La câteva zile după ce a încetat din viață prolifica maestră a prozei scurte, scriitoarea canadiană laureată cu Nobel Alice Munro, am invitat o scriitoare româncă să reflecteze asupra motivelor pentru care îi simte scrisul atât de aproape. „Există o legătură, întărită uneori de secrete și de rușine, alteori de tandrețe și speranță, între personajele ei. De cele mai multe ori simt că legătura asta mă include și pe mine.”
Nota editorului, 8 iulie 2024: Pe 7 iulie 2024, la aproape două luni de la moartea scriitoarei laureate cu Nobel, cea mai tânără dintre fiicele acesteia, Andrea Robbin Skinner, a publicat un eseu personal în una dintre principalele publicații canadiene. În text, Skinner afirmă că tatăl ei vitreg, al doilea soț al lui Alice Munro, a abuzat-o sexual în copilărie. Eseul susține că, după ce a aflat de abuz, Munro a ales să rămână alături de soțul ei. Aceste aspecte ale biografiei scriitoarei nu erau cunoscute publicului larg la data la care a fost publicat materialul de mai jos.
Dacă mă punea cineva acum o săptămână să spun repede de ce îmi place Alice Munro, aș fi răspuns, intuitiv: dintre toți scriitorii pe care i-am citit, ea își iubește cel mai mult personajele. Nu am întâlnit la nimeni altcineva toleranța ei pentru asperitățile ființei umane. Personajele ei sunt înțelese, cu adevărat înțelese chiar în momentele lor de lașitate, de duplicitate, de vulgaritate. E ca și cum Munro a trăit cu adevărat o viață întreagă în mintea și sufletul fiecăreia dintre femeile ei: le cunoaște și le acceptă în cele mai mici detalii.
Există o legătură, întărită uneori de secrete și de rușine, alteori de tandrețe și speranță, între personajele ei. De cele mai multe ori simt că legătura asta mă include și pe mine. Așa cum le cunoaște ea, până în adâncul sufletului, așa simt că le cunosc și eu. Le văd acolo, la capătul pământului, în Jubilee sau în Hanratty, știu ce ascund când nu-mi întorc privirea. Pentru că ambiguitatea și ambivalența trăiesc și în mine. Pentru că am avut și eu călăi care au fost pentru altcineva îngeri. Și viceversa.
Iau din nou cartea în mână și încerc să înțeleg de ce m-a înecat un oftat. Poate pentru că intimitatea acestei femei imaginare, pe care am dezghiocat-o strat după strat, vorbește mai mult despre mine decât despre ea.
Alice Munro, născută în Canada în 1931 și supranumită „maestra prozei scurte”, a fost laureata Premiului Nobel pentru Literatură (2013), precum și a Premiului Internațional Man Booker pentru întreaga carieră (2008). Consensul critic este că autoarea a revoluționat genul, în special relația acestui tip de ficțiune cu cronologia. Majoritatea nuvelelor sale au loc în sud-vestul provinciei canadiene Ontario, acolo unde aceasta s-a născut, și explorează complexitatea umană într-un limbaj lipsit de înflorituri.
Munro a început să scrie din adolescență, însă s-a dedicat scrisului în anii ‘60. Întrebată ce face atunci când e nemulțumită de una din povestirile sale, într-o conversație care a ținut loc de prelegere post-Nobel, Munro a răspuns: „Continui să te gândești și să afli din ce în ce mai multe despre ce era povestea, pe care credeai că ai înțeles-o la început, dar de fapt aveai mult mai multe de învățat”. Un profil al scriitoarei, publicat în The New Yorker, o numea „Cehovul zilelor noastre”.
Mai multe titluri din prolifica listă de opere semnate de Alice Munro au fost traduse în limba română și publicate la editura Litera: Tânăra cerșetoare, Prea multă fericire, Dragă viață, Fugara, Dragostea unei femei cumsecade și Ură, prietenie, dragoste, căsătorie.
Scriitoarea a încetat din viață în casa ei din Canada, pe 13 mai 2024. Cel puțin în ultimii 12 ani de viață din cei 92 pe care i-a trăit a suferit de demență.
Acum, că Munro nu mai e, că nu mai am nici șansa aia de 0,0001 la sută să mă întâlnesc cu ea și s-o întreb: Cum naiba faci? Cum îți iese de fiecare dată, fără excepție?, vreau să pricep de capul meu misterul. OK, e iubire, dar mai e și altceva.
Iau cartea din nou în mână. Încerc să o iau metodic, să descopăr pas cu pas, ca un profan care vrea să descopere secretul unui alchimist, cum se construiește perfecțiunea.
Începuturi
Am dat acum câțiva ani, în traista fără fund a internetului, peste un articol despre „Cele mai frumoase 25 de începuturi din literatură”.
Alice Munro pare că nu a pus vreodată mare preț pe începuturi. Povestirile ei încep de regulă cu enunțuri banale, seci, de parcă m-ar atenționa: Nu e nimic de văzut aici.
„În restaurantul Hotelului Comercial, Louisa deschide o scrisoare.”
„Domnișoara Marsalles mai dă o petrecere.”
„Părinții mei nu beau alcool.”
„Ei, și-acum mama vindea enciclopedii.”
Hei, dar eu știu și nu mă mai las păcălită de faptul că Munro își introduce povestea nepretențios, fără emfază. Am mai cules împreună cu ea diamante din noroi. Nu le văd încă, nici măcar nu le ghicesc, dar merg pe mâna ei.
Viața personajelor se desfășoară pur și simplu pe lângă mine. Trag cu ochiul. E o lume care îmi e și nu îmi e familiară – un orășel cu câteva case, pe malul lacului Huron, în anii ‘50. Nu se întâmplă nimic spectaculos. Personajele ei își trăiesc viața azi, când le întânesc eu, așa cum și-au trăit-o și ieri: fete care cresc fără să le învețe nimeni; femei care schimbă rețete, croiesc rochii și impun reguli; bărbați care nu dezvăluie nimănui că nu mai înțeleg încotro se îndreaptă lumea. Încă nu zăresc nici un diamant.
Cârlige
Ca într-un muzeu al banalului, tabloul pe care-l privesc pare ordinar – oameni și frânturi din viața lor obișnuită. Până și emoțiile extraordinare par scufundate în apă rece, de parcă personajele s-ar teme, de fapt, să nu se ardă.
„Ar fi putut s-o ia de nevastă.”
„Orașul ăsta dă pe dinafară de sinucideri.”
Și poate chiar se tem, în comunitatea lor mică în care aparențele și normele sociale conduc lumea, în care femeile, și mai ales fetele, trebuie să fie proper. Mă gândesc la cuvântul cel mai potrivit din română. Fetele trebuie să fie cuminți? Gândul îmi zboară la o altă scriitoare pe care o iubesc, Annie Ernaux. Desenez un semicerc peste spațiu și timp – Canada, Franța, România – și număr: atâtea constrângeri, atâtea reguli, atâta viață care nu poate, nu trebuie să fie trăită decât într-un fel anume. Girls must be proper. Les filles doivent être sages. Fetele trebuie să fie cuminți. Câte femei au îmbătrânit în interiorul acestui semicerc fără să fi contestat vreodată porunca asta, interiorizând-o și dând-o mai departe, ca pe o pedeapsă și o binecuvântare? Fata asta n-o să se conformeze, pun pariu.
Fără să îmi dau seama, deodată tresar. A fost ceva acolo, poate nimic mai mult decât un suspin, o privire, un bilet uitat pe marginea unei mese. Hei, îmi vine să strig, nu lăsa ăla acolo! Munro m-a prins și mă ține legată – unde a fost cârligul, cum de nu l-am simțit apropiindu-se? Reiau, încerc să înțeleg. A fost un moment scurt de prefacere – fata pe care o urmăream, în drum spre școală, rămâne cu ochii lipiți de ușa unei case. Ce caută acolo, ce așteaptă să vadă, de ce nu e în largul ei? Fetele lui Munro trec lângă iubire – mor să aflu dacă o găsesc. Altă dată am privit prin ochii femeii apartamentul bărbatului pe care de-abia dacă-l cunoaște – culoarea podelei, felul în care intră lumina soarelui pe fereastră, vrând să aflu dacă îi e teamă sau dacă vrea să fugă. Femeile lui Munro trec pe lângă pericol – aș vrea să fiu acolo, să le atenționez.
Deci, stai, de ce s-a oprit câteva secunde ca pironită în loc, cu privirea la ușa aia? N-o să aflu chiar acum, tocmai a plecat mai departe. O să aducă oare vorba despre asta când ajunge în clasa supraîncălzită și plină de fete, o să aflu de ce ne-am agitat amândouă așa?
Sfârșituri
În povestea asta, ca în mai toate celelalte, fata pe care o urmăresc e ca lipită de un zid pe care încearcă să-l urnească. Trebuie să își trăiască viața cum se cuvine, dar trage cu ochiul de partea cealaltă a zidului – poate e voie și altfel. Iar eu simt, știu, că încercând o să descopere că tristețea e inevitabilă. Dar îmi amintesc că povestirile ei se petrec în vremuri când oamenilor nu le era permis să fie nefericiți.
„Nu trebuie decât să accepți totul și tragedia dispare. Sau devine mai ușoară, în orice caz, iar tu te trezești pur și simplu acolo, trecând ușor prin viață.”
„Viața pare să fie mai grea pentru unii, deși loviturile sunt pur și simplu imaginare. Poți să faci ceva bun din orice, doar să vrei.”
Și-atunci cum o să fie fata mea tristă, așa cum o ghicesc dintr-odată, dacă nimeni nu-i știe prăbușirea interioară și nimeni nu trebuie s-o bănuiască? O urmăresc în timp ce zâmbește, mergând cu capul sus pe strada principală din St. John, salutând nonșalantă fermierii care-i ies în cale. Oamenii ăștia sunt oamenii ei, dar habar n-au ce furtună s-a stârnit în sufletul ei, habar n-au, când o privesc cum merge spre școală cuminte, că s-ar tăvăli pe jos și ar urla până ar rămâne fără aer. Doar eu și cu ea știm ce e în sufletul ei, și-mi vine s-o iau de mână. Cataclismul pe care îl urmărim amândouă e bine ascuns, și nu ne privește decât pe noi.
În timp ce lumea merge înainte, netulburată, în sufletul meu nimic nu mai e la fel. Nu-mi dau seama când, dintr-o poveste banală, am început să sufăr, dar iată-mă-s aici, la final, și parcă și corpul mă doare. Ca și cum nu-l mai locuiesc eu, ci fata asta, rănită, golită de speranță, dezamăgită, cuminte. Mai ales cuminte. N-am fost noi altfel niciodată.
Sfârșiturile lui Munro sunt cele mai frumoase din lume. E distilată în ele atâta durere sau atâta fericire, atâta resemnare sau atâta încăpățânare, atât de multă liniște sau o furtună emoțională așa de mare, încât la sfârșitul fiecărei povești am nevoie de o pauză. Pun cartea lângă mine și-mi vine să plâng – am fost și eu acolo, îmi amintesc dansul fulgilor de zăpadă între peron și geamul trenului, îmi amintesc momentul când m-am gândit că o să fiu fix ca mama când o să fiu bătrână, îmi amintesc momentul de „claritate aleatorie” de după întâlnirea aia întâmplătoare, îmi amintesc promisiunea pe care nu am respectat-o și răutatea pe care am iertat-o, crezând că venea din iubire.
„Cuvintele Stellei s-au adeverit. Gândul ăsta o să îi tot revină în minte – o pauză, inima care sare peste o bătaie, o clipă aspră în curgerea zilelor și-a nopților pe măsură ce le lasă să i se întâmple.”
Fotografie principală de Derek Shapton, obținută prin amabilitatea Editurii Litera.
