Când am început pe Scena9 seria de materiale despre locul femeilor în literatura română, aveam un singur gând: să surprind o stare de fapt și să-i atrag și pe alții, scriitoare și scriitori, în acest joc. Să scrie fiecare din propria perspectivă despre lumea în care trăiește și, mai ales, despre lumea în care lucrează, despre mediul în care copiii lor sunt educați, despre cum literatura le și ne este servită, despre absență și prezență. Încă de la început am avut în vedere discuția despre structuri oficiale – jurii, nominalizări, premii, conducerea organizațiilor, revistelor etc. -, despre care am vorbit în primul material. Apoi mi-am îndreptat atenția asupra manualelor și a școlilor, unde încă, în săli de clasă moderne și luminoase, străjuiesc din panouri intitulate flatant „Cei mai importanți români ai tututor timpurilor”, doar, doar, doar bărbați.

Pentru acest al treilea material, am făcut iar ceva cu care în principiu nu sunt de acord, un gest de segregare, de împărțire a teritoriilor. Am dorit să invit doar cercetători bărbați din diverse centre universitare din țară, oameni care și scriu totodată și care să poată discuta despre cum văd oportunitatea unei astfel de discuții în momentul de față în mediul literar românesc. Sunt aici Alex Goldiș (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca), critic literar cu un discurs brici, Bogdan Crețu (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași), pasionat istoric literar și cronicar, Caius Dobrescu (Universitarea București), scriitor și teoretician cu un un discurs proaspăt și mereu surprinzător, Claudiu Turcuș (Babeș-Bolyai), autor extrem de interesant, care circulă cu lejeritate între mediul vizual și cel scris,  și Radu Vancu (Universitatea Lucian Blaga din Sibiu), scriitor și publicist și traducător, o prezență tonică și erudită. Propunerea mea a fost să discute despre oportunitatea acestei discuții: dacă este lipsa scriitoarelor din manuale o problemă reală asupra căreia să atragem atenția sau dacă nu cumva este un alt pretext pentru discuții sterile.

Aproape toți invitații mei, o să vedeți, recunosc existența unui misoginism, dar acesta este pus mai degrabă pe seama altor timpuri. Ceea ce scriu ei aici nu este diferit de ceea ce s-a scris deja în numerele anterioare. Din păcate, dincolo de spațiul safe al unei reviste (on air sau online), acolo unde lucrurile sunt puse în ordine, unde creăm dialog și problematizăm, situația e ușor diferită. Circula zilele acestea un filmuleț pe Facebook, al unor comici britanici, pe tema femeilor în conducerea unor ministere. De principiu, toți erau de acord că femeile trebuie și pot să conducă ministere. Când venea însă vorba de a trece la fapte... Da, lucrurile trebuie schimbate începând de la noi și cu noi, din propria noastră ogradă, cât de mică ar fi ea. Nu prin substituție, așa cum greșit se înțelege, că am vrea să scoatem din programele școlare un domn și să punem o doamnă, ci prin crearea unui spațiu pe care să-l umplem de prezență.

Încă sunt jurii literare în care sunt invitați numai scriitori. Încă pe listele de nominalizări la cele câteva premii literare de la noi raportul este, în cel mai bun caz, de 3:1 (la componența juriilor încă și mai prost). Încă se organizează lecturi publice în care invitații sunt exclusiv bărbați, de la prezentator & inițiator până la cei care citesc. Încă toată această discuție este dusă în derizoriu prin ironie la adresa celor (femei și bărbați, dar mai ales femei) care semnalizează o situație sau alta: că se amestecă unde nu le fierbe oala, că isterie, că invidie. Am lăsat la urmă și veșnicul argument în această discuție: nu vorbim / premiem / numim (despre) bărbați/femei, ci despre cărți. Cărțile nu au gen, ele trebuie să fie bune și atât. Sigur, nimeni nu cred că pune la îndoială asta, dar întrebarea mea este dacă nu cumva și acest criteriu este un construct de gen. Atâta timp cât din grădiniță până la finalul liceului nu putem asocia literatura, marea literatură, decât cu bărbați, nu cumva sensibilitatea noastră se construiește de-a lungul anilor prin excludere? Poate că, de fapt, nu suntem pregătiți pentru existența unei alte sensibilități, pentru existența celeilalte voci.

Scriitorul-robot al programelor trebuie să fie nu doar puțin bărbat, ci și puțin mort. - Alex Goldiș (critic literar & lector la Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj)

Marginalizarea scriitoarelor are o tradiție considerabilă în cultura română. Lucru cu atât mai bizar, cu cât destui critici tradiționali au recunoscut rolul imens al femeii în formarea literaturii moderne. Albert Thibaudet atrăgea atenția, încă din 1925, în Le liseur de romans, că efervescența genului romanesc este dependentă de nașterea unui public feminin cultivat, care crease o cerere extraordinară pe piața literară, forțând scriitorii bărbați să abordeze teme așa-zis feminine: Moll Flanders sau Pamela în cultura engleză, de la LʼAstrée la Madame Bovary în cea franceză, ba chiar și Anna Karenina, în patriarhala cultură rusă, sunt efecte directe ale creșterii rolului femeii în instituția literarului. Cu o singură prejudecată, însă: aceea că femeia e mai degrabă un consumator decât un producător de literatură. Era nevoie de aportul teoretic și de viziunea demistificatoare a Virginiei Woolf din A Room of Oneʼs Own (1929) care afirma răspicat (în timp ce încerca să recupereze tradiția unor scriitoare precum Jane Austen, surorile Brontë sau George Eliot) că „pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă bani și o cameră a ei”. Trebuie să aibă, adică, independență materială din care să decurgă capacitatea de a-și gestiona formarea și de a rosti adevăruri incomode.

În context românesc, situația e cu totul diferită și Mihai Ralea avea dreptate să observe (în celebrul articol De ce nu avem roman din 1927) că „într-o țară în care bărbații nu citeau, femeile trebuie să fi citit și mai puțin” și că puținele cititoare nu exercitau presiune asupra pieței de carte autohtone, întrucât preferau încă, la finalul secolului XIX, literatura franceză. Așa încât așa-zisa epocă de aur a literaturii române, interbelicul, n-a fost și o epocă prietenoasă cu stimularea scrisului feminin. Bianca Burța-Cernat a trebuit să recupereze, într-o carte relativ recentă, Fotografie de grup cu scriitoare uitate (2011), câteva figuri simptomatice mai degrabă pentru eșecul scriitoarelor de a se impune în viața literară. Nereușitele lor sunt, în mod evident, și rezultate ale unui mediu prin excelență inhibant. Singura excepție, Hortensia Papadat-Bengescu, a fost acceptată printre canonici cu multe rezerve și sentimente amestecate. G. Călinescu poate să scrie, în Istoria lui, că avem de a face cu „o literatură fundamental feminină, lipsită întâi de toate de interes pentru finalitățile îndepărtate ale universului”, tributară încă „vieții simțurilor și a căminului”. Citite cu lupa, textele lui E. Lovinescu, marele canonizator al scriitoarei, sunt pline de afirmații bizare, salutând opera Hortensiei Papadat-Bengescu în măsura în care ea reprezintă o victorie a spiritului masculin în defavoarea așa-zisei dimensiuni feminine. Fraze laudative precum „în crupa senzației stă înfipt, sigur de sine, spiritul analitic” s-ar cere, probabil, deconstruite de o critică feministă atentă la descifrarea inconștientului politic al raporturilor de gen. 

Cu toate neajunsurile ei, perioada comunistă a reprezentat un salt considerabil în accesul femeii la statutul de scriitoare. Chiar în întunecatul deceniu al stalinismului, discriminarea ideologică trece în fața celor de gen sau a condiționărilor materiale, preponderente în cultura interbelicului. Așa se face că în canonul postbelic numărul scriitoarelor (deopotrivă poete, prozatoare sau critici literari) devine comparabil cu cel al bărbaților. După Revoluție, lucrurile stau și mai bine decât în perioada comunistă: nu numai că scriitoarele au dreptul la educație egală cu bărbații și la privilegii specifice breslei (printre care „timpul liber remunerat” – Ioana  Macrea-Toma, Privilighenția, este foarte important), dar încep să ocupe poziții-cheie în instituții: edituri, organizații scriitoricești, universități.

E drept că această democratizare treptată a câmpului literar s-a făcut din mers, oarecum inconștient și a fost provocată mai ales de adaptarea la norme internaționale, fie că e vorba de egalitarismul comunist sau de cel occidentalist. N-aș spune, de aceea, că inegalitățile de gen au încetat să existe în viața literară românească, de la distribuția premiilor la participarea scriitoarelor la festivaluri/jurii importante etc. Ele sunt legate, însă, am mai scris-o, de absența acută a unei tradiții de gândire ideologică. La fel ca alte principii democratice elementare (atenția la marginalul etnic, sexual sau politic) –, feminismul e o ideologie care se negociază în urma unor dezbateri și se implementează prin educație. Or, în afara unor instituții universitare de profil (Studii politice, Sociologie), nu există, la noi, reflecție constantă cu privire la echitatea socială. Mai e ceva: absența feminismului trebuie privită în contextul mai amplu al lipsei de rezonanță a doctrinelor de stânga în spațiul public românesc, unde discursul virulent anticomunist a erodat discipline universitare legitime precum gender studies sau studii postcoloniale. Toate discuțiile despre achizițiile academice ale stângii au fost trecute, după 1990, pe nota de plată a comunismului, fiind considerate, în plus, neorganice realităților românești. De ce să importăm dezbateri privitoare la discriminare și political correctness de la americani, din moment ce „tolerăm” minoritățile, suntem ospitalieri și ne iubim femeile ca și când ar fi egalele noastre?

Inevitabil, o astfel de gândire are repercusiuni asupra unor constructe culturale cu mize majore și mă îndoiesc că membrii comisiei naționale (deopotrivă femei sau bărbați) care au eliminat dintr-o mișcare de pix singura scriitoare femeie aflată pe lista canonicilor din liceu au o cultură ideologică – de cea literară nu mai vorbesc – capabilă se cenzureze o gândire autoritară și paternalistă.

În privința canonului școlar, însă, discuția este extrem de complexă și dacă am schițat o mică narațiune a modificării regimului literar cu privire la scriitoare în cultura română (înțelegând prin acest regim o serie de factori precum statut social, acces la educație și la resurse materiale, concepție generală asupra scrisului feminin, accederea acestuia la cercul prim al canonului) e pentru că elaborarea unei liste de autori studiați trebuie neapărat să ia în calcul acești factori complecși. Am asistat recent la poziționări extreme care vorbesc despre înlocuirea scriitorilor clasici cu autoare marginalizate sau dublarea mecanică a numărului bărbaților cu cel al femeilor, indiferent de perioada vizată și de regimul autoarelor în epoca respectivă. Or, o astfel de abordare radicală ar dăuna atât istoriei literare, cât și formării didactice: nu cred în dezvoltarea unor competențe culturale sau critice pornind de la literatură mediocră, nici în supralicitarea compensativă a rolului unui scriitor/scriitoare într-o epocă.

Cât de creditabil mai poate fi un canon în care scrierile Anișoarei Odeanu ar înlocui romanele lui Camil Petrescu sau ale unui Anton Holban, sau în care poezia Otilia Cazimir ar înlocui poezia lui Arghezi? Studierea ecumenistă a tuturor ar fi imposibilă și e susținută doar de persoane care n-au văzut niciodată o programă didactică, restrictivă și necruțătoare ca orice programă. E drept și că nu e nevoie totdeauna de opere scrise de femei pentru ca elevul sau studentul să înceapă să problematizeze raporturile de putere dintre sexe: deși nu cred că secretul operelor lor stă în acest aspect, mi se pare necesar să deconstruiesc, împreună cu studenții, misoginismul implicit al naratorilor lui Camil Petrescu sau Anton Holban și să arăt tensiunea dintre cultura discriminatorie a interbelicului și normele democratice ale lumii de azi. Să-i înlocuiesc din programă? Nici gând.

În schimb, a mai păstra un canon compus exclusiv din cărțile bărbaților într-un regim al literaturii în care statutul social al femeii (accesul la mijloace materiale și la educație de înalt nivel) a făcut ca operele ei să devină relevante în circuitul valorilor literare mi se pare într-adevăr un gest condamnabil, care simplifică artificial cultura română postbelică. Scrierile unor Angela Marinescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Mariana Marin stau pe același raft valoric cu al canonicilor Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Marin Sorescu sau Mircea Cărtărescu. Gabriela Adameșteanu sau Dana Dimitriu pot sta lângă Marin Preda sau Nicolae Breban ș.a.m.d. Discuția nu mai are sens cu privire la literatura scrisă din anii ʼ80 încoace, întrucât cele mai multe manuale îi acordă un rol cu totul marginal: raportul discriminator femeie-bărbat e înlocuit cu acela de scriitor viu-scriitor mort. Mic premiu de consolare pentru feminismul hardcore: scriitorul-robot al programelor trebuie să fie nu doar puțin bărbat, ci și puțin mort.

Revenind la chestiune, toată problema constă în a relaționa canonul literar sau școlar cu regimul literar-social care a condiționat statutul – și, împreună cu el, creația! – scriitoarelor. O privire retrospectivă revanșardă care să îndrepte în mod forțat inegalități vechi de când literatura și care să impună femei în fruntea canonului în momente când scriitura lor a însemnat prea puțin e contrară spiritului critic elementar. Gestionarea „moștenirii culturale” a raporturilor de gen din literatură reclamă, așadar, un set larg de competențe: cunoașterea teoriilor ideologice actuale, capacitatea de contextualizare a literaturii române și, nu în ultimul rând, o bună priză asupra valorii textelor.

Nu cred că există actualmente nici misoginism generalizat, nici machism în viața noastră literară. - Bogdan Crețu (conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi)

Dragă Elena,

Am mai scris pe tema asta și nu m-am revizuit între timp. Nu este normal ca scriitoarele să lipsească din manuale. Dar, pentru epocile în care ele nu au fost reprezentative, nici nu le putem implanta. Secolul al XIX-lea are câteva militante, dar scriitoare prea bune nu. E suficient să pui poemele Veronicăi Micle lângă cele ale lui Eminescu și îți dai seama că mai bine îi faci dacă o lași acolo, în colțul ei prăfuit din istoria literaturii și nu îi faci loc în manualul de literatură. Și sunt sute de astfel de exemple. După cum și mai multe ale unor scriitori mediocri, rămași îngropați în câteva sinteze curpinzătoare. Pe de altă parte, în secolul al XX-lea există, e clar, scriitoare foarte bune. A le ignora înseamnă lipsă de profesionalism. Mi se pare aberant că Hortenisa Papadat-Bengescu să nu fie considerată ... zic așa, ca să fie clar, generic: un autor reprezentativ pentru perioada interbelică. Nu pentru că a fost femeie, ci pentru că a reușit să ducă mai departe decât orice alt scriitor al epocii un anumit tip de discurs în romanul psihologic sau cum vrem să îi spunem. Nici Camil Petrescu, nici Anton Holban, nici Eliade, nici atâția alții care au vrut să revoluționeze romanul nu au râcâit mai adânc în psihologia umană decât Hortensia, cu fraza ei sincopată, lăbărțată, cu aparentele ei stângăcii și redundanțe stilistice, dar perfect mulate pe tipologiile romanelor sale.

Din păcate, programa școlară este extrem de rarefiată. Nu doar absența scriitoarelor din canonul didactic reprezintă singura sa problemă. Foarte mulți autori reprezentativi, scriitori și scriitoare deopotrivă, în absența cărora nu e de înțeles istoria literaturii române, nu sunt acolo. Eu unul predau, la cursurile mele de la facultate, fără să consider că e ceva special, și pe Nichita Stănescu, și pe Ileana Mălăncioiu, și pe Mircea Ivănescu, și pe Angela Marinescu, și pe Ion Mureșan, și pe Mariana Codruț, și pe Nicolae Breban, și pe Gabriela Adameșteanu, și pe Marius Ianuș, și pe Doina Ioanid ș.a.m.d. Mi se pare absolut firesc, fără să îmi fac socotelile înainte, fără să am grijă să fie egal numărul scriitorilor cu cel al scriitoarelor. Din simplul motiv că nu cred că astfel de distincții sunt funcționale în critica literară.

Dar să răspund și problemei de fond: nu sunt de acord cu o revizuire a canonului literar pe alte considerente în afara celor literare. Evident că intră în joc și alte criterii, dar cel literar, estetic, ca să-i zic pe nume, dă orientarea. Istoria literară înregistrează, desigur, scriitori și scriitoare, îi plasează nu doar într-o direcție estetică, ci și în una ideologică. Dar istoria literaturii e obligată să comită, în cele din urmă, o ierarhie valorică. Or, în această eșalonare, criteriul genului e absolut secundar. Mie unuia îmi e indiferent dacă citesc cartea unei scriitoare sau a unui scriitor, în sensul că asta nu îmi influențează lectura; în orice caz, verdictul, atunci când scriu despre un volum, nu ține cont de asta.

Nu cred că există actualmente nici misoginism generalizat, nici machism în viața noastră literară. Nici nu cred că facem vreo scofală dacă ne apucăm să numărăm tacticos scriitorii și scriitoarele, criticii și criticele, dacă avem grijă să împărțim, ca la niște copii suspicioși, în mod egal premiile. În niciun caz nu trebuie să lăudăm sau să promovăm mai insistent o carte pentru că a fost scrisă de o scriitoare: am nedreptăți, eu cred chiar că am jigni o scriitoare foarte bună dacă i-am ceda astfel indulgența. După cum i-am face o mare nedreptate dacă am coborî tonul, dacă am scrie cu bemol despre cărțile ei doar pentru că îi aparține unei scriitoare, nu, vezi Doamne, unui scriitor. Atunci când se sesizează discriminări reale, ele, evident, trebuie puse la zid prompt. Aș face-o oricând, pentru că nu suport nedelicatețea masculină, darămite mârlănia, brutalitatea. Dar, e oare voie să adaug?, nu suport nici un anumit tip de presiune feminină, mai rară, dar nu rarisimă în viața literară.

            Cu drag,

Bogdan Crețu

Profesorii trebuie formați continuu, astfel încât concepte precum democrația, egalitatea de gen sau drepturile omului să determine practici educaționale concrete. - Claudiu Turcuș (doctor în filologie & lector la Facultatea de Teatru şi Televiziune,  Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj)

Trebuie spus un lucru simplu: scriitoarele nu lipsesc din manualele de literatura română, ele lipsesc, însă, din lista canonică a programelor școlare. Mă voi referi pe scurt la ce se întâmplă în ciclul liceal. Mai întâi, care este filosofia de organizare a programei? Elevii din clasa a IX-a studiază literatura tematic. Sunt câteva teme pe care programa le sugerează, nu le impune: copilăria, jocul, dragostea, confruntări etice și civice, lumi fantastice etc. Profesorul e liber să își aleagă corpusul de texte pe care lucrează. Manualele alternative vin cu sugestii variate pe aceste teme, însă decizia aparține profesorilor. În clasa a IX-a se poate studia atât literatură română, cât și universală. De asemenea, e încurajată corelația cu artele vizuale, cinematografia, teatrul, arhitectura. Perspectiva e una culturală, nu doar strict literară, miza centrală fiind aceea de a deschide orizontul elevilor spre lectură, de a-i pune în contact cu varietatea tematică a literaturii. De a-i atrage cumva. Manualele de clasa a IX-a conțin multe texte semnate de scriitoare și scriitori contemporani. Este, cu siguranță, cea mai democratică programă.

În clasa a X-a, schema se schimbă: criteriul tematic e înlocuit de cel genologic. Se presupune că elevii au acumulat o experiență de lectură suficientă încât să poate distinge coerent între particularitățile diferitelor genuri și specii literare. Programa galopează vreme de un an printre opere epice, lirice și dramatice astfel încât sistemul de învățământ se asigură că până la sfârșitul ciclului inferior al liceului, elevul a auzit de genurile majore ilustrate, în principiu, prin autori canonici. De ce această grabă? Pentru că există o defazare între (1) obligativitatea a 10 ani de școală, conform legislației; (2) continuarea ciclului liceal dincolo de cele 10 clase. Prin urmare, programa e structurată astfel încât dacă elevul renunță la școală după clasa a X-a să fi parcurs zonele majore din literaura română. Deci, începând cu clasa a X-a, scriitoarele cam ies din scenă, aceasta fiind ocupată tot mai pregnant cu autorii canonici care sunt toți bărbați.

În clasa a XI-a și a XII-a, criteriul de studiu devine unul istoric. Se consideră că cine continuă școala în acești ultimi doi ani poate studia sistematic. Și se începe temeinic de la Grigore Ureche, se ajunge până la Mircea Cărtărescu. Materia e organizată în funcție de curente majore (realismul, romantismul, modernismul, avangardele, postmodernismul). Conceptele criticii românești sunt metabolizate didactic, iar acolo unde nu există distincții clare se fabrică unele convenționale (un bun exemplu este conceptul de roman al experienței pentru a-l preda pe Mircea Eliade). Manualele alternative sunt structurate pe tipologii/direcții literare, studii de caz, foarte timid pe abordare monografică. Scriitoarele sunt modest reprezentate și doar ca texte auxiliare.

Am făcut această descriere pentru că ea ne oferă cadrul explicativ al situației. Să mergem mai departe:

Totuși, programa de liceu (care este parțial incluzivă, deși nu foarte deschisă spre scriitoare dincolo de clasa a IX-a) nu este același lucru cu programa de bacalaureat. Însă exclusiv aceasta din urmă contează în evaluarea finală. Iar autorii care pot cădea la subiectele de bacalaureat sunt exclusiv cei canonici (adică bărbați). Profesorii, elevii și părinții sunt interesați ca programa de bacalaureat să fie parcursă intensiv să fie nota la examen cât mai mare. Regula impune practica.

Manualele propun  versiuni multiple care trebuie să fie în acord cu conținuturile programei și au libertatea de a include autori necanonici, scriitori și scriitoare deopotrivă. Cum am văzut, literatura necanonică are locul ei. Dar dacă un profesor predă Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu sau Călcâiul vulnerabil de Ana Blandiana, elevul va avea dificultăți în sensul că deși teoretic ar putea ilustra romanul postbelic sau neomodernismul prin opera acestor scriitoare, există riscul ca eseul lor să fie considerat nu tocmai reprezentativ. De ce? Pentru că programa de bacalaureat își asumă explicit că nu pot fi formulate decât subiecte care vizează autori canonici, iar acest principiu a contaminat atât filosofia de predare, cât și pe cea de pregătire a elevilor: e un mindset. De vreme ce nu ne pot cere să știm decât despre canonici, parcurgem doar canonicii, iar ei sunt toți bărbați.

Soluția e simplă: din interbelic, printre autorii canonici ar trebui obligatoriu să fie Hortensia Papadat-Bengescu (cum a fost, de altfel, până la începutul anului 2000). Din postbelic lista poate constitui punctul de pornire al unei dezbateri fundamentale pentru cultura română: Gabriela Adameșteanu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Angela Marinescu pentru a da o listă scurtă, dar substanțială.

De asemenea, Nicolae Breban sau Mircea Cărtărescu nu sunt autori canonici.

Dar până pornim noi această dezbatere progresistă despre egalitatea sau chiar neutralitatea de gen în programele școlare, se poate face un lucru foarte pragmatic, care poate schimba întreaga abordare, cumva din interior. Nu sunt utopic, dar cunosc nevoile reale. Și e nevoie de cursuri de formare pe conținut pentru profesorii de liceu care să atingă probleme contemporane nevralgice. Acestea lipsesc, fiind cheltuiți bani publici (guvernamentali, locali sau europeni) cu tot soiul de cursuri care pun accent pe tehnici de predare. E important ca profesorii să fie puși în contact direct cu bibliografia studiilor de gen, cu dimensiunea socială, politică și ideologică a literaturii, să fie informați cu privire la presa culturală, să înțeleagă mecanismele și politicile editoriale. Toate acestea sunt foarte departe de profesorii care predau literatura română. Rămân… esteticul, inefabilul literaturii care învăluie și răscumpără deopotrivă naivitatea, neputința, ignoranța și, uneori, rasismul, homofobia, ipocrizia. Majoritatea nu prea au citit mare lucru din facultate, viața lor e complicată, munca plătită mizerabil, iar „pasiunea” nu prea ajunge pentru toți. Eventual pentru vreunul despre care se mai face câte un reportaj televizat. 

Concluzia: (1) programele trebuie revizuite în sensul introducerii literaturii contemporane – ultimii patruzeci de ani nu sunt acoperiți; (2) lista autorilor canonici trebuie să includă scriitoare reprezentative, dar asta este o agendă care depășește discuția estetică asupra literaturii; (3) profesorii trebuie formați continuu, astfel încât concepte precum democrația, egalitatea de gen sau drepturile omului să determine practici educaționale concrete, nu doar să rămână slogane rigide ale unui jargon europenist.

Totul e de făcut, pentru că, iată, universitățile noastre românești organizează conferințe cu titlul Satana și Marx, iar unii profesori universitari cu ambiții politice consideră că ora de religie e cel mai bun prilej de educație sexuală.

Să cerem, deci, o asemenea reformă, dar să nu ne iluzionăm că ea rezolvă absența unei politici a genului în sistemul nostru de educație. - Caius Dobrescu (scriitor & profesor universitar la Facultatea de Filologie a Universității din București)

Introducerea unui număr de autoare în manuale ar avea un anumit impact, fiindcă literatura se bucură încă, la noi, de prestigiu simbolic. E drept, de unul inerțial, rezidual aproape, bazat pe reflexe condiționate. Fiindcă așa au apucat „ăi bătrâni”, așa au făcut bunicii și bunicile, mamele și tații (adică, au învățat pe de rost poezii, citate, sau măcar nume de mari personalități), așa facem în continuare. Lista de autori botezată pompos „canon” ocupă, de bine, de rău, un loc central atât în programa școlară, cât și în mintea publică forma(ta)tă de aceasta.

Putem încerca să deducem un avantaj din faptul că suntem cea mai rurală societate din Europa: odată introduse în rândul semnalelor noastre puternice de auto-identificare, autoarele femei vor fi asumate, fără a fi citite, cu tradițională tenacitate țărănească.  

Să cerem, deci, o asemenea reformă, dar să nu ne iluzionăm că ea rezolvă absența unei politici a genului în sistemul nostru de educație. E greu de crezut că fetițele de pe băncile școlilor primare vor aspira la funcția de Președintă a Republicii doar pentru că în manualele lor de literatură vor avea mai multe poezii de Otilia Cazimir. E mult mai probabil  că respectul de sine și auto-încrederea tinerelor femei din licee vor crește prin contactul cu autoarele moderne și contemporane, însă nu e deloc sigur că astfel va crește în mod ceritficabil și tendința lor de implicare civică. Nu în absența transformării valorilor și obiectivelor sistemului nostru de educație umanistă. 

Fără o discuție deschisă și serioasă despre modul cum învățământul consolidează democrația liberală, educația în privința egalității de gen va rămâne în continuare în sarcina exclusivă a suveran-disprețuitelor serialelor americane – ca și cea juridică, sau cea referitoare la procesul electoral, sau chiar cea științifică, în măsura în care presupune, nu acumulare oarbă de informații, ci pasiune, problematizare inteligentă.

Dacă predăm literatura ca pe o disciplină de excluziune, tot sensul ei e ratat. -  Radu Vancu (scriitor și conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu)

În facultate, firește, ai o libertate de alegere mult mai mare - și îți poți construi singur canonul după care predai studenților, în așa fel încât echilibrul de gender să fie cât mai adecvat. Problema gravă e, de fapt, în canonul didactic de la liceu: acolo dominanța masculină e zdrobitoare, într-adevăr. Și nu doar în epocile în care, fatal, contextul social și cultural era astfel așezat încât nu prea putea să genereze scriitoare, adică în secolul 19 și la începutul secolului 20 - ci chiar și atunci când lucrurile au început să se echilibreze, adică după jumătatea secolului 20 până în prezent. Aici, numărul de scriitoare bune e la paritate cu cel al scriitorilor - și e cu atât mai nedrept să le excluzi din programa școlară. E o urgență includerea Ilenei Mălăncioiu, a Angelei Marinescu, a Gabrielei Melinescu, a Marianei Marin, a Norei Iuga, a Anei Blandiana alături de scriitorii buni din manuale. (Simona Popescu, dacă nu mă înșel, e singura scriitoare prezentă acolo.) Iar pentru epocile în care, obiectiv vorbind, fiindcă accesul lor la educație și la infrastructura literară era mult mai dificil, existau mult mai puține scriitoare – ei bine, e obligatoriu să explici elevilor cauzele astea, ca nu cumva să ajungă să creadă că numai gonadele masculine pot secreta literatură. Altfel, dacă predăm literatura ca pe o disciplină de excluziune, tot sensul ei e ratat.