„Asta nu e poezie”, a sunat sentința mai multor voci din presă sau de Facebook, indignate de ceea ce s-a întâmplat la gala premiului „Mihai Eminescu” din 2022. Controversa nu a fost cu totul surprinzătoare. Aproape niciun an n-a trecut fără scandal la categoria „Opera Prima”, o arenă de luptă pe care Memorialul de la Ipotești pare că o conservă pentru vâlva ce o creează în jurul unei instituții care, altminteri, ar fi devenit dureros de irelevantă. Nu este nici prima dată când scandalul depășește bula literară, iscând comentarii violente în numeroase cotloane ale lumii virtuale. Anul acesta, poetele Cătălina Stanislav (nominalizată la Opus Primum) și Ileana Negrea (laureata premiului pentru debut) au fost victimele unui val copleșitor de ură. Totuși, faptul că aceste cazuri vizează în mod exclusiv femei ar trebui să ne dea de gândit. „Asta nu e poezie”; totuși, rareori a fost poezia atât de vie ca în operele acestor scriitoare. Prin „vie” vreau să spun: cu impact și catalizatoare de dezbateri. Tocmai din acest motiv, este necesară depășirea întrebării dacă poeziile Cătălinei Stanislav și ale Ilenei Negrea au sau nu „valoare literară”: răspunsul este, evident, afirmativ. În schimb, tocmai pentru că sunt importante, ele trebuie discutate (și) critic. La cine ajung discursurile acestea? Și ce efecte pot avea ele?
Minoritățile de gen și sexuale, oprimate și ignorate ani întregi, își cer drepturile și autonomia în interiorul producției culturale (vezi editura FrACTalia, redacțiile Cutra și Post/hum/, Cenaclul X etc.). Adevărul este că nu mai putem rămâne ignoranți la aceste poziționări. Din păcate, cazul premiului „Mihai Eminescu” nu a scos la iveală o luptă ideologică mai fertilă, ci a subliniat ceva mult mai simplu și, poate, mai îngrijorător: pentru majoritatea publicului nici nu au contat ideile vehiculate de autoarele în cauză, ci doar vocabularul folosit de ele. Așa se explică de ce controversa a început în jurul textului citit de Cătălina Stanislav în cadrul galei, care a dus la ștergerea întregului live de pe pagina de Facebook a Memorialului, în timp ce câștigătoarea de facto a premiului, Ileana Negrea, a fost tratată expeditiv, ca autoarea unei cărți mult prea „ideologizate” ca să fie considerată literatură… și atât. Germenele de avangardă care se afla în poezia celei din urmă n-a încolțit, iar poezia lui Stanislav, care prezenta o cu totul altă miză, a ajuns să fie cea blamată. De aici motivul îngrijorării: pare că unora nu le e frică doar de feminism, ci de femeile care îndrăznesc să vorbească în general.
„Cele mai bune minți ale generației mele sunt și eu, / așteptând să termini o bucată de pizza cu brânză / unsuroasă / ca să putem să mergem la tine în cameră și să nu ne / futem pentru că ești prea beat / și eu prea obosită / și am purtat salopeta mea preferată ca tu să mănânci / pizza cu brânză unsuroasă / și să nu mă fuți”. Aceste versuri din debutul Nu mă întrerupe al Cătălinei Stanislav au dus la isteria menționată mai sus: asocierea aproape sinestezică dintre mâncarea unsuroasă, starea de beție și actul coital a fost, probabil, prea mult pentru cât pot duce granițele fluide ale Poeziei. Aceleași rânduri l-au făcut pe poetul Adrian Popescu să se întrebe în România literară: „Aici am ajuns, atât de jos, încât să ne descriem măruntele angoase și aparatul de reproducere, total lipsiți de elementara bună-cuviință?”. Cu toate acestea, s-a mai ajuns „atât de jos” în trecut: autobiografismul din toate timpurile este marcat cu astfel de detalii cotidiene incomode. Vulnerabilitatea e departe de a fi o noutate pentru poezie. Repet: unica problemă pare faptul că o femeie a decis să discute despre aceste chestiuni în public. Din păcate, concentrarea asupra acestui fragment a dus la ignorarea celorlalte versuri.
Poemul „Gwyneth Paltrow și cu mine” începe prin descrierea unei întâlniri mediocre într-un bar oarecare. „Naratoarea” observă la băiatul din fața sa mai multe detalii fizice și comportamentale neatrăgătoare: „burtica de mangustă”, „felul în care i se ating dinții de sus de buza de jos”, faptul că „zice că se masturbează când / îl întreb ce face”. Aceste detalii o fac să se gândească la lucruri mai îndepărtate: în primă instanță, la un fost iubit, căruia i se adresează la persoana a II-a și-n alte pasaje ale cărții („mă gândesc la tine pișcându-mă de burtă”); apoi, la nevoile sexuale problematice care au adus-o în prezent („mă gândesc la posibilitatea de a face sex cu el”); în fine, la probleme sociale mai largi, precum patriarhatul, introduse printr-o referință satirică la poemul Howl al lui Allen Ginsberg („și totuși cele mai bune minți ale generației mele încă / mă întreabă / dacă femeile pot fi pompieri / cele mai bune minți ale generației mele sunt Gwyneth / Paltrow, care nu știe diferența dintre vulvă și vagin”). Tot acest flux al conștiinței este stopat de sexul ratat care, deși nu era cu totul dezirabil nici la început, a dus, până la urmă, la o stare de frustrare jenantă.
Ce se poate observa? Că discursul feminist nu e neapărat parte din prim-plan. Deși are apariții iconice, ca în poemul „Întrebări pe care mi le pun băieții când ieșim în oraș”, el este introdus printre episoade de confuzie și durere emoțională: suferința după o dragoste pierdută („În viața reală cred că oamenii se despart și poate au / relații mediocre mulți ani / în timp ce verifică statusul altcuiva pe facebook”), invidia („tot ce ating ele vreau să ating și eu”) sau eșecurile casnice și/sau amoroase („pentru că dinamica noastră e asta / să uit că fac un lucru / ca să-l pot face cum trebuie”). Scopul este confesiv, nu emancipator. Oricum, o poetică self-help ar fi fost păguboasă, fiindcă, la urma urmei, „suntem toți adulți mincinoși aici”. Astfel, este foarte ușor pentru un cititor dintr-un anumit public să empatizeze cu subiectul.
Am mai spus undeva că volumul are toate ingredientele necesare să devină o carte indie-cult a poeziei românești din deceniul 2020, dar n-am explicat și în ce sens. Așadar, revin la „Gwyneth Paltrow…”: întâlnirea naratoarei are loc într-un pub slab luminat, băiatul cu care vorbește lucrează în IT, iar obiectul de interes al protagonistei sunt studiile de gen. Apoi, în „Flamand”, același personaj feminin trece prin fața casei lui Rembrandt, fapt ce o face să vrea să se gândească, într-un mod artificial, „la ceva nostalgic”. De asemenea, legăturile de prietenie depășesc mereu granițele culturale, iar dialogurile transnaționale sunt mediate prin internet, după cum dovedește textul „Homesick”. Până și umorul — pe care îl gust, inevitabil — este updatat la globalizare, cu influențe vizibile din cultura online și ușoare reminiscențe Alt Lit. În Nu mă întrerupe, poziția geografică reală a vorbitorului e ambiguă. Urmele Estului mizerabil din poezia unor douămiiști precum Dan Sociu, Dumitru Crudu sau Marius Ianuș dispar cu totul. Acum, decorul din spate este gentrificat: s-ar zice că puseurile narative din poeme au loc în centrul cosmopolit sau în suburbia curată a unui oraș vestic dintr-o mobilitate Erasmus. Într-adevăr, viața în 2022 poate arăta așa pentru unii, însă simplul împrumut al stilului de viață nu acoperă inegalitățile concrete. Tocmai acest aspect al poeziei rămâne trecut sub tăcere, căci volumul prezintă, în ciuda sau poate din cauza introspecției inteligente, o distragere de la lumea bulversantă din jur. Dacă poezia continuă să bată pasul în acest imaginar, mi-e teamă că vom ajunge la o uniformizare artistică regretabilă.
Singura figură care rupe „iluzia” vestică este cea din textul „Ce mulți nebuni în orașul ăsta”: „ne spunem una alteia când fumăm pe scaun în fața / geamului larg deschis, / dacă stau 3 secunde să ascult pe cineva cântând / pe stradă, / trebuie neapărat să-i dau bani, zice ea / și mi se pare drăguț, dar obositor, la noi pe stradă / se cântă non-stop”. Într-adevăr, „la noi pe stradă”, statul a eșuat, iar acest fapt se vede în cazul oamenilor fără locuințe sociale. Dar nu pot să nu observ că aceste personaje marginale sunt mai degrabă pretexte pentru expunerea unui complex personal: poetica ricoșează, din păcate, înapoi la sine.
Jumătate din viața mea de acum (FrACTalia, 2021)
Tot asupra sinelui se întoarce și poezia Ilenei Negrea din Jumătate din viața mea de acum, doar că aici coordonatele sunt altele. Ca în debutul Cătălinei Stanislav, discursul este autobiografist și confesiv, însă nota diferă: autoarea își folosește identitatea socială ca pe un mecanism de emancipare. Într-o anumită măsură, proiectul e un performance cu două funcții, foarte clar expuse încă din premisele cărții: prima este dimensiunea terapeutică, iar a doua este cea comunitară. Să le luăm pe rând.
Comentariile de pe Facebook au scos în evidență caracterul ideologic al proiectului lui Negrea — într-atât de mult încât au redus întregul produs la acest aspect. Când au folosit termenul „ideologie”, comentatorii s-au referit cel mai probabil la problema genului (feminismul) sau a sexualității (tematica LGBT), însă au ignorat un aspect la fel de important al volumului lui Negrea, dovedind că, din păcate, ori n-au citit decât câteva versuri împrăștiate pe mediile de socializare, ori li s-a părut irațional ca cineva să vorbească deschis despre aceste teme, interpretând tot discursul ca pe o exagerare sau o figură de stil. Mă refer la dimensiunea de mad pride al volumului, prin care dizabilitățile psihice, etichetate în mod obișnuit ca „boli” sau „probleme” mintale, sunt normalizate și revendicate ca embleme identitare: „Eu sunt Săpoca, / Sunt Bălăceanca, / Voila, / Sunt numărul 9. / Nebuna din pod, / Femeia care vorbește prea mult, / Revoluționara”. Identitatea de femeie și cea de minoritate sexuală sunt strâns legate de problema divergenței psihice, deoarece „boala” este un construct al genului: „Sunt turbată. / Blajină ca mieii. / Curvă. / Virginală şi albă ca o stafie. / Sunt vorbele spuse de una singură, / Sunt vocile celor / Fără corp, invizibili, / Sunt isterica nefutută / Ce râde / Şi râde / Şi râde”. Miza terapeutică este de a reconstitui tot acest traseu dificil al acceptării de sine („Pentru că am străbătut un deșert să ajung în pădure”), care este și al negocierii cu propria biologie: metafora „urzicilor” din ultimul poem descrie într-un mod foarte senzorial această moștenire neurochimică. Traumele sunt dificil de expus, însă vocea poetică își propune să atingă noi teritorii: „Nu am putut vorbi despre asta în terapie / Am simțit mereu că e ceva greșit acolo”.
Așadar, tocmai această sinceritate extremă mută literatura din planul pur subiectiv în cel comunitar: poezia devine mai importantă decât travaliul individual, deoarece ea presupune asumarea unei expuneri totale. Expunerea vine și cu denunțarea unor realități sociale imediate. Când autoarea spune cu nonșalanță: „Pizda mea e o mașinărie războinică / Care vrea să își facă dreptate”, ea nu o face ca să șocheze publicul pudic, ci ca să își declare apartenența la o cauză socială. Multe voci, printre care și cele educate în zona diferențelor de gen, ridiculizează asemenea formulări, considerându-le teziste, tendențioase, prea directe, pline de clișee sau lipsite de „stil”. Pe jumătate adevărat, însă ceea ce scapă privirii detașate de estet este caracterul Realpolitik al unui astfel de discurs: el nu trebuie să se conformeze standardelor formale, ci să mobilizeze un anumit public. Începând cu Medeea Iancu și terminând cu Cenaclul X, acesta își eliberează cu greu o zonă sigură în câmpul cultural local. Este inutil să ceri ascunzișuri retorice când poeta le consideră din start ca fiind unelte ale gândirii normative. Acceptând premisele, consider că exemplul oferit de Ileana Negrea este unul reușit, puternic, coerent și, de multe ori, emoționant. Un text care merită mai multă atenție este „Dreptul la locuire”, un poem „ideologic” impecabil: „Garsoniera din Prelungirea Ghencea de unde am fost dată afară / Camera din căminul medicinei în care am făcut sex prima dată / Casa din Dristor urlând din toată grădinița de la parter […] / Locuirea este pentru mine o rană / Locuirea este pentru mine o frică / Locuirea nu este siguranță / Adăpost / Refugiu / Certitudine”.
Totuși, ascunzișurile retorice au și ele rolul lor: cel de a prezenta mai multe fețe ale unei probleme. De aceea, există un sentiment constant de redundanță în ceea ce propune Negrea. Ce mă deranjează nu este militantismul, nici lipsa de tehnică, ci mai degrabă faptul că ceea ce deschide miza volumului o închide totodată. Mai exact, acest tip de discurs este persuasiv doar pentru cei care au fost deja convinși de importanța sa. Acest fapt înseamnă că își va găsi publicul țintă în aceeași comunitate în numele căreia vorbește. Când autoarea spune: „Vreau să organizez încă o manifestație / Să îmi port sărăcia și queernessul, nebunia / Și corpul meu/mintea mea de femeie / Cu fruntea sus / Cu pumnul strâns / La vedere”, ea ține lecții despre problematici identitare și justiție socială unui adresant absent. Acest risc vine la pachet cu formula autobiografică, pentru care personalul este politic până într-un punct, doar pentru a se retrage înapoi la subiectivitate.
Cele spuse mai sus evidențiază două formule poetice care nu permit o comparație ușoară, dar pe care mă voi strădui s-o fac. Se poate spune că ceea ce pierde Cătălina Stanislav prin aspirația către centru câștigă Ileana Negrea prin asumarea curajoasă a propriei marginalități; în schimb, ceea ce pierde Ileana Negrea prin sentințele teoretice câștigă Stanislav prin chestionarea constantă a perspectivei. În rest, proiectele nu sunt compatibile decât prin această formulă identitar-autobigorafistă. Ileana Negrea rămâne portavocea brută și nerafinată a unei comunități autohtone în curs de afirmare, în timp ce poezia Cătălinei Stanislav exprimă dorințele și neliniștile unui milenial din clasa de mijloc — de aici sau de aiurea.
Ilustrație main: Sorina Vazelina.
