Scriitorul, biologul și exploratorul Alexandru Stermin vizitează de trei ani două comunități indigene din Brazilia (Umutina, în bazinul râului Paraguay și Kalapalo – una dintre cele mai conservate etnii din bazinul Amazonului). Petrece în medie două săptămâni în mijlocul acestor comunități, participă la viața lor de zi cu zi și studiază interacțiunea acestora cu mediul. Pornind de la un cadou primit aici, Stermin meditează la relația dintre oameni și natură.
Lângă masa mea de lucru stă un arc. L-am scos acum trei ani din Umutina, o rezervație a comunităților indigene aflată pe malul râului Paraguay. Mă face să mă simt, de multe ori, incomod. Mă doare, mai ales când mă lovesc cu privirea de el. Sunt și momente în care mă uit la el cu inima. Atunci simt cum îmi curge prin capilare nostalgia săptămânilor petrecute în trib. Îmi amintesc de cacique – șeful de trib – cum, cu pasul lui sălbatic, călca în fața mea ferm, fără zgomot, și deschidea cărările junglei. Uneori îl aud strigându-mă pe nume.
De multe ori, îl scrutez minute întregi cu atenție, de parcă arcul devine o țintă a conștiinței mele și, în acea tensiune, am impresia că înțeleg lucruri. Îmi pun noi întrebări, îndrăznesc să formulez unele răspunsuri. Așa s-a întâmplat de curând, când m-am uitat la el și mi-am spus: „Relația noastră cu Pământul e ca relația mea cu arcul!”
Pământul, sau Natura, este, pe lângă mediul în care locuim, sursa și resursa existenței noastre, rețeaua viului și neviului din care facem parte. Dacă îi spunem Natură, s-ar putea să alunecăm în ceva abstract sau, inconștient, să punem între noi și ea o prăpastie: acel spațiu dintre om și Natură, dintre cultură și Natură. În limbile triburilor cu care am locuit nu există un cuvânt pentru „Natură”; înțelegând asta, a început să-mi pară și mie artificial termenul. Așa stând lucrurile, o să-i spun în continuare Naturii – Pământ.
Îmi închipui că, numindu-l așa, e mai aproape de noi și are în el ceva tangibil, ceva concret, ce poate fi atins cu mâinile sau cu picioarele. Astfel, palmele și tălpile sunt două orizonturi în care ne întâlnim cu Pământul. Povestea acestei interacțiuni binare s-a scris treptat în timpul evoluției.
Prima dată, în evoluția noastră, am atins pământul cu picioarele, acum mai bine de 360 de milioane de ani, când din pești au evoluat tetrapodele. Am ieșit din apă, împingându-ne cu picioarele corpul pe uscat. Așa, vreme de sute de milioane de ani, am atins lumea cu tălpile. Recent, acum mai bine de două milioane de ani, am devenit bipezi și ne-am eliberat mâinile, cu care am făcut și desfăcut unelte. Am intrat în relație cu focul, pe care avem impresia că l-am îmblânzit. Apoi, tot cu mâinile, am atins pereții peșterilor și am făcut primele reprezentări artistice. De când am început să vorbim, mâinile ne ajută, gesticulând, să modelăm conceptele exprimate din gândire. Să le aducem în realitatea lumii noastre. Fără să știm, transformând lumea, ne-am transformat pe noi. Relația cu lumea, mediată de mâini, a fost esențială pentru devenirea și evoluția noastră.
Astfel, mâinile au construit relația noastră cu lumea, prin intermediul palmelor. Cu ele facem obiectele și le folosim. Picioarele, prin tălpi, au intermediat legatura noastră cu lumea ca spațiu al explorării, originii, locuirii și libertății noastre. Cu palmele pot să prind, să iau, să folosesc. Cu tălpile pot să stau, să mă ancorez, să alerg. Mâinile sunt despre a avea și a face, tălpile – despre a fi, despre unde și de unde.
Înainte să plec din trib, cacique a lucrat vreo trei zile la arc. L-a cioplit dintr-un lemn elastic, dar rezistent, și i-a tors sfoara din frunze de tucumã. Îl văd venind spre mine, scund, cu trupul dens, pielea ciocolatie și ochii mari, locuiți de o privire care nu ezită să întâlnească orice. Avea în mână arcul prins, parcă, cu rădăcini, în brațele lui. Era totemic. Diferit de cum îl văzusem până atunci. Un șef de trib cu arc. Imaginea m-a marcat. Mă simțeam tot adunat și greu în capul pieptului, cu pumnii strânși și tălpile goale, încremenite pe pământ. A întins arcul spre mine și l-am luat. Din acea primă clipă, arcul nu mai era arc. A devenit un artefact.
Aducerea lui în țară a fost o mare aventură. Prin Cuiabá [n.r. oraș din Brazilia], căutam un atelier unde să-l pună într-un tub de plastic și să-i sigileze capetele, ca să nu am probleme cu el în aeroport. Părea că încercam să-l închid într-un tub ca să nu scape. Ajuns acasă, l-am eliberat și i-am găsit un loc. Ceva era, însă, cu totul schimbat la el. L-am luat în mână, l-am examinat atent și mi-am spus: A murit arcul. De atunci, am în casă un arc mort.
În mâinile mele, arcul nu mai este arc, așa cum era în mâinile lui cacique. Pare că relația dintre noi și obiecte schimbă identitatea obiectelor, chiar identitatea noastră și natura lucrurilor. De ce îmi părea acum arcul mort, de parcă ar fi fost cândva viu? Arcul a fost făcut să vânezi și să te aperi cu el. Și eu aș putea să fac asta. Dacă m-ar ataca cineva, m-aș apăra. Pierdut prin pădure și înfometat, poate chiar aș încerca să vânez cu el. Însă nu l-aș folosi cum ar fi făcut-o cacique, ci altfel, fie ca pe o bâtă, fie ca pe o suliță. Pentru că nu aș ști cum să-l întrebuințez ca pe un arc. Până aș învăța cum se utilizează, mi s-ar părea mai eficient să-l folosesc cum îmi vine la îndemână.
Achille Mbembe este un filosof african, un gânditor al lumii contemporane care analizează destinul umanității în raport cu Pământul și afirmă urgența dobândirii unei conștiințe planetare privitoare la modul oamenilor de a relaționa cu viul și neviul ce compun lumea.
Felul meu de a-l folosi nu rezonează cu felul lui de a fi, de a fi în mâinile lui cacique. Ce senzație stranie: în mâinile lui cacique, arcul e arc, iar în mâinile mele, nu mai este. Și cacique e altfel cu arcul în mână. Arcul face parte din identitatea lui, așa cum cacique face parte din identitatea arcului. Când îl ia în mână, se amestecă omogen. Într-un fel, porozitatea (în sensul conceptului folosit de filosoful african Achille Mbembe) ființei lui cacique integrează arcul, așa cum porozitatea arcului îl absoarbe pe cacique. Porozitatea este caracterizată de Mbembe în sistemele precoloniale de gândire ca acea deschidere a corpurilor și obiectelor, pentru aer, foc și apă care le oferă capacitatea unei nemijlocite comuniuni.
Ce anume din relație are o asemenea putere de a schimba elementele implicate? În primă fază, evident, timpul petrecut împreună. Nesfârșitele zile de exercițiu în care cacique a învățat, de mic, cum să facă și să folosească un arc. Pe măsură ce-l folosea mai mult, se pricepea mai bine. Cantitativ, arcul în mâinile lui devenea tot mai „arc”.
Asta e ceva ce pot recupera și eu, mi-am spus. Poate că, dacă stau ore întregi și folosesc arcul, învăț să-l folosesc ca pe un arc. Chiar și așa, s-ar putea să nu ajung la acea relație metamorfică. Pentru că relația dintre cacique și arc, pe lângă natura ei cantitativă, este și una calitativă. Nu atât orele petrecute în relație cu arcul au dus la osmoza relației lor, cât experiențele și raporturile dintre ei – care nu sunt cantitative, căci nu se pot măsura, ci sunt mai degrabă calitative.
În relația sa cu arcul, cacique înglobează ceea ce nu poate fi calculat: trecerea dintre viu și neviu, dintre viață și moarte, viața lui, moartea vânatului, versantul dintre speranță și dezamăgire, legătura dintre el și ai lui, dintre el și palmierul pe care l-a ales să-i dea arcul și, peste toate, ritualurile în care a implicat arcul ca participant consubstanțial la lumea metafizică a existenței sale.
Dacă orele în care a învățat să utilizeze arcul se pot număra, dacă performanța cu care îl folosește se poate măsura, toate celelalte sunt nemăsurabile. Această însușire calitativă a relației dintre el și arc îi dă forța modelatoare.
Pot intra și eu în relație cu arcul, și pot face asta în orizontul interacțiunilor cantitative. Încercând să învăț cum să-l folosesc, încep din ce în ce mai eficient să-l utilizez ca pe un arc adevărat. În planul material al relației mele, îl pot exploata. Pot, încet, descoperi tot mai multe despre cum funcționează și cum pot face un arc.
Pe planul cognitiv al relației mele, încep să știu și să înțeleg ce este un arc. Așa am inițiat amestecul meu cu arcul. Încercând să-l folosesc și să-l înțeleg, am o legătură cu el. Suntem într-un amestec – unul eterogen însă. Asta este relația mea cu arcul acum: îl am în mână, încerc să-l folosesc și să-l înțeleg, dar limita dintre mine și el este clară.
Pentru a ne amesteca omogen, asemeni lui cacique, este nevoie de cultivarea planurilor calitative, care să ne aducă împreună, substanțial. Pentru asta e nevoie de o relație experiențială. Una în care să implic arcul în fenomenologia vieții mele, în trăirea mea concretă, ceea ce va deschide câmpul unei relații psihologice, emoționale și al unei relații filosofice, metafizice.
Toate aceste trei planuri relaționale ne vor schimba calitativ, profund, și vor determina schimbări în identitatea fiecăruia. Ne vom amesteca omogen. Voi fi una cu arcul, așa cum cacique e una cu el. Și nu doar cu arcul acela, ci cu toate arcurile pe care, de acum înainte, le voi lua în mână.
Relația noastră cu Pământul, cu Natura, este asemănătoare celei pe care o am acum cu arcul. Ne amestecăm eterogen, pentru că relația noastră cu el /cu ea se desfășoară pe planurile cantitative, măsurabile: cum îl/o putem exploata eficient (material) și cum îl/o putem cunoaște și înțelege mai bine, pentru a spori această exploatare (cognitiv).
În ultima vreme, mai ales în contextul pandemiei trecute, am început să relaționăm experiențial cu Pământul, „ieșind în Natură”. Pentru a ne amesteca omogen, este nevoie de cultivarea acestei relații și de trecerea pe celelalte planuri calitative – e nevoie de o relație psihologică și filosofică. Așa ne vom amesteca omogen cu Pământul. Vom fi una cu Natura.
Cacique, cu arcul în mână, era diferit de cum îl vedeam înainte, căci lua din identitatea arcului. Așa și noi, intrând în relație cu Pământul, l-am putea asimila în identitatea noastră. Am lua din calitățile lui. Asta ne va ajuta, de fapt, să devenim ceea ce suntem: pământeni.
Fotografiile fac parte din arhiva personală a lui Alexandru Stermin.
