În timp ce politicienii se ceartă pe finanțări și se întrec în declarații, Asociația Pas Alternativ din Brașov vine în sprijinul victimelor violenței domestice și a copiilor lor. Activistele fac munca statului la firul ierbii și le ajută pe femei să se protejeze de partenerii care le agresează. Am stat de vorbă cu două dintre fondatoarele asociației, cu câteva dintre femeile pe care acestea le-au ajutat în momente cruciale și cu o voluntară. Am vrut să aflu cum au răzbit până acum și ce le motivează să meargă mai departe, într-o țară unde au avut loc 14 cazuri de violență domestică în fiecare oră doar în primele luni ale acestui an.
Trigger warning: violență, gânduri suicidale
„M-a ajutat să-mi pregătesc ieșirea”
Într-o dimineață răcoroasă de primăvară, cinci femei se așază în cerc ca să-și spună povestea. Vin la grupul de sprijin periodic și își susțin una alteia pașii, într-o etapă a vieții dominată de durere, frică și nesiguranță.
Ioana* vine la grupul de sprijin de vreo trei ani. Are 57 de ani și e medic. A auzit de „Asociația Pas Alternativ” încă din 2003, de la o colegă de muncă, dar pe vremea aia nu conștientiza abuzul din căsnicia ei, ce dura de peste două decenii. „Eu credeam că așa e în familiile de români”, povestește Ioana acum. „Punctul culminant de la care nu mai puteam să neg nimic a fost când m-a amenințat că mă omoară”. Agresorul a făcut asta de față cu cei trei copii ai lor. I-a fost util atunci să știe că are cui să ceară ajutorul. A participat timp de un an la grupul de sprijin al asociației înainte să ia decizia să divorțeze.
Femeia spune că la început nu i-a fost deloc ușor să se deschidă de față cu celelalte supraviețuitoare. „Veneam și jeleam de mama focului, că era adunată foarte multă frustrare”, spune Ioana cu o voce sigură pe sine. La fel ca multe dintre victimele violenței domestice, își pierduse vocea în căsnicia abuzivă și nu vorbea cu nimeni despre ce i se întâmpla. Alături de celelalte femei din grup a început să se simtă în sfârșit văzută și auzită. „Am simțit susținere, conținere, am simțit că mă oglindesc în ele. Mi-au spus când au văzut că e exagerată reacția mea, așa cum mi-au spus și când au văzut că evoluez spre bine”, mai zice Ioana. În timp ce alte femei aflate în situații similare îi ofereau înțelegere și grijă, cele două specialiste ale Asociației Pas Alternativ au venit către ea cu sprijin profesional. „Știau care e dinamica [din relație], ce panici mă bântuie, știau cu ce să mă susțină. M-au ajutat să-mi pregătesc ieșirea”.
După 21 de ani de relație și un an de terapie la grupul de sprijin, a reușit să facă pasul și să divorțeze. Apoi a urmat munca cu sine: a învățat că aplicase inconștient în propria căsnicie modelul de relație văzut la părinți, când era copilă. A deconstruit mituri și stereotipuri. „E foarte greu să-ți recunoști ție că ai eșuat. E vorba de visul tău de a avea o familie ca femeie, de a fi împlinită, de a avea copii care să evolueze într-un mediu safe. Totul se năruie”.
Ioana merge în continuare la grupul de sprijin, despre care spune că îi dă un imbold să fie o persoană conștientă de sine și de alegerile pe care le face. „Văd unele care sunt în etapele prin care eu am trecut, văd altele care sunt în etapele în care eu mi-aș dori să ajung”. Nu crede că acum ar mai fi fost în viață dacă nu alegea, acum trei ani, să primească serviciile asociației.
Pionierat pentru siguranța femeilor din România
„Primele instrumente pe care le-am folosit ca psihologi au fost șpaclul și cârpa”, râde Iolanda Beldianu (59). În 1999, Iolanda și Rozalia Timar (53) au deschis, alături de alți câțiva colegi psihologi, primul adăpost pentru victimele violenței domestice din centrul României și al treilea din întreaga țară. Cele două femei spun că au pornit de jos, cu munca fizică de reconstrucție a unei grădinițe dezafectate primite de la primăria Râșnov. „Am renovat, am mobilat, am început să lucrăm acolo cu femeile, să facem consiliere și cu ele și cu copiii lor. Și a mers foarte frumos”, o completează Rozalia Timar. Așa a pornit pe un drum lung și necesar organizația din Brașov ce avea să devină „Asociația Pas Alternativ”, formată în mare parte din persoane cu pregătire profesională în consiliere psihologică.
Psihologele au creat la început un spațiu cu zece locuri de cazare pentru femeile care căutau un refugiu de la partenerii lor violenți și pentru copiii pe care îi luau cu ele, un model nou pentru societatea românească în acea perioadă. Până la începutul anilor 2000, după un caz de violență, mama era separată de copil. Ea mergea într-un centru pentru adulți, copilul într-un centru pentru minori. „Noi am militat, la vremea respectivă, ca mama să nu fie separată de copil, ca el să aibă posibilitatea să rămână cu părintele non-abuziv”, explică Iolanda Beldianu, o prezență fermă, cu o gândire pragmatică. „Practic, era un adăpost care oferea această posibilitate”.
Acești primi pași i-au făcut cu o finanțare de la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, printre singurele entități care ofereau fonduri ONG-urilor la acea vreme, când România nu era membră a Uniunii Europene și nici parte din Alianța Nord-Atlantică. Implicarea simbolică a statului în acest subiect abia în 2002, când a fost înființată Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, respectiv în 2003, când a fost adoptată legea pentru combaterea și prevenirea violenței domestice.
Adăpostul deschis la Râșnov a funcționat cu succes timp de patru ani, iar locurile au fost mereu ocupate. Însă la nivel național, erau doar șase astfel de proiecte, toate coordonate de sectorul neguvernamental, un număr prea mic pentru nevoile reale ale victimelor violenței domestice.
În 2004, cei 13 specialiști care lucrau la acest adăpost - 12 femei și un bărbat - au devenit oficial o asociație pe care au numit-o Asociația Pas Alternativ. Erau absolvenți de psihologie și sociologie și aveau cu toții o conexiune cu tema violenței domestice. „Inclusiv eu am crescut într-o familie cu abuz”, spune consiliera Rozalia Timar, vocea blândă care le întâmpină pe supraviețuitoare la grupul de sprijin. Nu de puține ori, copiii care au văzut violență în familie se îndreaptă spre meserii care ajută oamenii în societate, dintr-un complex al salvatorului pe care și l-au dezvoltat în copilărie ca mecanism de apărare, după cum explică consiliera. „Uneori mai am tendința să ajut fără să mi se ceară ajutorul. Sper că am scăpat [de complexul salvatorului] și am rămas doar helper”, povestește ea acum.
În același an însă au fost nevoite să-și caute alt spațiu pentru activități. Deși nu implica niciun efort financiar, noua putere administrativă n-a mai vrut să le ofere clădirea pentru adăpostirea mamelor și copiilor care fugeau de agresorii domestici. Înapoi la Brașov, au găsit susținere din partea unor ONG-uri locale.
Aderarea la Uniunea Europeană și adoptarea unor legi care să ne alinieze regulilor celorlalte state europene au obligat instituțiile, cel puțin pe hârtie, să dezvolte servicii pentru cetățenii cu cea mai mare nevoie de ajutor. În loc să deschidă o punte de colaborare cu sectorul neguvernamental, specialistele spun că instituțiile statului s-au îndepărtat și mai tare de societatea civilă. Când au început să apară adăposturi în țară, ONG-urile au accesat și mai greu finanțările, pentru că instituțiile considerau că au bifat acest serviciu.
Activistele au fost atunci nevoite să renunțe la ideea de a mai pune la punct un adăpost și au ales să-și concentreze atenția pe proiecte mai mici, pentru care puteau obține punctual finanțare. Au organizat trei ediții ale evenimentului „Biblioteca Vie”, cu supraviețuitoare ale violenței de gen care le spun oamenilor povestea personală, ca să mai înlăture din prejudecățile cu care era și este privit acest fel de violență. Au început un marș anual pentru siguranța femeilor, au pus la cale tabere de autocunoaștere pentru femei și copiii acestora, un grup educativ pentru agresori, o expoziție despre femicid și campanii de informare și prevenție pe tema violenței domestice în spațiul public. În tot acest timp, au păstrat serviciile de bază de consiliere psihologică, socială și juridică acordate victimelor, chiar dacă spațiul era mereu nesigur și au fost nevoite să se mute. O vreme, au lucrat dintr-un apartament la parterul unui bloc, apoi într-o cămăruță oferită de Crucea Roșie. De fiecare dată ne-am mobilizat, am pus [bani] de la noi”, spune președinta asociației, Iolanda Beldianu. Își amintește că prima și ultima oară când a avut salariu ca activistă a fost la Râșnov.
„Te duci la niște nebune. Ce faceți voi acolo?”
Un serviciu al grijii susținut pe o perioadă îndelungată e foarte important pentru victimele violenței domestice, care uneori au nevoie de mai mult timp ca să iasă din relațiile abuzive. Nicoleta are 52 de ani, e contabilă și de trei ani vine la grupul de sprijin de la „Asociația Pas Alternativ”, despre care a auzit de de la o rudă, care a sfătuit-o să participe la întâlniri. „Eu sunt încă în relație”, îmi spune femeia și vocea începe să-i tremure. În primul rând, avea nevoie de cineva care să o asculte fără să o judece. Cei trei copii ai ei, doi tineri adulți și un adolescent, nu doar că o blamează pentru problemele din căsnicie, dar nici nu sunt de acord ca ea să participe la ședințele asociației. „Îmi zic: Te duci la niște nebune! Ce faceți voi acolo?”.
Nicoleta nu-l consideră agresor pe soțul ei de peste două decenii. „Niciodată nu m-a bătut. Dar este total absent din relație”, spune femeia. „Tu ai un dulap în casă, pe care unde-l pui, acolo stă”, își amintește vorbele psihologei Rozalia Timar la una dintre ședințe. Simte că nu poate lua încă decizia de a încheia căsnicia, dar participarea la grup a învățat-o elemente de bază despre relațiile toxice și dinamica de putere care se creează între parteneri, iar asta o ajută să-și înțeleagă mai bine istoria de viață. Pe lângă ajutorul profesional, simpla interacțiune cu celelalte supraviețuitoare o împinge să crească volumul vocii interioare sănătoase, care nu o judecă și nu o îndeamnă să-și înghită emoțiile și nevoile.
„Era o ușă pe care chiar trebuia să o deschid”
Sentimentul de singurătate și epuizarea emoțională sunt greutățile cu care supraviețuitoarele trecute prin abuz domestic ajung cel mai des la grupul de sprijin al asociației. „Nu mai știi cine ești. La un moment dat, îți pui întrebarea: Oare chiar sunt așa? Și asta te cam înnebunește”, spune Simona, o femeie de 56 de ani, care și-a făcut cadou o ședință la grup de Crăciun, anul trecut. De atunci, n-a lipsit de la nicio întâlnire.
Fostă angajată la căile ferate, Simona s-a întors la școală, la facultatea unde predă președinta ONG-ului, Iolanda Beldianu, ca să învețe o nouă meserie. La cursurile Iolandei a învățat pentru prima oară despre violența de gen. „M-a marcat enorm acel curs”, povestește ea acum. „A fost pentru prima oară când i-am spus unui alt om că și eu sunt victima violenței domestice”.
Prima oară când soțul a lovit-o, copilul lor cel mare avea doi ani. A fost un gest de corecție față de rolul ei de mamă. „I-am zis: Măi, ocupă-te și tu de copil, că plânge”, povestește acum femeia. „Atunci a fost violent. E treaba mea să fac asta ca femeie, nu el ca bărbat”, își amintește ea răspunsul lui. A doua oară, și-a scos certificat de la Institutul Național de Medicină Legală, hotărâtă să divorțeze. Dar el a convins-o să nu plece. „Am zis că pot să duc, de dragul fetelor, că eu mă sacrific. Renunțasem la mine cam de pe atunci”.
Renunțarea la sine a băgat-o într-o depresie care mânca toată viața din ea. A slăbit 20 de kilograme și nu mai voia să trăiască. „Fetele au văzut asta. Au fost extrem de speriate că am vrut să mă sinucid, pentru că așa de tare te obosește o relație toxică încât te lasă fără resurse”. A început psihoterapie individuală, dar n-a funcționat. Până a venit la grupul de suport al asociației. „Era o ușă pe care chiar trebuia să o deschid, pentru că ușa aia venea peste mine și mă îngropa”, explică femeia, recunoscătoare că cele două fete ale ei au încurajat-o să vină la asociație.
Ședințele alături de celelalte supraviețuitoare au ajutat-o să se pună din nou în centrul propriei vieți, chiar dacă la început nu a fost deloc ușor să-și spună povestea. „Am venit aici cu niște emoții, că tremuram toată. Eram lividă, speriată”, își amintește Simona prima ședință. „Dumnezeule, să vorbesc despre mine? Eu? N-am vorbit niciodată despre mine”, și-a spus atunci, obișnuită cu un statut de umbră în familia sa. Încet, încet, a descoperit în celelalte femei niște colege de suferință, care i-au arătat că nu e singură, iar vocea ei contează. Au ajutat-o mult și îndrumătoarele, Iolanda și Rozalia. „Mă pun la punct câteodată: Vezi că nu-i bine aici, vezi că aici mai ai de lucru, vezi că poate că ești puțin reactivă”, povestește supraviețuitoarea. „A fost efectiv o salvare a vieții”.
Simona nu s-a despărțit încă de partenerul abuziv. Crede că discuțiile cu el, în care aplică ce a învățat la grupul de sprijin, indică un pas spre schimbare. „Este un om foarte inteligent și am zis că eu am cu cine vorbi”, explică ea. „El neagă faptul că e vinovat. A acceptat să facă ceva din frică față de fete”.
„A fost foarte important pentru mine să simt că cineva mă atinge cu blândețe”
În multe cazuri, agresorii nu doar că nu-și recunosc propriile fapte de abuz, dar încearcă să contureze cu orice preț o imagine falsă în jurul lor. „O regulă în căsnicia mea era că nu am voie să vorbesc negativ despre soțul meu”, povestește Anamaria, o supraviețuitoare de 48 de ani care lucrează în marketing și vine la grup de doi ani și jumătate. Asta a dus la și mai multă izolare, pentru că nu putea să fie autentică în relațiile cele mai apropiate, cu părinții sau prietenii. Aici, la grupul de sprijin, a vorbit pentru prima oară despre abuzul la care a fost supusă constant.
După o căsnicie de două decenii, Anamaria duce acum un divorț care durează de mai bine de trei ani. Atât ea, cât și băiatul ei de opt ani au avut nevoie de apărare împotriva agresorului. „Grupul mi-a dat curaj să sun la 112, să merg la poliție, să nu mă las intimidată la poliție, să insist că nu este corect ce ni se întâmplă, să merg mai departe în instanță, să nu retrag ordinele de protecție”, povestește ea. De „Asociația Pas Alternativ” a auzit acum trei ani de la o avocată care, pe lângă consiliere juridică pentru divorț, i-a oferit un flyer cu informații despre serviciile asociației. I-a luat un an să-și facă curaj să vină la întâlniri.
La fel ca pentru Ioana, experiențele personale și stadiile diferite de vindecare în care se află membrele grupului sunt busole pentru Anamaria, pentru că o ajută să vadă că există soluții chiar și atunci când nu vezi vreuna pentru tine. „Ioana este într-o altă fază decât mine. A învins foarte multe greutăți, vorbește altfel despre ea, despre ce a trăit, nu mai plânge”, explică femeia. „Încurajează alte femei, pe mine m-a îmbrățișat. A fost foarte important pentru mine să simt că cineva mă atinge cu blândețe”. Și-ar fi dorit ca informațiile pe care le-a aflat la acest grup să fi ajuns la ea încă de când era o adolescentă, să fi știut de pe atunci semnalele de alarmă dintr-o relație toxică și să se fi protejat mai bine.
Femeile continuă tradiția grupului de sprijin și se văd o dată la două săptămâni. Țin legătura pe un grup de Whatsapp, unde sunt în jur de 80 de persoane care au ajuns la cel puțin o ședință de consiliere. Ele au toate vârstele, de la 18 la 70 de ani, și vin din toate categoriile sociale. Fiecare e pregătită să sară în ajutorul celeilalte, la nevoie: cu haine, cu mâncare, cu informații despre chirii, cu prezența sau cu vorba bună. Specialistele ONG-ului le încurajează să se numească una pe alta „învingătoare”, un mic simbol în limbajul de zi cu zi, care le redă demnitatea victimelor și le ajută să vorbească despre ele însele cu mai multă blândețe.
Rețeaua profesioniștilor
Acest grup de sprijin este singurul serviciu al „Asociației Pas Alternativ” care n-a fost niciodată întrerupt, indiferent de cât de greu le-a fost activistelor să găsească finanțări. Telefonul Iolandei Beldianu poate suna la orice oră, pentru că ea e prima persoană de contact atunci când o femeie care suferă de pe urma violenței domestice hotărăște să caute sprijin în fața soților și partenerilor care le agresează. De multe ori, victimele află numărul ei chiar de la poliția din Brașov, care le redirecționează către serviciile asociației. „Este acel spațiu sigur în care ele se pot descărca și ventila emoțiile și pot primi alte exemple de soluționare a situației lor”, spune psihologa Rozalia Timar, care moderează cele mai multe dintre întâlnirile de la grup. Fiecare întâlnire are o durată de trei ore și are loc de două ori pe lună. Motivația Rozaliei crește odată cu evoluția supraviețuitoarelor, însă uneori apar momente destul de dificile. De pildă, când o femeie își spune povestea, iar ea rezonează cu acea istorie de viață. „Atunci mă opresc, iau o pietricică din cabinet sau un simbol și o pun deoparte, până când termin ședința. Sunt transparentă, pot să spun asta”, continuă consiliera grupului. În felul ăsta, se asigură că rămâne conectată la povestea care se desfășoară în fața ei și se ocupă de triggerul personal după program.
În lipsa consecvenței și corectitudinii administrației publice locale, cele două activiste au creat, cu ajutorul Bisericii Reformate, o rețea de profesioniști din sectorul public și privat formată din avocați, psihologi, polițiști, reprezentanți ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, Institutului Național de Medicină Legală, Autorității Tutelare și ai altor instituții care pot interveni în combaterea acestui fenomen. Rețeaua a fost coordonată din 2004 până-n 2019 de către Biserica Reformată, apoi preluată complet de către Asociația Pas Alternativ. În felul ăsta, s-au asigurat că, indiferent dacă intră sau nu bani, ele pot ajuta în continuare. „E și o situație de demnitate profesională”, crede Beldianu, pentru care practica e la fel de importantă ca teoria pe care o predă la Facultatea de Psihologie a Universității Transilvania din Brașov. „De multe ori s-a vehiculat la grup ideea asta, că profa a vorbit la școală. Dacă profa a vorbit la școală, atunci ar fi bine ca profa să vorbească și la asociație, adică referința pe care o fac acolo să existe și în realitate”, continuă ea.
Anul trecut, cele două co-fondatoare ale ONG-ului „Asociația Pas Alternativ” au aplicat la o finanțare publică curajoasă din partea administrației publice, care să le acopere costurile tuturor evenimentelor, dar și salarii pentru toată lumea implicată. Au câștigat și au semnat contractul.
Doar că banii n-au mai venit. Reprezentanții primăriei și ai consiliului local s-au certat și au dat vina unii pe alții până când n-au mai răspuns deloc asociațiilor câștigătoare. „26 de ONG-uri au fost în situația asta în Brașov”, explică Iolanda. „M-a impresionat o doamnă de la un ONG de mediu, care a zis că a investit banii puși deoparte ca să-și cumpere apartament. Eu n-am avut ce să risc”.
„Nu există o consecvență în proiectele politice, se tot schimbă administrația o dată la patru ani. O schimbare profundă în societate nu se întâmplă peste noapte, nu se întâmplă nici măcar în patru ani, cât ține un mandat al cuiva”, spune Rozalia.
Activistele au luat atunci cea mai dificilă alegere din istoria activității lor: au decis să nu mai investească banii din propriile buzunare în evenimente și, pe parcursul anului trecut, au păstrat grupul de sprijin dedicat supraviețuitoarelor, un serviciu esențial în Brașov, pentru femeile care vor să-și schimbe destinul marcat de violență domestică.
În timp ce politicienii se ceartă și-și pasează unii altora responsabilitățile, Iolanda Beldianu și Rozalia Timar au reușit să creeze o rețea de sprijin în jurul asociației, ce oferă cetățenilor vulnerabili o consecvență a ajutorului pe care administrația locală nu o are și nu pare să o aibă pe agendă. „Constanța asta am remarcat-o și noi, ca participante”, povestește una dintre supraviețuitoare. „Nu numai că se desfășoară în mod constant, dar și prezența noastră cu o anumită constanță contează în evoluția noastră”. Consecvența profesioniștilor în a oferi ajutor încurajează beneficiarele să fie și ele consecvente în procesul personal de schimbare. „Văd și eu progresele făcute de cele care au venit mai constant și că se subliniază de fiecare dată o susținere reciprocă”, explică o voluntară de 21 de ani, de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială de la Universitatea Transilvania din Brașov, care face practică la asociație.
Cu sau fără ajutor financiar, activistele asociației „Pas Alternativ” mențin în viață un serviciu public vital pentru comunitatea din Brașov, serviciu care ar trebui să vină, în primul rând, din partea statului. Nevoia de a ajuta concret, la firul ierbii, e văzută de ele ca o responsabilitate civică și morală ce ar trebui să vină laolaltă cu meseria. Iar asta le motivează cel mai tare să-și continue munca.
*Numele supraviețuitoarelor au fost schimbate pentru siguranța lor și a grupului de sprijin.
Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.
