Am derulat ultimele două decenii, în căutarea unor lucrări de arte vizuale, filme, muzici și cărți față de care Biserica Ortodoxă Română sau diferite organizații religioase au reacționat cu vehemență.
La începutul lui septembrie, o instalație a artistului Paul Baraka expusă într-un spațiu din centrul Bucureștiului primea o „recenzie” înroșită de virulență de la Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române. „Obscenitate”, „batjocorire”, „blasfemie”, „sacrilegiu” erau unele dintre acuzațiile aruncate spre scena de răstignire imaginată de artist sub forma unui coșmar cu zombi.
Biserica și artele împărtășesc o istorie lungă de ciocniri, iar acestea sunt câteva dintre cuvintele-cheie care le semnalizează. Chiar dacă realitatea socială & culturală se schimbă accelerat, forța cu care e aplicată parafa blasfemiei rămâne constantă. Am observat acest lucru privind înapoi spre ultimii 20 de ani, în căutarea unor situații în care instituții religioase sau organizații de credincioși au reacționat cu furie la idei venite dinspre pictură, graffiti, cinema, muzică, istorie & altele.
Acuzațiile de obscenitate și blasfemie apar aproape ciclic, la fel și încercările neobosite de cenzură sau atacurile față de drepturile unor comunități. Ce s-a schimbat însă, treptat, în toți acești ani, este felul în care instituțiile laice și societatea civilă au învățat să gestioneze mai bine tensiunile. Cenzura directă reușește rar, instigările la ură au început să fie sancționate mai des, iar spațiul artelor libere își apără autonomia. Balanța e în continuare fragilă.
În continuare, vă propunem să parcurgem pe repede înapoi drumul de la acuzațiile de blasfemie stârnite de lucrarea lui Baraka, până la „schisma” provocată de premiera spectacolului Evangheliștii pe scena Ateneului din Iași, în 2005.
2023. Nimfe, zombi, Vasile Bănescu și Efectul Streisand
Expoziția Nymphs and Zombies: Ondine’s Hope and Baraka’s Despair de la Art Safari Love Edition, care tocmai s-a încheiat, explora dualități clasice: întuneric și lumină, viață și moarte, libertate și tiranie, frumusețe și groază, speranță și disperare. Lucrările celor doi tineri artiști români, Alina-Ondine Slimovschi și Paul Baraka, erau expuse în același spațiu și se provocau reciproc, arătând că în viață există multiple perspective și că experiența umană este guvernată de sentimente adesea contradictorii.
Instalația din cadrul expoziției care atrăgea cel mai mult atenția era scena răstignirii, reimaginată de Baraka sub forma unei scene de groază: personajele-zombi erau contorsionate și tot ansamblul avea un aer apocaliptic.
„Artistul consideră că România, țara sa natală, este una puternic religioasă, fiind crescut într-o familie evlavioasă”, arată manifestul lucrării. „El simte că, în contextul creștinismului, o viață spirituală autentică este sinonimă cu agonia și cu o existență încărcată inevitabil de disperare și de singurătate - nu există o cale alternativă pentru salvarea sufletului. Asta a dus la explorarea acestor gânduri în exprimarea sa artistică, ceea ce a făcut ca lucrările lui să prezinte adesea o atmosferă tulburătoare sau morbidă.”
Expoziția a stârnit indignarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, a spus că este „un sacrilegiu pentru artă”.
„Cât de departe se poate merge oare cu siluirea artei, compromiterea «artistului», nesimțirea spirituală, obscenitatea vizuală și batjocorirea purității dumnezeiești întrupate în Hristos sau Sfânta Fecioară Maria?”, s-a întrebat Bănescu pe contul lui de Facebook. „Dar și cu batjocorirea oricărui alt simbol sacru al oricărei religii din lume. Până la odioasa «blasfemie», până în bolgia sinistră a «sacrilegiului».”
Și deputata independentă Anamaria Gavrilă și-a exprimat revolta față de expoziție și i-a cerut Ralucăi Turcan, ministrul Culturii, să ia atitudine.
În replică, Ruth Hibbard, curatoarea expoziției, spune că monștrii au apărut mereu de-a lungul istoriei în artă și în literatură, ca simboluri ale alienării sau amenințării existențiale și că puterea lor e în capacitatea de a evoca emoții puternice. Similar reprezentărilor medievale ale Diavolului, opera lui Baraka, explică curatoarea, este intenționat provocatoare, acesta folosind sculpturi hiperrealiste ale unor figuri monstruoase pentru a explora părțile întunecate și tulburătoare ale psihicului uman.
Amuzant și ironic în toată situația asta este că indignarea BOR a creat un clasic fenomen Streisand: viralizarea produsă de știrile care au urmat comunicatul lui Bănescu a făcut ca și mai multă lume să afle de expoziția Nymphs and Zombies.
2023. Sexul cu ferigi și Oficiul creștin
Câțiva bărbați tineri se iubesc cu ferigi într-o pădure densă. Le sărută frunzele, le mângâie, le freacă de corp și le invită la exerciții BDSM. Toate astea, pe ecranele dintr-o sală a Comenduirii Garnizoanei din Timișoara, la Bienala Art Encounters de anul ăsta. Pteridophilia e lucrarea prin care artistul chinez Zheng Bo explorează relațiile eco-queer dintre oameni și plante și-și pune întrebări ca asta: de ce considerăm azi natural să mâncăm plante, dar nenatural să facem dragoste cu ele? După mesajele unor vizitatori indignați, câteva titluri de presă pe bază de „Șoc!” și „deviații sexuale”, a urmat o dare în judecată din partea Oficiului Creștin pentru Drepturi și Libertăți (OCDL). Această asociație își propune, sub diferite forme, „să securizeze perspectiva creștină de consecințele nefaste ale agendelor sau politicilor progresiste/neo (Marxiste) ori abuzive”. OCDL a cerut prin Tribunalul Timiș o acțiune-fulger de înlăturare a acestei lucrări considerate pornografice, prin ordonanță președințială. N-a avut câștig de cauză și a trebuit să plătească Fundației Art Encounters 2.000 de lei cheltuieli de judecată.
2023. BOR și un istoric „vizibil aliniat ideologic”
Cartea istoricul elvețian Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023, publicată anul acesta la Humanitas, a atras un val de critici din partea unor reprezentanți ai BOR. Cea mai vizibilă i-a aparținut, din nou, lui Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al instituției. „Volumul e un rechizitoriu sumar construit de un «procuror» al cărui scop aprioric, exclusiv şi impur este condamnarea, nu elucidarea. (...) Generalizarea rămâne mereu un păcat strigător la cerul logicii, o siluire a acesteia, iar inculparea in corpore prin generalizare a unei instituţii fundamentale pentru un popor o ieftină şi dezonorantă manipulare", a comentat acesta într-un text mai amplu, în care îl acuza pe Schmitt de scopuri perfide. „Cu ce autoritate morală lapidează Biserica Ortodoxă Română cineva vizibil aliniat ideologic sau cineva desfigurat de narcisism, anticlericalism şi fobie la Biserică?” întreba retoric Bănescu.
Părintele Episcop Ignatie al Hușilor îl acuză și el pe Schmitt, într-o scrisoare deschisă, de „generalizări incriminatoare şi impulsive la adresa unei instituţii” și de „instrumentalizări ideologizante”. Cartea istoricului ar fi un „«tribunal moral» al istoriei României, în care inculpatul principal este Biserica Ortodoxă Română.”
Tema principală a cărții, și anume legătura dintre diferite instituții, sfera politică și construirea națiunii, e una asupra căreia Schmitt a reflectat și cu alte ocazii. În volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea «Căpitanului», apărut tot la Humanitas, în 2017, istoricul susține, de pildă, că „fascismul românesc este o poveste de familie”, care nu ar fi fost posibilă fără colaborarea strânsă dintre stat și cetățeni. Într-o conferință susținută la Ateneu în anul centenarului României, Schmitt a atins și rolul Bisericii în transformările politice: „Biserica a colaborat cu toate regimurile, e suficient să ne uităm la rolul pe care l-au jucat patriarhii în ultimii 100 de ani. Fără o analiză a rolului pe care l-a avut Biserica în tot acest timp, acest trecut nu e lesne de înțeles.”
2021. Sfânta Treime răsturnată și nudurile abstracte din casa lui Brâncoveanu
Are voie artistul să interpreteze valori culturale universale, chiar dacă o face într-un mod pe care unii îl pot considera provocator? Cu întrebarea asta au rămas artistul Genu Berlo și curatoarea Ana Negoiță în 2021, după ce expoziția lor a fost cenzurată de angajații Palatului Brâncovenesc de la Mogoșoaia, la sesizările unor angajați și ale unor preoți.
La sfârșitul anului 2019, expoziția Time Rush a pictorului româno-american Genu Berlo și curatoriată de Ana Negoiță a fost aleasă în urma unui call public de proiecte să fie organizată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului – Mogoșoaia. Pe 21 iulie 2021, după o pauză de pandemie, expoziția a fost anunțată pe site-ul instituției, dar la scurtă vreme șefa Secției de expoziții, Mădălina Mirea, a observat printre lucrările instalate un tablou înfățișând Sfânta Treime, o versiune stilizată a celebrei icoane a lui Andrei Rubliov, cel mai mare pictor rus de icoane din Evul Mediu. În varianta lui Berlo, imaginea cu cei trei îngeri așezați la masă era întoarsă cu susul în jos. Șefa de secție i-a cerut curatoarei să dea jos această lucrare. Mai târziu, Ana Negoiță a povestit care a fost motivația invocată: „pictura lezează sensibilitatea unor colege creștine ortodoxe practicante, dar și sensibilitatea altor creștini ortodocși practicanți”. Curatoarea și artistul s-au opus cenzurii.
A urmat o notă scrisă din partea managerului instituției, Marian Geani Dinu, care le-a cerut autorilor expoziției ca Sfânta Treime întoarsă să fie dată jos de pe perete, deoarece, „indiferent dacă este vorba despre o creație modernă care își regăsește resursele într-un substrat iconografic religios, aceasta trebuie să respecte dogmele din care se inspiră”. Printre motivele care ar fi făcut „nefirească” pictura se număra lipsa unei stânci simbolice din planul secund al icoanei lui Rubliov. Pictorul Genu Berlo s-a declarat surprins de reacțiile primite. „Eu articulez plastic reacțiile mele sufletești la frumusețea sublimă a acesteia,” a explicat artistul. „Pentru mine nicio secundă modalitatea de expresie pe care am folosit-o nu a constituit o devalorizare a ideilor personale despre spațiul sacru, din contra, le-a dat mai multă greutate într-un sens bun.”
Lucrarea a fost în cele din urmă înlăturată, dar lucrurile nu s-au terminat aici. După vernisaj, expoziția (fără pictura cu pricina) a fost vizitată de preoții Ion Vrăjitoru și Claudiu Vrabie de la Parohia Mogoșoaia, care s-au simțit și ei lezați, de data de niște nuduri abstracte. „Citez din memorie: «cum mi-am permis sa aduc în casa sfinților martiri brâncoveni, care au avut 11 odrasle, tablouri care au organe sexuale »”, a povestit mai târziu curatoarea. De notat este că BOR a refuzat să se pronunțe. „Biserica nu este gardian public de serviciu în spații publice sau cenzorul unor expoziții de artă, oricât de abstractă sau lipsită de valoare ar fi aceasta,” a declarat atunci Vasile Bănescu.
La mai puțin de o lună de la vernisaj, conducerea instituției a închis expoziția. Memoria lui Brâncoveanu și a celor 11 copii ai săi a fost protejată de nuduri. Lucrările cenuzarate au fost expuse la Galateca | Camera de artă.
2020. Sfinții medici ai pandemiei și blasfemia
Suntem în focurile de început ale pandemiei. Au trecut două luni de la primul caz confirmat de Covid în România, aproape o lună de la primul deces și o lună întreagă de când stăm cu toții în casă. Imaginea izoletei e proaspătă și cea a unui vaccin, un vis. În contextul ăsta, ai crede că ideea unor panouri publice care să exprime mulțumirea față de medici, care luptă non-stop cu o boală despre care nu știu mai nimic, o să ne unească. Dar n-a fost chiar așa.
O serie de ilustrații realizate de artista Wanda Hutira pentru o campanie a agenției de publicitate McCann România a fost sursă de nemulțumire pentru Biserica Ortodoxă Română și Primăria Capitalei din mandatul Gabrielei Firea. Artista a înfățișat medicii folosind un stil ce trimitea la reprezentările sfinților: erau prezentați ca niște figuri înconjurate de lumină, cu aureole și mâna ridicată a binecuvântare. Mai multe panouri cu acești sfinți-medici au fost amplasate prin București. BOR a criticat lucrările pentru că ar fi fost doar „o încercare jenantă de rapt simbolic și maltratare vizuală a iconografiei creștine”. Pe scurt, „un demers blasfemiator” și „o ofensă” adusă medicilor, care cu certitudine nu se cred sfinți.
Primăria Capitalei a dat dreptate Bisericii și a cerut înlăturarea panourilor și înlocuirea lor cu „imagini care să aducă un omagiu medicilor-eroi fără să lezeze credința trecătorilor”. În urma acestei mobilizări împotriva lucrărilor sale, Wanda Hutira a fost ținta unei campanii de violență online: a primit sute de comentarii și mesaje agresive, printre care amenințări cu bătaia sau cu violul. Artista a povestit despre această experiență într-un articol pentru Scena9 despre umilirea online.
Pe termen lung, BOR n-a avut de ce să se îngrijoreze: medicii n-au putut să facă concurență prea mult sfinților. Dacă în mai 2020 un sondaj arăta ca aproape 80% de români aveau încredere în medici, trei ani mai târziu, un alt sondaj spune că doar 59% mai afirmă acest lucru.
2019. Teatru cu călugări în chiloți și ceapă pe icoană
În iunie 2019, la Cluj aveau loc, pentru al treilea an consecutiv, manifestări LGBTQIA+ Pride: primul marș desfășurat în centrul orașului, plus alte evenimente culturale și comunitare – printre care și o reprezentație a spectacolului Eu sunt. Și?, realizat de Loran Betty, Dan Boldea, Oana Nemeș, Dragoș Lupău, Paul Sebastian Popa și Bogdan Gontineac. Piesa, o producție (a foarte tânărului, la momentul respectiv) Teatru Bagaj, vorbește despre lagărele de concentrare pentru persoanele homosexuale din Cecenia și include poziționări ale taberelor „pro” și „contra” gay. Asta au văzut sutele de oameni care au asistat în sală la reprezentații. Ce s-a rostogolit în urma lor pe rețelele de socializare – și a scandalizat opinia publică și BOR – sunt două fotografii în care actorii, în chiloți, dar cu acoperământ preoțesc pe cap și năframe negre care imită veșmintele monahale, par să mănânce de pe o bucată de lemn pictată cu chipul lui Isus pe post de masă. (Presa locală vorbea despre mâncat slană de pe icoane; în fotografii se vede destul de clar că actorii toacă ceapă, dacă e să ținem la acuratețe. În plus, reprezentanții trupei au afirmat că nu era vorba de o icoană sfințită, ci de o simplă pictură pe lemn.)
Reacția BOR nu s-a lăsat așteptată. Comunicatul de presă al instituției condamna spectacolul drept „act de propagandă ideologică anticreștină, care nu poate fi scuzat sub pretextul unei manifestări așa-zis artistice”. Îi ironiza pe cei „care fac apel în mod insistent la toleranță”, etichetându-i drept adevărații intoleranți. Și, desigur, invoca brațul forte al legii, citând Legea cultelor, care interzice „orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de defăimare și învrăjbire religioasă, precum și ofensa publică adusă simbolurilor religioase”.
În speță, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis că momentul din spectacol aduce atingere dreptului la demnitate al credincioșilor, prin „crearea unei atmosfere degradante, ostile îndreptate împotriva creștinilor”. Merită notat că sancțiunea aplicată Asociației Pride (o amendă de 2.000 de lei) a trecut cu 5 voturi pentru și unul împotrivă. Membrul care s-a opus, Haller István, a ținut ca opinia lui să fie consemnată: „În cauza analizată s-a atins dreptul la demnitate a unui grup care, în România, nu este vulnerabil. Spre exemplu, în Parlamentul României deciziile politice sunt luate în conformitate cu dogmele religioase creștine, iar politicienii nici nu ascund această realitate.” Cu mai puțin de un an înainte, în octombrie 2018, avusese loc referendumul care viza definirea familiei în Constituția României strict în termeni heterosexuali.
2019. Cruci protestatare la Timișoara
Suntem în Timișoara anului 2019, în timpul Bienalei Art Encounters, când lucrarea artistului turc Ahmet Ogut este vandalizată. Este vorba de o pictură 3D, realizată pe o strada pietonală din centrul Timișoarei, în care sunt reprezentați Hüseyin Hilmi, care a fondat Partidului Socialist Otoman, inspirat printre altele, de mișcările muncitorești din România, şi Nuriye Civelek, luptătoare pentru drepturile femeilor, sufragetă și fondatoare a revistei Kadınlar Dünyası (Lumea femeilor). Într-o noapte de septembrie, peste simbolurile musulmane din lucrarea lui Ogut au fost desenate cruci cu vopsea albă.
Poliția a fost sesizată, dar nu a reușit să-i prindă pe făptași, toate camerele video din zonă dovedindu-se inutile.
La fel cum, nici în luna iunie a aceluiași an, nu au fost prinși nici cei care au vandalizat vitrina Galeriei Consiliului Judeţean, unde a avut loc deschiderea celei de-a treia ediții Timişoara Refugee Art Festival. Pe vitrină a fost scris „Azi palestinian, mâine terorist”. Și la fel cum nu au fost prinși nici cei care au mâzgălit o cruce pe geamul Asociaţiei Timişoara Capitală Culturală Europeană, atunci când a avut loc o expoziţie organizată în cadrul festivalului Pride.
2018: „România nu e Sodoma.” Filmul unui film întrerupt
La câteva minute după ce a început proiecția filmului 120 Bătăi Pe Minut, care a avut loc în 2018 la Cinematograful Muzeului Țăranului Român, un grup de activiști religioși s-a ridicat și a început să cânte imnuri despre Dumnezeu, să afișeze icoane și pancarte împotriva avorturilor. În timp ce pe ecran erau imagini ale unor tineri cu pancarte pentru drepturile persoanelor LGBT, pe o pânză galbenă desfășurată în fața publicului scria „Hey Soros, leave them kids alone”, iar pe o pancartă din sală, „România nu e Sodoma!”. „Unul dintre creștini a zis la un moment dat că «să meargă să proiecteze filmul la Muzeul Holocaustului!». A stins cineva lumina, și unul dintre cei de pe scenă a strigat: «Ia mâna de pe fundul meu!», creștinii au râs tare și au aplaudat. Din astea”, a povestit Mircea Topoleanu, fotoreporter la Vice România, care a filmat întregul incident.
120 BPM - care câștigase în anul precedent patru premii la Cannes - e un film despre închegarea mișcării pentru drepturile persoanelor cu HIV în Franța anilor ‘90, dar și despre „prietenie, toleranță, acceptare, respect, iubire”, după cum a spus Călin Hera, membru al echipei PiArt Vision, ce s-a ocupat de promovarea filmului în România.
„În mod nefericit, protestatarii de ieri, ca și cei de acum cinci ani, nu au văzut în MȚR un loc al dezbaterii, ci un instrument de propagandă religioasă, făcând un real deserviciu atât imaginii muzeului, ca instituție publică, cât și principiului toleranței pe care religia creștină îl propune ca mod de viață,” a declarat Lila Passima, directoarea de atunci a MȚR.
2015. Sfântul Gheorghe, de două ori într-o lună în vizorul Bisericii
În primăvara lui 2015, pe un calcan din centrul Bucureștiului a trăit una dintre cele mai efemere picturi murale din istoria artei de stradă românești. Sfântul Gheorghe cu cap de domnișoară Pogany își înfigea sulița în două lighioane la fel de suprarealiste: un cal bicefal călărit de un balaur verde și un unicorn cu coadă roz și mască de Zorro. A rezistat pe zidul unei clădiri private vreo trei săptămâni, după care autorii ei, IRLO, Kero și Obie Platon, unii dintre cei mai relevanți street artiști români, au fost nevoiți să-l acopere cu vopsea. Declanșatoare pentru acest deznodământ au fost o postare de blog care alarma publicul despre simbolurile masonice din lucrare și confuzia preotului de la Biserica „Sf. Gheorghe” din apropiere. „În opinia mea, nu ştiu dacă este Sf. Gheorghe. Este, ca să spunem aşa, ca un fel de caricatură. Nu are nicio legătură cu ceea ce reprezintă o icoană a Sf. Gheorghe (…) Este, într-un fel, Sf. Gheorghe,” a declarat el atunci. A contribuit și o doamnă mason, președinta unei asociații de proprietari din zonă, care s-a ultragiat fiindcă nu voia să vadă „draci” pe pereți în drum spre serviciu.
La nici două săptămâni de când Sfântul Gheorghe și balaurul jucăuș a fost dispărut pentru totdeauna din centrul Bucureștiului, la Facultatea de Arte din Timișoara a apărut un alt Sfânt Gheorghe, pictat de IRLO, ca replică la incidentul de la București. Doar că și acest mural a intrat în vizorul Bisericii. De data asta, sfântul luase înfățișare reptiliană, călărea un uriaș ponei roz, și-n loc de suliță avea un fel de pistol alien. Poneiul era, de altfel, o aluzie la deja iconicul scandal din jurul poneiului roz cu svastică, care ar avea nevoie de un capitol doar al lui, și în care artistul IRLO fusese direct implicat. Ca reacție la Sfântul Gheorghe cel verde, Lucian Florea, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Timișoarei, a declarat: „Noi îi îndrumăm pe oamenii de artă creștini să promoveze imaginile bisericești conform erminiei picturii bizantine, iar pe cei necreștini să nu aducă atingere sentimentelor religioase ale credincioșilor, indiferent de credința pe care aceștia o mărturisesc.”
2016. Nesfârșita luptă din șanțul Cetății de Scaun a Sucevei
În 2016, mai mulți preoți suceveni au protestat și au cerut anularea concertului Dark Funeral din cadrul Bucovina Rock Castle, festival organizat în șanțul de apărare și pe platoul Cetății de Scaun a Sucevei. Preotul Justinian-Remus A. Cojocar, președintele Asociației Culturale „Sfântul Mitropolit Dosoftei” Suceava, a semnat un memoriu care spunea că temele pe care trupa le promovează prin muzica lor sunt satanismul şi respingerea creştinismului.
„Pe pagina lor de internet se află clipul de prezentare al trupei în care ard cruci, pentagrame, țin în mâini cranii şi capete de porci, beau sânge de animal,” spunea memoriul Asociației. „Ţinuta lor este înspăimântătoare şi respingătoare. [...] Considerăm că prezenţa trupei Dark Funeral este o imensă greşeală. Nu vrem din banul public să fie plătită trupa Dark Funeral! Concertarea acestei trupe nu este act de cultură, şi nu va crea o legătură puternică între oameni, aşa cum se doreşte. Muzica trebuie cântată, nu zbierată şi răcnită. Muzica este optimistă şi veselă şi ne duce cu gândul la lucrurile frumoase. [...] Nu avem nevoie de trupa aceasta satanistă la festival. Nu avem nevoie de invocatori ai lui Satana.”
Până la urmă, Dark Funeral a cântat la festival, iar protestul a fost repetat - mai timid - și la ediții ulterioare ale evenimentului. În 2018, trei cetățeni care se declarau „apărători ai tradițiilor și valorilor creștine” s-au dus la Consiliul Județean Suceava să ceară anularea festivalului, amenințând cu organizare masivă pe Facebook și proteste de mii de oameni. Ionel Butnariu, activistul creștin care a inițiat mișcarea și care s-a luptat câțiva ani și cu Halloween-ul, argumenta că trupele deranjează fonic și că o parte dintre ele „fac procesiuni satanice și nu se cuvine a fi primite în Cetatea de Scaun a Sucevei, casa voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt”. Protestul de mii de persoane n-a mai avut loc, iar Butnariu și-a găsit, în timp, și alte mori de vânt cu care să se lupte, cum ar fi anularea decretului pentru starea de urgență din pandemie.
2013. Corpul uman și „bătaia de joc la adresa misterului morții”
În 2013, The Human Body, o expoziție care continuă să facă ocolul lumii și astăzi, sub titlul Bodies: The Exhibition, poposea la București. Expoziția oferea o imagine extrem de precisă și spectaculoasă a anatomiei umane, prin intermediul a 200 de corpuri umane reale, disecate la nivelul organelor și țesuturilor. La fel cum se întâmplase anterior și la Paris sau Praga, unde se încercase interzicerea și închiderea expoziției (cu succes chiar, în Franța), și la București au apărut rapid controverse. Organizația anti-avort Provita a publicat o scrisoare adresată directorului Muzeului „Grigore Antipa”, care a găzduit expoziția, în care cita inițial probleme etice legitime, cercetate și de presa internațională. Problema ridicată viza proveniența corpurilor umane folosite în expoziție, care nu putea fi determinată cu certitudine în fiecare caz. Existaseră suspiciuni că unele dintre trupurile moarte ar fi aparținut disidenților chinezi, ale căror familii nu și-ar fi dat acordul pentru expunerea lor publică. În urma unei investigații a Congresului Statelor Unite, organizatorii expoziției au fost obligați legal să specifice pentru fiecare corp în parte cauzele morții, locul de proveniență, precum și consimțământul persoanei decedate de a-i fi folosit post-mortem corpul în scopul expunerii educative. Organizatorii expoziției au negat însă acuzațiile și au dat asigurări că toate „specimenele nerevendicate au fost donate în mod legal, în conformitate cu legislația chineză.”
Dincolo de aceste argumente, scrisoarea celor de la Provita a trecut în retorica senzaționalist-panicardă, invocând exemple ce nu au putut fi verificate. La Haifa, în Israel, spuneau activiștii religioși, o femeie și-ar fi recunoscut soțul mort într-unul dintre exponate, ceea ce ar fi făcut-o, conform scrisorii publice, să fie „cuprinsă de un acces puternic de isterie”. În Letonia, mulți oameni ar fi părăsit sala „deprimați, unii într-o stare de depresie profundă (...). La locul expoziției a venit, aproape în fiecare zi, ambulanța”. La București, presa vremii n-a consemnat astfel de incidente, ci doar doi protestatari întinși pe jos în fața muzeului, după cum scria jurnalistul Vlad Mixich.
Pe finalul scrisorii Provita, ajungem la una dintre mizele centrale ale organizației, care a fost unul dintre motoarele principale ale referendumului pentru modificarea definiției familiei în Constituție: apărarea viziunii creștine asupra vieții și, în cazul de față, asupra morții. „Faptul că moartea omului este transformată într-un show reprezintă un sacrilegiu teribil, o batjocorire a culturii despre viața și moartea omului, creație a lui Dumnezeu. Spectacolul nu poate fi decat o bătaie de joc față de misterul incomprehensibil al morții.” „Nu sufocați expozițiile educaționale,” au răspuns atunci organizatorii. „Ele oferă oamenilor o șansă de a învăța și a întelege lucruri importante despre ceea ce posedă mai prețios.”
2013. „O manifestare homofobă fără precedent” la Cinema Muzeul Țăranului Român
Într-o seară de la începutul lui martie 2013, în sala de cinema de la Muzeul Țăranului Român unde rula un film premiat cu patru Oscaruri, au intrat vreo 50 de militanți religioși și de extremă dreapta, care au început să cânte cântece religioase și să scandeze, printre altele, „Moarte homosexualilor!”. Filmul care le stârnise protestul, The Kids Are All Right, aducea pe ecran viața unei familii de lesbiene, în cadrul festivalului „Luna istoriei LGBT”. Mai mulți dintre spectatorii aflați în sală au fost agresați verbal de credincioșii care nu întâmpinaseră nicio rezistență din partea jandarmilor care ar fi trebuit să asigure siguranța la eveniment. 35 de organizații religioase au semnat un comunicat prin care susțineau protestul homofob și cereau demisia directorului MȚR. „Memoria şi identitatea ţăranului român (...) nu au nimic în comun cu homosexualitatea,” arăta scrisoarea publică. „Dacă globalismul se sprijină pe astfel de valori, noi avem dreptul de a ne apăra identitatea naţională. În această cheie trebuie văzut protestul nostru de ieri,” arăta scrisoarea.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a „condamnat public” protestul de la MȚR. La o conferință de presă organizată a doua zi de la incident, Mircea Toma, directorul organizației Active Watch, care monitorizează starea presei & libertatea de exprimare, a vorbit despre „o manifestare homofobă fără precedent”. Mai mult, a spus Toma, „statul român este partener neonazist al acestor grupări. (...) Nu a făcut dovada că ar proteja democrația, drepturile fundamentale ale omului.” Împreună cu Asociația Accept, care susține drepturile comunității LGBTQIA+, Active Watch a cerut Ministerului de Interne să investigheze pasivitatea forțelor de ordine în fața militanților, și demisia lui Mihai Gheorghiu, director adjunct al MȚR, care nu a luat măsuri pentru a relua proiecția de film în condiții de siguranță.
În 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis că autoritățile statului nu au luat măsuri pentru a-i proteja de atacul homofob pe cei prezenți la eveniment și că, prin lipsa de reacție, instituțiile și-au exprimat tacit propriile prejudecăți față de persoanele LGBT. România a încălcat, potrivit CEDO, dreptul de a nu fi discriminat și dreptul la întrunire pașnică, fiind obligată să plătească daune morale reclamanților și cheltuieli de judecată de aproape 60.000 de euro.
Acest protest homofob organizat de grupări religioase și de extremă dreapta a stat la baza filmului Câmp de maci, regizat de Eugen Jebeleanu.
2005. Evangheliștii au adus blasfemia pe scena Ateneului
Premiera spectacolului Evangheliștii la Ateneul din Iași, în regia lui Benoit Vitse, care și conducea Ateneul la acea vreme, a însemnat una dintre cele mai puternice ciocniri dintre Biserică și arte din România ultimelor decenii. Spectacolul avea la bază piesa Alinei Mungiu Pippidi, desemnată de UNITER drept cea mai bună piesă de teatru din 1993. În textul ei, Pippidi reinterpretează cu totul istoria Evangheliilor, așa cum o prezintă dogmele creștine. Pe repede înainte: Ioan, Marcu, Matei și Luca, discipoli ai unui filosof grec, inventează povestea lui Isus așa cum o cunoaștem azi, la îndemnul lui Pavel, un apostol însetat de putere. În realitatea piesei, Isus era un profet ca oricare altul, care nici fi de Dumnezeu și nici nu a ajuns să fie răstignit. Pe cruce s-ar fi aflat, de fapt, tâlharul Baraba, însă Pavel le-ar fi cerut celor patru autori să ascundă acest adevăr. Ca să se asigure că e bine înțeles, i-a și otrăvit pe toți cei prezenți la Cina cea de Taină, mai puțin pe Isus, pe care l-a înjunghiat. Un alt motiv de indignare la Evangheliștii a fost, atât pentru oficialii religioși, cât și pentru o bună parte din presa mainstream de la mijlocul anilor 2000, celebra scenă în care Maria Magdalena îi spală picioarele lui Isus. În adaptarea lui Vitse, Maria Magdalena e aproape goală, iar mișcările ei lascive insinuează un sex oral.
Această combinație, de poveste alternativă a Evangheliilor, și atmosferă încinsă sexual, a garantat o lungă și întărâtată dezbatere publică. Patriarhul Teoctist a declarat că spectacolul aduce „jignire Bisericii Ortodoxe Române”, iar Ioan Robu, Arhiepiscopul Mitropolit Romano-Catolic al Bucureștilor, a catalogat textul drept „o blasfemie la viața și la credința noastră.” Frăția Ortodoxă, o organizație religioasă neolegionară, a condamnat public punerea în scenă a textului.
Nu doar vocile bisericești s-au lansat în analize și indignări - despre Evangheliștii s-a spus că „a împărțit intelectualitatea românească în două tabere.” Ludmila Pantajoglu, pe atunci președinte al secției române de la Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, declara pentru Adevărul că „piesa se situează la nivelul unui kitsch sfidădor, tipic unor vremuri subculturale, chiar anticulturale” și că, „tematic, este o blasfemie, o probă de tupeu balcanic”. Deși s-a declarat oripilat de textul piesei, Adrian Papahagi își păstra încă speranța: „Ascensiunea Alinelor Mungiu poate încă să fie oprită de cei 90% de creștini din această țară, pentru care texte ca Evangheliștii sunt mai mult decât o înjurătură de mamă.”
La scurtă vreme după izbucnirea acestei controverse, regizorul francez Benoit Vitse, care pusese în scenă piesa și care conducea Ateneul Tătărași de trei ani, a fost înlăturat din funcție, sub pretextul neîndeplinirii planului de management.
La acest articol au contribuit Oana Maria Filip, Andra Matzal, Ioana Pelehatăi, Ioan Stoleru.
