Teatru / Independent

Alex Călin, actor independent: „Incertitudinea continuă mă ține viu”

De Vlad Odobescu, Fotografii de Adi Tudose

Publicat pe 28 noiembrie 2017
„Statutul de independent este ca geaca aia de «rocker» pe care o porți cu mândrie chiar și atunci când îți este un pic mai frig în ea”, spune actorul Alex Călin. 
Pe de-o parte, înseamnă să împarți mai multe scene cu oameni pe care-i admiri, să poți iniția campanii sociale în care crezi și să găsești pentru ele multe uși deschise. Pe de altă parte, însă, presupune să rămâi uneori expus în fața abuzurilor celor care țin frâiele și dirijează banii prin instituții. 
 
Acum vreo șase ani, când a ieșit din facultate, a luat lucrurile ca atare: știa că de ani buni posturile din teatre sunt blocate, așa că nu s-a gândit o clipă că s-ar putea angaja pe undeva; nici nu știa, pe de-a-ntregul, ce presupune asta. A început, încet-încet, să colaboreze cu teatre de stat, cu teatre independente; a jucat prin subsoluri, mansarde și baruri; ca bonus, monta și demonta decorurile spectacolelor în care juca, făcea luminile și făcea publicitate pentru aceleași spectacole. 
 
Merge la castinguri oriunde și oricând consideră că are ceva de câștigat de-acolo, nu doar financiar. Cu banii e cum e, dar ecuația se poate reduce la principiul „cât joci, atât mănânci”. În spațiile independente e mai simplu și mai corect, crede el: se trăiește mai ales din proiecte depuse la AFCN sau din alte fonduri culturale, banii pentru repetiții și spectacole se știu de la început și, „dacă-ți convine, hai cu noi în barcă”. 
 
În teatrele de stat situația e mult mai întortocheată: de cele mai mai multe ori, actorilor li se vorbește despre contract după două luni de repetiții, timp în care mănâncă și trăiesc din banii lor. În unele cazuri, contractul se semnează abia după ce-au jucat o dată sau de două ori. „Sigur că încerci să aduci vorba de contract cât mai devreme, dar de cele mai multe ori ești amânat. În principiu, respectivele instituții se bazează pe faptul că nu ești prost să dai cu piciorul la două luni de repetiții, așa că vei accepta condițiile lor. Iar aceste condiții pot varia”. Se mai poate întâmpla și să faci „muncă patriotică”, adică să repeți ba chiar și să joci pe gratis, fără voia ta. 
 
 
  • În facultate nu ești deloc pregătit pentru ce se va întâmpla după. Abia când ajungi să lucrezi în teatru, descoperi lumea asta destul de complexă și te confrunți cu tot felul de chestii care te și formează, dar care uneori te pot și doborî sau te pot pune pe gânduri. Pe de o parte, în teatrele de stat ai ocazia să lucrezi la spectacole mari, pe scene și mai mari, cu regizori buni, cu actori experimentați. Sunt experiențe foarte importante, mai ales după facultate, pentru că ai parte de o a doua școală, mult mai practică, unde înveți mult, în primul rând despre tine. Pe de altă parte, odată intrat în acest sistem descoperi și lucrurile mai puțin plăcute: povestea cu repetițiile neplătite, negocierea contractului, care de regulă se întâmplă foarte târziu, semnarea contractului, care se întâmplă uneori chiar după premieră sau defectuoasa programare a spectacolelor. Afli că lucrurile care ție ți se par simple și de bun simț se complică când e vorba de o instituție de mărimea unei fabrici. De exemplu, se poate întâmpla să afli că nu vei fi plătit pentru munca depusă, că un spectacol jucat în străinătate, unde ai reprezentat ca artist nu doar instituția respectivă, ci poate chiar țara, nu îți va fi plătit. Fără să ți se explice nimic, niciodată. Iar atunci când cauți o explicație, fie ești luat de prost, fie tratat de sus, fie cumva amenințat. Genul ăsta de lucruri te pot zdruncina serios, dar apoi alegi să mergi mai departe pentru că iubești meseria asta și realizezi că poți continua și fără să fii legat de o instituție sau de un om. Pe de altă parte, înveți din astfel de experiențe să citești și să negociezi un contract, afli ce-i cu netul și ce-i cu brutul, sau știi să întrebi mai bine data viitoare condițiile unei deplasări. Descoperi, încet-încet, că ai și drepturi, nu doar obligații.

 

  • E clar că în probleme de felul acesta te-ar putea ajuta un sindicat. Și probabil că el ar exista dacă am fi mai puțin individualiști. Știu că se chinuie oamenii de vreo 15 ani să facă unul. De exemplu, atunci când te duci la un casting, îți oferă 200 de euro pe ziua de filmare. Ba chiar în ultima vreme îți spun în lei ca să pară mai mulți. Zic: „Stai un pic, că am terminat o facultate, am terminat un master, joc de câțiva ani. Cum să-mi dai 200 de euro?” „Sorry, nu”. Și după aceea, se duce altul. „200 de euro?” „Da!”. Nu judec, că poate omul ăla are de plătit chestii, dar din cauza lucrurilor de felul ăsta nu se poate face un sindicat. Dacă faci un sindicat în State, acolo se decide ca sub 400-500 de dolari, de exemplu, n-ai voie să filmezi. Ai acceptat, fiindcă ai nevoie de bani? Îți asumi că ai ieșit din sindicat. E simplu. Aici, când faci o reclamă, îți zice că primești banii în 90 de zile lucrătoare. Iar peste alea mai vin încă două luni. Și suni, și suni: „Vă sunăm noi!”. Nu te sună nici peste o săptămână, și ai nevoie de banii ăia. „Iar m-ați sunat!” „Păi da, v-am sunat, mi-ați zis că mă sunați dumneavoastră”. Aceste lucruri se întâmplă și în teatru și în film și la reclame. Repet, un sindicat este tot mai necesar pentru a putea combate acest tip de comportament abuziv.
Alex Călin
  • O altă chestie destul de tricky pentru zona independentă e asta cu modificarea Codului fiscal și cu schimbările legate de ONG-uri, asta deși oricum statutul liber-profesioniștilor era un pic neclar și lăsat în aer. Așteptăm să vedem ce urmează să se mai întâmple, dar între timp ieșim în stradă și protestăm. Cert este că majoritatea proiectelor din zona independentă, în care sunt implicat, la Centrul de Teatru Educațional Replika, Macaz Teatru Coop sau Linotip sunt făcute cu ajutorul unor finanțări gen AFCN luate pe asociații sau fundații și deocamdată prin aceste modificări le este pusă sub semnul întrebării însăși existența. Oazele acestea oricum sunt susținute cu greu, cu multă muncă, cu prea multă hârțogăraie, cu multe emoții la fiecare sesiune de finanțare și cu implicare zero din partea autorităților. Și e păcat pentru că în acele locuri chiar se întâmplă lucruri frumoase care chiar contează. Se fac spectacole de teatru sau de dans care vorbesc despre lumea în care trăim, spectacole care abordează subiecte care nu sunt aproape nicăieri altundeva tratate: bullying, familie, violența domestică, educație sexuală. Aceste spații sunt necesare și trebuie susținute. Sunt foarte mândru că pot lucra acolo alături de oameni dedicați. Cred că e musai, cum zice ardeleanu’, ca un actor, artist, să fie permanent conștient de ceea ce se întâmplă în jurul său și să aibă o părere despre asta și mai mult de atât să vorbească oamenilor despre asta, în măsura în care se poate, prin arta sa.

 

  • Statutul de independent are și părți bune. E foarte tare că uneori poți să-mi permit aroganța de a citi două ore în parc, în mijlocul zilei sau că uneori pot să refuz un proiect care nu mă atrăgea sau nu mă provoca oricum prea tare, pentru că simt nevoia să mai stau cu mine. Indiferent că-i vorba de petrecut timp cu familia, de învățat o limbă străină sau de pedalat o zi întreagă alături de un prieten. Mă pot implica într-un proiect social sau pur și simplu pot să stau și să mă bucur de viață. Uneori chiar simt nevoia să nu mai alerg așa între trei repetiții și apoi la spectacol și tot așa, zilnic. Și din fericire, uneori pot să-mi permit chestia asta. E adevărat că asta se bate, uneori, cap în cap cu nevoia de a mă simți în siguranță. Mă refer la siguranța pe care ți-o aduce un post într-un teatru și un salariu care vine lunar și nu dependent de cât joci. Iar uneori chiar nu știu cum să mă plasez față de chestia asta, chiar nu știu să-mi răspund la aceste întrebări. Știu sigur, însă, că nu-mi doresc să ocup un post de dragul de a-l ocupa și că pe de-o parte incertitudinea continuă în care trăiesc acum mă ține viu și prezent și mă ajută să-mi păstrez pofta de lucru și de descoperire, și fără toate astea aș face degeaba această meserie. Și mai e ceva: poate sunt eu idealist, dar dacă vreodată m-aș angaja mi-aș dori să o fac într-un loc unde să am măcar speranța că aș putea să-mi fac meseria așa cum trebuie să se facă, în echipă, fără orgolii, fără teamă, așa simplu și sincer, cu talent și cu sens. Așa, ca la Schaubuehne, dacă se poate.  

 

  • Acum două veri am jucat „O noapte furtunoasă”, spectacol de absolvire a ciclului de master, în Racovița, comuna bunicilor mei, undeva pe lângă Sibiu. O colegă, Alice pe numele ei, a scris un proiect bun și am luat finanțare. Alături de colegii mei de generație super-talentați am plecat într-un turneu prin țară cu acest spectacol, urmând să jucăm și în locurile noastre natale. Nu se juca cu bilet, ci oamenii donau cărți sau jucării pe care le duceam mai departe la case de copii. Pentru mine a fost minunat să văd cum copii de șase ani veneau cu jucării vechi, dar curățate bine pentru a face o bucurie altor copii. Dar m-a impresionat și să aflu că unii oameni de peste 80 de ani asistau, pentru prima oară în viața lor, la un spectacol de teatru. 

 

  • Pe 9 noiembrie am avut o reprezentație caritabilă a spectacolului „Fluturii sunt liberi”, la Teatrul Excelsior, iar toți banii din bilete au mers către Fundația Cartea Călătoare, cei pentru care pornisem cu câteva luni înainte o strângere de fonduri. A fost prima reprezentație a unui spectacol de teatru din România, accesibilizată pentru persoanele nevăzătoare. Faptul că un spectacol de teatru poate prilejui întâlnirea dintre două categorii de oameni, nevăzători și văzători, care altfel interacționează destul de rar, iar gândul că o poveste bine spusă unui om, la momentul potrivit, îl poate ajuta să treacă peste niște clipe grele, m-a făcut să mă întreb din nou ce îmi doresc cu adevărat să fac. Toate astea m-au făcut să mă întreb din nou ce îmi doresc cu adevărat să fac. 

 
În această perioadă, îl puteți vedea pe Alex Călin în spectacolele: 
 
„Fluturii sunt liberi” (Teatrul Excelsior, r.: Erwin Șimșensohn)
„Macbeth” (Teatru Bulandra, r.: Michal Dočekal) 
„#EmojiPlay” (Teatrul Excelsior, spectacol de Gigi Căciuleanu)
„Boyz and girlz” (Centrul de Teatru Educațional Replika, r.: Sînziana Koenig)   
„Babel” (Linotip - Centrul Educațional Coregrafic, concept & coregrafie: Arcadie Rusu) 
„112” (Macaz Bar Teatru Coop, r.: Nico Vaccari)  
„Furtuna” - TNB 
„Dragoste și informație” – 9G la TNB 
28 noiembrie 2017, Publicat în Arte / Teatru /

Text de

  • Vlad OdobescuVlad Odobescu

    Reporter. Căutător prin lumi mărunte. Hușean. Mai multe despre Vlad, aici. Îl găsiți la vlad@scena9.ro.

Fotografii de

  • Adi TudoseAdi Tudose

    Fotograf. Și-a tatuat pe braț o rățușcă super-erou.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK