Sociologa Mădălina Muscă prezintă rezultatele unui chestionar pe tema singurătății la Generația Z, lansat în proiectul „Atlasul Singurătății”. Acesta analizează percepțiile asupra singurătății, felul în care social media și online-ul o întrețin, strategiile prin care tinerii încearcă să o depășească sau așteptările pe care le au de la familie, instituții și comunitate în reducerea acestei stări tot mai răspândite.
Pandemia de COVID-19 a făcut evidente, la scară largă, efectele negative ale izolării asupra coeziunii sociale și implicațiile ei asupra sănătății noastre mintale și a stării de bine în general. Chiar dacă azi nu mai suntem constrânși să ne distanțăm social, tot mai multe elemente din jurul nostru ne fac să simțim nevoia de a ne retrage în mod voit, de a ne înstrăina de realitatea copleșitoare din jurul nostru: crize economice și austeritate, criză climatică, imagini ale distrugerii și oprimării, războaie, genocid.
Toate acestea se derulează zilnic sub ochii noștri, pe social media și nu numai și se adaugă la problemele noastre personale: instabilitate financiară sau precaritate, anxietate, tensiuni în familie sau în grupurile de prieteni etc. În tot acest ansamblu social și intim, solitudinea devine uneori un panaceu, o practică de grijă și rezistență. Retragerea este de multe ori o alegere deliberată, un spațiu de reflecție sau de recuperare în fața violenței lumii: bed rotting, doom scrolling, binge watching.
Sunt totuși izolarea sau solitudinea sinonime cu singurătatea? Deși frecvent folosite cu același sens, cele trei concepte nu sunt echivalente. Izolarea este e o stare obiectivă și măsurabilă, determinată de numărul de contacte sociale, iar solitudinea este o formă de retragere aleasă. Singurătatea este, însă, o experiență profund subiectivă, resimțită ca dureroasă sau nedorită.
O definiție a singurătății larg acceptată este cea oferită de Daniel Perlman și Letitia Anne Peplau în 1981. Aceștia o descriu drept „experiența neplăcută care apare atunci când rețeaua de relații sociale a unei persoane este semnificativ deficitară, fie din punct de vedere al calității, fie al cantității acestora.” Mai concret, intensitatea singurătății stă în distanța dintre câte și ce fel de relații sociale avem și modul în care ne-am dori să fie.
Literatura de specialitate distinge între singurătatea emoțională, adică lipsa unei legături semnificative cu o persoană apropiată, și singurătatea socială, care reflectă absența unei rețele sociale mai largi: prieteni, vecini, colegi. Singurătatea poate fi tranzitorie sau ocazională, situațională (declanșată de anumite evenimente de viață: un divorț, o mutare) sau cronică, atunci când devine o stare recurentă sau permanentă - accentuată de precaritate economică, mobilitate (forțată sau nu) sau lipsa unor spații de apartenență.
Ea este deopotrivă o experiență psihologică individuală și un fenomen structural, ce reflectă transformările în organizarea socială și economică, în viața familială sau în cultura contemporană. Începând din anii 1960, mai ales în cadrul studiilor de gerontologie, singurătatea a început să fie tratată dintr-o perspectivă interdisciplinară, ca un fenomen social complex, ca o expresie a condițiilor materiale, a rețelelor sociale în schimbare, a individualizării societății moderne.
Astăzi, singurătatea este adesea descrisă drept „epidemia secolului XXI”. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) atrăgea atenția, în 2023, că izolarea socială și singurătatea reprezintă amenințări globale grave la adresa sănătății fizice și mintale. Anul acesta, raporta că 1 din 6 oameni din lume se simte singur, mai ales tinerii și cei din țările cu venituri mici sau medii. Aproximativ 17–21% dintre persoanele între 13 și 29 de ani ar fi afectate în prezent de singurătate, cel mai des adolescenții.
Comisia Europeană a inițiat, în 2022, un proiect pilot, în urma căruia a rezultat EU Loneliness Survey - primul instrument comparativ pe tema singurătății aplicat în cele 27 de state membre. Rezultatele arată că riscul de singurătate este mai ridicat în rândul persoanelor cu venituri mici sau șomere, al minorităților (inclusiv persoane LGBTQ+, cu dizabilități sau cu istoric de migrație), al celor care s-au mutat recent într-o altă localitate și al tinerilor între 16–24 de ani, în special femei.
Discursul și măsurile luate de aceste instituții merită în sine o analiză și deconstrucție, însă ce ne relevă datele colectate este că Generația Z (persoanele născute între 1997 și 2012) cu siguranță resimte singurătatea mai intens decât alte generații.
În proiectul „Atlasul Singurătății”, am pornit de la datele de mai sus și ne-am propus să cartografiem această emoție profundă în rândul Gen Z. Am urmărit dimensiunea ei subiectivă, implicațiile pe care le are asupra vieții sociale, precum și modurile în care e atât individuală, cât și sistemică. Dar cum harta nu este teritoriul, nici rezultatele cercetării din proiect prezentate aici nu sunt decât tușe groase, influențate de instrumentele cu care ne-am uitat și de aria la care am avut acces. Asta înseamnă că rezultatele sunt unele exploratorii: ele ne permit mai degrabă să formulăm posibile ipoteze sau direcții de analiză calitativă.
Cercetarea a fost realizată printr-un chestionar online distribuit în perioada august - octombrie 2025, utilizând platformele de social media. Pentru că a fost distribuit prin rețelele sociale și prin metoda „bulgărelui de zăpadă” (contacte personale și răspândire liberă), eșantionul cercetării este neprobabilistic. Asta înseamnă că nu toată lumea a avut șanse egale de a fi aleasă, nu am folosit tragerea la sorți sau un sistem aleatoriu pentru a decide cine participă. Participarea a fost voluntară și anonimă.
Așadar, datele nu pot fi considerate reprezentative statistic pentru întreaga populație a GenZ din România. Ele reflectă mai degrabă opiniile unui anumit segment de populație, activ online, cu acces la platforme digitale. Instrumentul de cercetare a fost realizat prin intermediul Google Forms și a inclus atât întrebări închise, cât și întrebări deschise, pentru a surprinde nuanțele experiențelor și opiniilor respondenților.
Eșantionul este format din 154 de respondenți care au ales voluntar să completeze chestionarul. Au răspuns la întrebările noastre preponderent persoane de gen feminin (72,7%), 24,7% gen masculin și 2,6% gen non-binar/altul. De asemenea, categoria de vârsta cea mea reprezentată a fost cea de 24-28 ani (52,6%), urmată de 21-23 ani (24%) și de 18-20 ani (23,4%).
Majoritatea celor care au completat chestionarul sunt din București (46,8%), Timișoara (11%), Iași (4,6%), Cluj-Napoca (3,9%), Brașov (2,6%), Câmpina (2,6%). Restul (28,5%) provin dintr-o varietate de alte localități, care nu se repetă suficient de des pentru a forma grupuri reprezentative, fără o concentrație clară într-un anumit oraș sau regiune. Răspunsurile colectate sunt, așadar, mai degrabă din marile centre urbane, unde a fost mai ușor accesibil și mai distribuit online prin rețele sociale.
Cum arată și se simte singurătatea?
„E ca și cum aș fi într-o bulă în care nu pot atinge pe nimeni și nimeni nu mă poate vedea.” (F, 24-28 ani)
Ce ne-a atras atenția încă din start este că majoritatea respondenților (63,6%) consideră singurătatea drept o problemă reală și gravă în rândul generației lor. Acest lucru indică o formă de conștientizare afectivă și generatională a unei stări care depășește granițele intimității. Totodată, 86% dintre participanți au resimțit lipsa companiei altor persoane: 43.5% dintre ei au resimțit-o des sau aproape întotdeauna, iar 42,9% au resimțit asta uneori. Lipsa conexiunilor calitative sau cantitative e prelungită și în contextele profesionale sau școlare: mai mult de jumătate dintre ei (52,6%) se simt singuri la școală sau job.
Pentru multe persoane din Generația Z, singurătatea nu este asociată doar cu izolarea sau identificată ca solitudine. Din răspunsurile la întrebarea deschisă „Cum ai explica singurătatea unei persoane care nu a simțit-o niciodată?” reiese că această stare este percepută mai degrabă ca o ruptură emoțională și socială, o imposibilitate de a fi văzut, auzit sau înțeles de către ceilalți. Emoțiile cel mai frecvent asociate cu singurătatea sunt: tristețea (72,7%), neajutorarea (53,9%), anxietatea (51,9%), ceea ce arată că pentru majoritatea este o experiență dureroasă, ce vine cu o încărcare emoțională negativă puternică. În același timp, singurătatea este asociată și cu liniștea (44,8%) sau libertatea (25,3%). Singurătatea, așadar, nu e trăită uniform. Pentru cei mai mulți, provoacă durere și vulnerabilitate, dar pentru o parte dintre aceștia, poate deveni un spațiu de reflecție și respiro.
(M-am simțit singură) „Când am realizat cât de conectați suntem unii cu alții dar suntem doar o iconiță pe un ecran.” (F, 24-28 ani)
Participanții la studiu petrec un timp considerabil în mediul online: peste două treimi (66%) folosesc rețelele sociale între 1 și 3 ore pe zi, iar aproape un sfert (23%) depășesc cinci ore zilnic.
În ciuda acestei prezențe constante, rețelele sociale nu generează neapărat un sentiment de conectare reală, online-ul fiind mai degrabă un paliativ temporar decât o soluție pentru singurătate: 28,9% spun că îi ajută „doar pe moment”, iar 27,4% că îi ajută „uneori”. Doar 7,1% se simt cu adevărat sprijiniți de prezența online („mă ajută foarte mult”), în timp ce 11% afirmă că nu îi ajută deloc. Mai mult, 9,7% spun că rețelele sociale îi fac să se simtă și mai singuri. Această contradicție reflectă ceea ce literatura de specialitate descrie drept paradox al conectivității: cu cât folosim mai intens social media, cu atât putem resimți mai acut izolarea socială, accentuând disonanța dintre viața trăită și cea percepută în mediul digital. În acest sens, 48,7% consideră că interacțiunile online nu le pot înlocui pe cele reale (scoruri de 1 sau 2 pe o scală de la 1 la 5 la întrebarea „Cât de des simți că interacțiunile online înlocuiesc interacțiunile reale?”).
Chiar dacă persoanele GenZ din cercetare sunt active în interacțiunile online: 41% spun că interacționează „destul de des” cu alți oameni în mediul digital, iar 9% o fac „foarte des”, jumătate dintre ele au un consum pasiv, ca doomscrolling-ul: 33% spun că interacționează „rar”, 10% doar urmăresc conținut, iar alți 7% afirmă că nu interacționează „aproape niciodată”.
Singurătatea gestionată singuri
Atunci când vine vorba de a cere sprijin pentru a gestiona povara singurătății, 71% dintre persoanele participante la cercetare afirmă că le este greu sau foarte greu să ceară ajutor. Barierele în a accesa sprijin pot veni dintr-un grad ridicat de stigmatizare față de emoții percepute ca negative, lipsa unui spațiu sigur pentru a cere ajutorul, dar și un posibil individualism interiorizat, în care suferința e gestionată în tăcere.
De altfel, majoritatea tinerilor din eșantion aleg strategii individuale și digitale pentru a face față singurătății: 76% ascultă muzică sau se uită la filme, iar 59,1% afirmă că petrec timp pe social media. Aproape 38,3% se închid în sine și aleg tăcerea în loc să-și exprime vulnerabilitatea. 48,7% spun că vorbesc cu un prieten, iar 37% ies efectiv cu prietenii. 35,7% aleg activități precum ieșitul în natură sau sportul. Răspunsurile sugerează o tensiune între dorința de conexiune și lipsa unui cadru care să o susțină, iar singurătatea nu este compensată prin conexiune și apropiere umană, ci prin autoreglare tăcută sau consum digital.
Pattern-ul dominant este folosirea tehnologiei ca mecanism de reglare emoțională, dar combinat cu retragerea din interacțiunile sociale. În același timp, social media și entertainment-ul digital apar ca un pansament temporar.
„Third spaces - ca să pot ieși în oraș fără să cheltuiesc enorm” (F, 21-23 ani)
Când trebuie să ierarhizeze cine poartă responsabilitatea pentru reducerea singurătății, 88,3% dintre respondenți afirmă că ea revine individului însuși, o perspectivă ce reflectă internalizarea ideii că „trebuie să te descurci singur(ă)”. În extensia atomizării prezente în societatea noastră, responsabilitatea este pusă și asupra familiei (40,3%). Totuși, mulți văd și un rol important al instituțiilor: 67,5% menționează școlile și universitățile, 55,2% – statul și autoritățile locale, iar 36,4% – angajatorii.
La întrebarea ce le-ar plăcea să existe în comunitatea lor (școală, muncă, oraș, online) ca să reducă sentimentul de singurătate, mulți dintre ei vorbesc despre lipsa infrastructurii de socializare, despre lipsa acelor third spaces care nu sunt bazate pe consum și care le-ar permite un cadru de conexiune. În sensul formulat de sociologul Ray Oldenburg, third spaces sunt acele spații informale (cafenelele de cartier, bibliotecile, parcurile, centrele comunitare) care nu sunt nici acasă (primul spațiu), nici la muncă sau școală (al doilea), dar care creează terenuri fertile pentru întâlnire, conversație și apartenență. În lipsa acestor spații, viața socială este tot mai fragmentată și atomizată, iar interacțiunea are loc doar în contexte care cer performanță, competiție sau tranzacție.
Viețile sociale active și conectate au ajuns, din ce în ce mai mult, să fie un privilegiu rezervat celor care își permit acest lucru, financiar, dar și în termeni de resurse de timp și energie. Există o multitudine de soluții individuale promovate pentru combaterea singurătății: să-ți îmbunătățești managementul timpului, să-ți programezi întâlniri cu prietenii, să te alături unui club, unei comunități religioase sau politice. Însă toate aceste sugestii presupun resurse pe care nu toți le avem la dispoziție. Munca precară, programul extins sau neplătit, grijile cotidiene, toate lasă puțin loc pentru relaționare. În același timp, bugetele serviciilor publice și sociale sunt ciopârțite de austeritate (comasarea școlilor, tăierea burselor studenților, mai puține biblioteci rurale, TVA crescut pentru cărți și manuale școlare), orașele în care locuim duc lipsă acută de spații comunitare esențiale sau infrastructură elementară de socializare ce nu presupune consum sau cost financiar, iar toate acestea îngustează și mai mult posibilitatea de a construi noi legături sociale sau a avea contexte de interacțiune semnificativă.
Putem spune că din răspunsurile participanților la cercetare se poate observa că tinerii GenZ știu că trăiesc într-un sistem care îi izolează, îi fragmentează sau le sabotează conexiunile, dar simt că nu au puterea să-l schimbe sau că responsabilitatea le revine lor pentru a ieși din situațiile de singurătate. Mark Fisher folosește conceptul de „impotență reflexivă” atunci când vorbește despre studenții britanici care conștientizează că lucrurile stau prost, dar știu că nu pot face nimic în această privință. Însă diferitele proteste din întreaga lume, din Maroc, Nepal, Indonezia, Filipine, Peru, Kenya, Madagascar, ne-ar putea spune că GenZ nu e doar mai conștientă de formele de alienare determinate de sistemul economic și politic, ci și că nevoia de organizare și revoltă este din ce în ce mai prezentă și social media pot deveni un instrument scânteie în acest context.
Dincolo de a oferi niște piste exploratorii, cercetarea și proiectul „Atlasul Singurătății @GenZ” invită la reflecție: cine are astăzi acces la rețele de sprijin și cine rămâne constant pe dinafară? Cum am putea trece de la a vedea singurătatea ca o problemă individuală la a crea infrastructuri colective de conectare și grijă? Cum putem transforma discursul asupra singurătății ca „epidemie” în politici reale care au în vedere o societate mai puțin însingurată și mai centrată pe nevoile de conexiune și apropiere? Ce strategii putem avea individual și colectiv pentru a face față singurătății, depășind logica actuală a individualismului și productivității permanente?
Materialul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Ilustrație: Pixabay
