe mine chiar m-a prins albumul lui Addison Rae - Addison. High Fashion, în special, mai ales acest remix cu track 10, pe care l-am epuizat. Am ascultat și eu Big City Life de la Smerz o grămadă, moisturizer de la Wet Leg cred că a fost printre albumele de top (și mă rog în secret în fiecare seară să vină la Summer Well la anul). Clar că nu pot să nu menționez și eu choke enough sau hexed! de la aya și închei cu Fancy That de la Pink Pantheress, care cred că, pentru mine, a fost albumul (sau mixtape-ul?) anului. (Andra Mureșan)
Labège, mu tate, NEXCYIA & Exzald S
În 2025 am fost răsfățați cu releasuri. În ciuda faptului că e mai dificil decât oricând pentru producători și muzicieni – câștiguri criminal de mici din streaming, diminuarea colectivă a atenției, lupte cu platforme curatoriale care favorizează case mari de discuri, și mai nou modele generative care exploatează termenii obscuri ale platformelor de streaming pentru a folosi muzica utilizatorilor; în ciuda acestui peisaj distopic, au ieșit atâtea albume care merită atenție și răbdare, și care nu s-au supus regimului impus de corporațiile disperate să facă monocultură din ce ascultăm.
Anul acesta lumea s-a orientat mai mult decât oricând către muzica ambientală. Atât global cât și local reiese o preferință pentru spații în care ne putem destinde colectiv, iar muzica este mediul principal care induce o astfel de stare. Putem vedea această atitudine prin succesul evenimentelor de ascultare – seri de muzică ambientală în parc, în biserici, liveseturi la cinema, seri de sleepover în care DJ-ul pune muzică unei săli de oameni care se așează să adoarmă, etc. Local am avut parte de desfășurări de acest gen prin Ambieng, seria noastră de evenimente ambient, și personal, această serie a fost highlight-ul anului din punct de vedere al comuniunii muzicale.
Văd muzica de acest gen ca rezistență – se opune în mod direct buclei de recompensă de dopamină, și există complet în afara acestor mecanisme de exploatare și antrenare a atenției noastre pentru profit. Astfel am ales să recomand câteva albume care sunt reprezentative pentru acest gen de atitudine muzicală.
Primul este mu tate, NEXCYIA & Exzald S – Labège, de pe Good Morning Tapes. Fără îndoială albumul meu preferat din acest gen pentru 2025, pentru puterea imersivă a acestor producții cât și pentru stările meditative pe care le trezește. Fiind făcut de un trio spontan, se simte ca un dialog care are puterea de a transpune subiectivitatea ascultătorului într-un spațiu larg neconstrâns de orice fel de grabă. Pentru mine reprezintă evoluția naturală a stilului de muzică shoegaze – nu prin elementele muzicale propriu-zise ci mai degrabă prin emoțiile evocate. Cu toate acestea este ritmic variat și pentru o degustare recomand Termag pentru ceva mai slow, și ca piesă care a rămas cu mine cel mai mult Eg. (Alex sau djfacmuzica - aim+wall. Îi găsiți albumul aici, iar pe aim+wall Black Rhino și uneori la Control sau alte petreceri de neratat)
ultrafest, bad lsd trips
Al doilea album pe care vreau să vi-l sugerez este ultrafest de la bad lsd trips, colaborarea a doi artiști Doris Dana & Domingo Castillo Flores. Un album care reușește să provoace un range larg de imagini, senzații și percepții, rămânând totodată unitar. Cealaltă față a monedei ambient este neliniștea, și acest album trece între liniște și neliniște într-un mod subtil, și reprezintă o oportunitate pentru confruntarea și explorarea tensiunii și a disonanței. Vacuum sacrifice și Aventura sonidera sunt două piese care exemplifică aceste stări contrastante.
(Alex sau djfacmuzica)
Gambling, Xenia Reaper
Ultima mențiune pe care nu am putut să nu o includ este Xenia Reaper – Gambling. Un album euforic, care explorează marginea dintre restrâns și indulgent, încet și tare, luminos și întunecat. Preia această senzație de spațiu enorm, arpegiile și acordurile care au consacrat muzica trance și le transmuta într-un album superb care își ia tot timpul din lume, cultivând o senzație de pace care este transmisă și înțeleasă somatic.
(Alex sau djfacmuzica)
Showbiz!, MIKE
E întotdeauna fun să privesc retrospectiv ce am ascultat în ultimul an. În 2025, slavă domnului, am avut de unde alege - a ieșit foarte multă muzică fresh care m-a pieptănat, de la ambient până la hip hop și electronica. Față de anii anteriori, s-ar părea că am rezonat mai tare cu chestii mai liniștite. O fi de la ritmul mai accelerat (și putin anxiogen) al vieții, sau poate e doar un indicator de recesiune... cine știe. ¯\(ツ)/¯
Revelația anului pentru mine a fost MIKE, pe care l-am descoperit prin albumul lui din ianuarie, Showbiz!. Din 24 de piese, am dat like la 23. Cu cea mai lungă dintre ele având doar 3 minute, proiectul se simte ca un slalom rapid prin art-rap și soul. Rapperul îmi aduce aminte de Earl Sweatshirt, la fel de relaxat (aproape adormit) doar că ceva mai optimist în introspecție. Instrumentalele, produse tot de MIKE sub aliasul dj blackpower, sunt ca un fel de mâncare bun: simple dar pline de gust. Individual, nu prea sunt piese care să atragă atenția mai mult ca altele, însă în ansamblu albumul strălucește prin coerență.
Piesa favorita: Spun Out.
(Matei Ardeleanu - aim+wall, pe care îi găsiți la Black Rhino și uneori la Control sau alte petreceri de neratat din oraș)
Demilitarize, Nazar
La capitolul muzică electronică, cel mai tare m-a impresionat Demilitarize al lui Nazar. Artistul din Angola reflectă asupra războiului civil care a lăsat cicatrici adânci asupra țării și familiei sale, construind un stil de kuduro cu un sound aspru și sampleuri sumbre. Îmbolnăvirea lui în pandemie, care l-a ținut la pat un an, aduce în prim-plan tema mortalității. În combinație cu înflorirea unei noi iubiri, se naște un album cu totul unic - cele 10 piese se simt încețoșate și dreamy, prezentând un balans schimbător dintre o presiune profundă și o melodicitate angelică.
Piesa favorita: DMZ.
(Matei Ardeleanu - aim+wall)
baby ibis, djfacmuzica
Ca bonus, aș vrea să menționez și ultimul release al colegului meu de trupa, Alex (aka djfacmuzică), baby ibis. Lansată pe labelul soak din Kazakhstan, compilația de 5 lucrări ambientale îl reprezintă total - e smokey, e quirky, e cute. Printre field recordingurile prăfuite iese în față a lesser love brew, o piesă fragmentată care transformă șlagărul Celiei Trag aer în piept într-un cântec de leagăn subacvatic.
(Matei Ardeleanu - aim+wall)
aiurea, frateleNORD
Pentru mine frateleNord este de departe cel mai interesant proiect sonic și liric pus cap la cap în România. Pe parcursul a aproape 20 de ani output-ul lor a inovat și întors pe toate părțile formula hip-hop-ului, în același timp manifestând o vădită detașare și distanțare de motivele obișnuite ale genului. „aiurea” este cel mai nou album al lor, un album despre tot și nimic, pe instrumentale viscerale dar sensibile, împachetat în nonșalanță și zgomot. Release-ul meu preferat de anul acesta.
(Andrei sau noidzh - aimpluswall, pe care îi găsiți la Black Rhino și uneori la Control sau alte petreceri de neratat din oraș)
O fată ca mine, FLUID x RAJ
O fată ca mine e genul de piesă care contează nu doar prin cum sună, ci prin faptul că există. #FLUID cu RAJ nu negociază prezența, ci o afirmă frontal, cu o naturalețe care devine, în sine, un gest politic. Este foarte important și reconfortant să avem queer anthems locale care nu cer voie să fie așa cum sunt. Care se impun. Și se opun, într-o Românie tot mai vocal suveranistă și suspicioasă față de orice identitate care nu stă cuminte, cu capul la cutie. Versurile piesei, inspirate din poezia Svetlanei Cârstean, adaugă o stratificare frumoasă prin dialogul între literatura contemporană și prezența vocală queer. (Vlad Hodrea)
Adm1na
Lista asta nu ar fi completă fără selecția de releasuri juicy semnată de Adm1na, care crează un univers sonor în care muzica electronică se întâlnește cu cultura populară, reinterpretată: sample-uri vocale din manele se contopesc cu ritmuri moderne și influențe de reggaeton post-contemporan. Artistul nu folosește acele referințe ca gimmick; mai degrabă, le transformă în puncte de contact cu prezentul electronic global. Rezultatul e un fel de electro-reggaeton infuzat în manele, un dialog neașteptat cu estetici urbane internaționale. (Vlad Hodrea)
Viagr Aboys
Viagr Aboys de la viagra boys mi-a plăcut foarte-foarte mult; really made me feel alive, în felul ăla în care te simți la 16 ani, când ieși pe ascuns de acasă și mergi să îți vezi trupa favorită la un gig underground.
(Ariana Niculae, copywriter și creatoare de conținut. Poți să o urmărești aici)
Listă cu albume locale sau artiștx care au scos piese bune anul ăsta și pe care să-i aveți pe radar:
Pe lângă albumele menționate deja mai sus, cum ar fi Dezmăgire 24/7 de la deathbycoconut, Ecotranarchy de la Sofia Zadar, baby ibis de la djfacmuzica, Nostalgia pe care nu am trăit-o de la Natasha Cri, Calypso de la Plevna, Adm1na sau Fluid mai jos am lăsat câteva nume și linkuri către muzică locală, de la indie la pop sau la trap, de urmărit anul viitor.
Câteva albume sau ep-uri:
Nihil Sine Rodeo, Toba Moarte
Cuțitul de Argint, D.E.N.I.S.
Trance-Sylvania, Andrei Rublev
Above Albatross, Kadjavsi
Cancel Culture, Erika Isac
In Love & war, Lucia
Am un vis, Tedi
Single-uri:
Octopuss, Lidia
Cemetery of Broken Hearts, +SHE+
Magazin Non-stop, Paulina
Lacrimi din Soare, Delia x NOUA UNSPE
(nu) Fur din Lidăl, Fane Stelaru
Lumina Verde, Luana Genevieve
