Dincolo de filtrele de Instagram și discursurile despre empowerment, singurătatea s-a transformat în noul limbaj comun al capitalismului târziu. Pornind de la cercetarea și portretele din proiectul Atlasul Singurătății, sociologa Mădălina Muscă analizează alienarea, în special în rândul Gen Z, nu ca pe un eșec individual, ci ca pe o consecință directă a inegalităților, precarității și performativității permanente.
Într-o lume în care Beyonce cântă Me, Myself and I, Taylor Swift vorbește despre „the 3am thoughts” și seriale ca BoJack Horseman sau Fleabag transformă izolarea într-un spectacol estetic, mai e posibil să vedem singurătatea ca un fapt politic, nu doar poetic? Ce ne ascunde narațiunea medicală a „epidemiei de singurătate”? Poate fi „vindecată” o emoție care izvorăște dintr-o ordine socială construită pe competiție, performanță și auto-optimizare? Poate fi vulnerabilitatea o formă de rezistență? Poate fi tăcerea, într-o lume saturată de content, un gest de revoltă? Sau singurătatea însăși, înțeleasă nu ca eșec, ci ca spațiu de reflecție și solidaritate, poate deveni punctul zero al unei politici a grijii?
În momentul în care am pornit la drum cu proiectul Atlasul Singurătății, ne-am întrebat cum ne-am putea uita la singurătate ca fiind atât o emoție profundă și individuală, dar și o stare sistemică și, mai ales, cum am putea evidenția legătura subtilă dintre aceste două dimensiuni. Am reușit mai degrabă să tatonăm prin cercetarea și portretele din proiect contururile pe care le ia singurătatea în intimitate, să arătăm cum și când i se simt marginile tăioase sau modurile în care este îmbrățișată ca timp de reflecție și reașezare interioară, să explorăm cât de intens se simte în rândul Gen Z și cum se conturează ea în legătură cu social media, muncă, școală. Pentru cei și cele care au fost sau sunt singure și singuri, prin proiectul nostru am încercat să dăm formă și demnitate unei emoții adesea ascunse sau neglijate, să învățăm limbajul fragil al singurătății fără să o reducem la un simptom, diagnostic sau patologie. Provocarea a fost să o privim, mai degrabă, cu tandrețe politică: ca pe o emoție complexă, născută din și întreținută de sisteme violente care ne separă unii de alții, lăsându-ne suspendați între dorința de a fi împreună și nevoia de ne retrage.
„(Singurătatea) E un sentiment exact precum o boală cronică. E ceva ce te face să crezi că tu ești bolnav și că nu există un tratament pentru boala pe care o ai! Te face să crezi că te-ai născut în locul greșit, în țara greșită! Și nu o să știi niciodată cum se simte durerea specifică, până nu ai boala asta!” (M, 24-28 ani)
Singurătatea este frecvent privită prin lentila medicală, ca o „boală” a minții, o dereglare care trebuie tratată, reglată, vindecată. Modelul medical al singurătății ne spune că problema este în individ, în corpul sau psihicul său, nu în mediul social care îl izolează. Astfel, de multe ori singurătatea este înconjurată de ideea că persoanele singure trebuie „păzite și vindecate”. Acest mod de a vorbi despre singurătate o goleşte de dimensiunea ei politică. Psihologia o reduce de multe ori la lipsa relațiilor sau la nemulțumirea față de calitatea acestora, ignorând cauzele structurale care ne țin separați: violența economică, rasismul, sexismul, absența infrastructurilor de grijă, precaritatea, ritmurile inumane ale muncii. Responsabilitatea este deplasată pe umerii celor care suferă: „sună un prieten”, „alătură-te unei comunități de (you name it)”, „fă o plimbare”, „încearcă o aplicație de meditație”. Toate aceste recomandări, oricât de bine intenționate, transformă o problemă colectivă într-un eșec individual.
„Un sentiment de alienare profundă, ca și cum nu te poți baza pe nimeni să-ți ofere sprijin, ca și cum ești izolat, chiar dacă ai oameni în jur. E un fel de barieră între tine și ceilalți, uneori insuportabil de dureroasă.” (Nonbinar, 21-23 ani)
În discursurile și răspunsurile din proiect ale Gen Z se întrevede limpede că, dincolo de o emoție personală, singurătatea este mai degrabă o condiție politică a epocii noastre. Ceea ce numim astăzi singurătate pare să fi devenit noul limbaj comun al capitalismului târziu: o emoție colectivă ambalată în filtre de Instagram și mesaje de auto-empowerment. Dar dincolo de estetica ei „glossy”, singurătatea vorbește despre o lume fracturată de inegalități, precaritate și performativitate permanentă. În datele și vocile adunate în Atlasul Singurătății, se conturează un tip de alienare care nu e doar afectivă, ci structurală: tinerii și tinerele vorbesc despre presiunea de a fi mereu „în priză”, despre lipsa spațiilor de întâlnire, despre prieteniile care se sting în notificări și despre oboseala de a-ți construi constant o versiune optimizată a propriei persoane. Și, astfel, singurătatea se conturează nu doar ca o problemă de sănătate mintală, ci ca o consecință directă a modului în care trăim, muncim și ne raportăm unii la alții. Singurătatea nu e un „accident” psihologic, ci rezultatul unui proces de expropriere: munca, atenția, emoțiile noastre sunt transformate în capital, în timp ce produsul lor (sensul) ne este dat înapoi sub formă de reclame, content și burnout.
„E prezentă zi de zi, pe drumul spre muncă când te gândești cum ar fi să ai cu cine ieși mai târziu la cafea, când gătești cina și ți-ai dori să ai cu cine să mănânci, când ai vrea să primești o îmbrățișare după ce ai plâns. Singurătatea este o povară care îți apasă constant umerii.” (F, 24-28 ani)
Michel Foucault (1994) scria că o viață singură „este adesea rezultatul sărăciei posibilităților de relaționare din societatea noastră, în care instituțiile fac insuficiente și, în mod necesar, rare toate relațiile pe care cineva le-ar putea avea cu altcineva.” Într-o societate în care algoritmii ne știu mai bine decât ne știm noi înșine și unii pe alții, alienarea nu mai este doar o un concept filosofic, ci o experiență cotidiană. Trăim paradoxul descris de sociologul norvegian Emil Øversveen: cu cât suntem mai conectați, cu atât ne simțim mai izolați; cu cât crește puterea socială a umanității prin știință, tehnologie, comunicare globală, cu atât mai adâncă devine senzația colectivă de neputință. Fără a cădea în tehnodeterminism, e tot mai clar că singurătatea pare a avea un design: un algoritm al izolării încorporat în capitalismul hiperproductiv, care ne ține cu ochii lipiți de ecrane.
În cartea ei „Alone Together: why we expect more from technology and less from each other”, Sherry Turkle explorează intimitatea într-o eră în care relațiile umane se mediatizează până la evaporare. Psiholoagă de formație, Turkle urmărește felul în care tehnologiile care promit conexiune (telefoanele, rețelele sociale, jucăriile inteligente) ne oferă, de fapt, versiuni simulate ale ei. Un Tamagotchi care devine confident emoțional pentru un copil sau un robot care oferă iluzia grijii sunt, pentru autoare, semnele unei mutații sociale profunde: preferăm interacțiuni predictibile și fără risc în locul relațiilor reale, care implică vulnerabilitate și reciprocitate. Turkle, chiar dacă nu condamnă tehnologia, ne avertizează că ea reproduce logica economică a alienării: o lume în care totul devine funcțional, inclusiv afecțiunea. În spatele promisiunii conectivității totale se ascunde, spune ea, o „sărăcie a posibilităților de relaționare”, o lume în care nevoia de apropiere este capitalizată, standardizată și vândută în pachete premium.
Pentru mulți dintre participanții și participantele la cercetarea din proiect nostru, social media devin de asemenea un spațiu paradoxal: în același timp unul de prezență, dar și de alienare. Aproape jumătate dintre respondenții la un chestionar realizat în cadrul proiectului afirmă că se simt mai singuri după ce folosesc rețelele sociale, iar doar 10% se simt cu adevărat mai conectați. Așa cum sugerează Sherry Turkle, e vorba despre o „intimitate simulată”: ne apropiem prin ecrane, dar doar uneori suntem de fapt aproape prin intermediul lor.
Mai îngrijorător este felul în care responsabilitatea pentru această stare este internalizată. Aproape 90% dintre tinerii chestionați consideră că depinde de ei înșiși să reducă singurătatea. Acest răspuns vorbește despre un proces de interiorizare a vinovăției: un efect al capitalismului neoliberal care mută cauzele structurale în biografiile individuale. Singurătatea devine un eșec personal, o dovadă că „nu te-ai adaptat destul”, că nu ai fost suficient de proactiv, de sociabil, de performant.
„Un gol imens, dureros, care lasă impresia de eșec al vieții, provoacă deznădăjduință, te face să crezi că totul este greșit la tine oricât de mult te-ai iubi sau aprecia pentru că nu poți să îți explici de ce nu te poți conecta cu ceilalți sau de ce nu poți fi primit și acceptat de ceilalți, se simte pur și simplu ca o boală și ca o închisoare din care ai face totul să poți scăpa.” (M, 24-28 ani)
Datele și explorările din Atlasul Singurătății confirmă ceea ce teoriile despre alienare descriu: singurătatea nu este absența celorlalți, ci absența unor condiții care să ne permită să fim cu adevărat împreună. Într-o lume a muncii instabile, a orașelor fără spații publice umane, a relațiilor filtrate prin algoritmi, a te simți singur nu este un defect personal, ci un simptom al unei ordini sociale care a făcut din conexiune un bun vandabil. Iar dacă vrem să vorbim despre o „politică a grijii”, poate că primul pas este să nu mai privim singurătatea ca pe o rușine intimă, ci ca pe un punct de plecare pentru o critică colectivă a modului în care trăim. A ieși din singurătate poate să însemne, atunci, nu doar a ne conecta, ci a reapropria ceea ce am pierdut: puterea de a ne imagina și transforma împreună lumea. Ce înseamnă solidaritate atunci când nu mai împărtășim același spațiu, ci doar aceeași tăcere? Poate fi singurătatea însuși locul din care se reaprinde dorința de a construi altfel legăturile, nu pentru a le umple, ci pentru a le face mai reale, mai atente, mai vii? Poate că adevărata întrebare nu este „cum să ne vindecăm” de singurătate, ci cum să fim împreună în ea: cum să ne (sus)ținem unii pe alții, personal și politic, în absență și în prezență deopotrivă.
Materialul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Ilustrație de stevenunderhill via pixabay
