Remix / Relații

Bagajul Cultural. Pacientul englez, Bulgakov, angoase & sintetizatoare

De Scena9, Ilustrații de Mircea Pop

Publicat pe 5 septembrie 2023

Artele ne leagă unii de alții și unele legături nu se mai desfac niciodată. Sunt cărți în care ne recitim iubirile și prieteniile, sunt muzici pe care am învățat ce înseamnă împreună, cu tot cu bucurii, cu tot cu deziluzii. Sunt filme care ne-au definit relațiile și tablouri întâlnite în muzee care, fără știrea lor, au intrat în istoriile intimității noastre. 

Găzduim pe Scena9 o serie despre aceste artefacte, care ne leagă de oameni care ne-au fost și ne sunt aproape: prieteni și tovarăși de drum, părinți și mentori, iubiți și iubite, foști și foste. 

În primul episod am avut experiențe cu Kant & Depeche Mode, cu puterea motivațională a SF-ului și cu muzica lui Sixto Rodriguez, coloană sonoră pentru dragoste și despărțire. În episodul de azi, povestitori sunt jurnalista Codruța Simina, poetul Florentin Popa și Ruxandra Cesereanu, poetă și prozatoare.

„Am evitat de atunci să citesc romanul ăsta. Am evitat și ecranizările. M-am ferit.”

Codruța Simina 

Capitolul întâi. Pacientul englez, de Michael Ondaatje

În clasa a IX-a am ratat prima întâlnire. Și o așteptam. Țin minte și acum degetele de libelulă ale lui Silviu. Felul în care putea să-și trimită, cu coada ochiului, privirea. Rămâne, la mai bine de douăzecișidoi de ani de când nu l-am mai văzut, amintirea limpede a nervozității care închega membrele lui, ca o electricitate moale.

Momentele în care explica idei, la 14 ani, mișcându-și mâinile și picioarele dubios, executând un dans al propriei convingeri. Ardeleanca din mine constata practic: ia uite la băiatu’ ăsta, acuma nite să dejdină [acuma se frânge în fața mea]! Era, în uimirea asta, și o anumită fascinație. 

Silviu a fost primul – și ultimul – băiat căruia i-am scris o „scrisoare de Valentine’s” așa cum ar trebui să arate o astfel de scrisoare. Pe hârtie mată și veche. Cu marginile arse. Scrisă cu peniță (măcar stilou). Cu flori de câmp desenate, urcându-și tulpinile sigure în spatele cuvintelor. În fine, rulată ca un papirus. Și închisă cu ceară. 

Cu memoria de acum, înclin să cred că Silviu a știut că eu am fost fata aia care a reușit să strecoare printr-o fantă îngustă de lemn – așa erau cutiile pentru scrisorile de Valentine’s puse pe holurile liceului – o hârtie veche, rulată și închisă cu ceară, fără să o boțească. 

Silviu mi-a dat întâlnire, în acel an, de Valentine’s, în stația de 35 – autobusul care leagă și astăzi, din cinci în cinci minute, două excentricități ale Clujului: cartierul Zorilor și Gara. Era ger și era februarie. L-am așteptat pe Silviu, lingând fulgii de zăpadă din aer, 30 de minute. Întâi simțind cai mici și voioși plecând din piept, în roiuri, spre căminele din Observator și mai jos, spre bulbii de nufăr din serele Grădinii Botanice. Apoi frigul. Apoi antilope înțelepte aducând explicații. Frigul. Senzația inutilității. Vocile care îți spun, la 14 ani, că ești proastă. Proastă rău. Arsura. Frigul. Resemnarea și necredința.

Nicio respingere de mai târziu nu a fost la fel de dureroasă. Pentru că, cel puțin în stația de 35 în care l-am așteptat eu, Silviu nu a venit. Am aflat, prea târziu, că mă așteptase în stația de 35 de partea cealaltă a străzii. Mă așteptase și el vreo jumătate de oră, așa cum un băiat ar trebui să aștepte o fată de Valentine’s: cu un trandafir roșu și o carte.

Pacientul englez, de Michael Ondaatje. 

Am evitat de atunci să citesc romanul ăsta. Am evitat și ecranizările. M-am ferit. După acel moment, Silviu și cu mine n-am mai împărțit niciodată privirile lui, pe care cozile ochilor le aruncau în aer ca pe niște lansete cu lingurițe aurii de pescuit în capăt.

Ondaatje mi-a salvat viața, la un moment dat, cu cealaltă carte a sa, Divisadero. Dar asta e altă poveste. 

Capitolul al doilea, mult mai scurt și incert. Convorbiri telefonice, de Roberto Bolaño

Sunt în avion spre București și citesc Convorbiri telefonice. Dau peste povestea asta ciudată cu doi oameni, el și ea. Au o relație la distanță și vorbesc mult la telefon. Decid să se căsătorească. La distanță. Se iau.

Dintr-un motiv pe care Bolaño nu-l formulează în text, conversațiile lor telefonice devin lâncede, întâi. Apoi sleite. Chinuite. În cele din urmă – și asta se întâmplă într-un timp foarte scurt – nu se mai sună și nu se mai caută niciodată. Rămâne senzația acestei neclarități difuze. Motivele incerte pentru care oamenii renunță fără să se uite înapoi la lucruri care li se par decisive. M-a urmărit.

Sunt în avion spre București să întâlnesc acest iubit cu care vorbisem mult la telefon. În timpul foarte scurt pe care l-am petrecut cu el atunci am acceptat cumva pasiv toate planurile decisive pe care le-a făcut pentru noi. 

După ce m-am întors la Cluj, conversațiile noastre telefonice au devenit lâncede, întâi. Apoi sleite. Nu l-am mai sunat niciodată și l-am blocat pe rețelele sociale. 

Ca un detaliu amuzant, am constatat la o vreme după întoarcere că uitasem cartea lui Bolaño acolo, în zborul dus.

Nu mi-am dorit să o recitesc niciodată.  

Codruța Simina are 17 ani de experiență în presă și în ultimii ani s-a specializat pe investigații privind tacticile de dezinformare online și fact checking. Este reporter RISE Project și autoarea newsletterului Misreport, un sumar săptămânal al falsurilor și dezinformării.

„Piesa care, ascultată pe repeat într-un drum lung pe jos după ultimul autobuz de noapte, a sădit începutul unei schimbări.”

Florentin Popa

Cred că soundtrack-ul întregii mele adolescențe, angsty și nefiresc de târzii, e piesa Beholding the Daughters of the Firmament (și, deopotrivă, unul dintre cele mai pretențioase circumlocuțiuni / kennings pentru „stele” din câte cunosc).  Chiar și acum, e nevoie de fix 1,9 secunde (când cade primul puls de kick drum, spart și umplut cu chiciură) să mă transport în toate dățile când mi-a fost frig, genul ăla de frig contemplativ care le îngăduie fiorilor electrici să curgă – ca un izvor abia dezghețat – printre vertebre și măduvă, ca și cum ai fuma o țigară cu întreg corpul; frigul adormiților pe scaune în trenuri de noapte trecând printre munți (cu geamuri transparente doar în locul unde și-au rezemat tâmplele), frigul studenților întârziați -  care au intrat la cursuri spre amiază, îmbrăcați în cămăși subțiri - și deschid la întoarcere ușile grele, de donjon, ale corpurilor vechi de facultăți, direct spre Niflheim.

Și nu mă miră felul subversiv în care muzica asta m-a format pe atunci: toată însingurarea și egocentrismul ăla deopotrivă mizantropic și mesianic, de rătăcitor deasupra unei mări de ceață; convingerile mele estetice exaltate, naive și demente – în care credeam cu tărie într-o complexitate superficială, extensivă (așa cum unii cred că rezolvă traficul în capitalismul târziu, just one more lane bro): încă un vers ilizibil și colțuros, țesând poemul nesfârșit și ermetic și hieratic – și toate interacțiunile mele cu oamenii, guvernate de premisa că pur și simplu nu vor înțelege, fără să încerc măcar să înțeleg.  Până și în clipele astea – la sfârșitul enumerației din care lipsea doar prichiciul vetrei cel hoit-zugrăvit – cu toată aversiunea pentru ideologia din spatele muzicii, cu toată empatia și dojana față de cel de atunci, îmi e greu să nu simt ecourile distorsionate și toată bucuria acelor ani triști.

La capătul opus și, straniu, în prelungirea ei stă empty grids (r beny, Cascade Symmetry, 2018): e piesa care, ascultată pe repeat într-un drum lung pe jos după ultimul autobuz de noapte, a sădit începutul unei schimbări; e cântecul care (cu tot riscul de a intra în mod 100% sirop de tuse) m-a deschis – care mi-a arătat enorme și calde spații negative, valuri de iarbă pe care întârzie sloiuri; care m-a făcut să mă apropii de texturile naturale, fractalice, și de complexitatea lor in-depth – în care rămâne întotdeauna loc în mix (inclusiv pentru respirația ta gâtuită, atât cât îți îngăduie căștile să o auzi), așa cum în natură – oricât de densă – rămâne întotdeauna loc pentru celelalte ființe vii. E o întreagă demență rizomatică de interferențe care m-a făcut să dau în patima grea a sintetizatoarelor (ele însele pierdute într-o mare de cabluri), m-a ajutat să îmi găsesc locul în proiectele comunitare și să le cultiv până la punctul în care sunt în sevraj dacă nu fac minim două lucruri în colaborare cu alții. Un tratament pentru horror vacui: acum nu mă mai sperie spațiile goale, ci știu că – dacă îndrăznim să ștergem puțin din noi înșine, începând cu marginile – le putem umple împreună.

Florentin Popa este poet și pasionat de muzică. Dezintegrare este cel mai nou volum al său de poezii.

„A fost romanul (singurul) care m-a ajutat să pot să trăiesc, să respir, să supravieţuiesc.”

Ruxandra Cesereanu

Povestea pasiunii mele pentru romanul Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov începe în 1980, pe când aveam optsprezece ani şi eram studentă în anul I la Facultatea de Litere din Cluj, secţia română-spaniolă. Proaspăt ajunsă la facultate, m-am adaptat repede şi cu frenezie la colegii mei causeuri şi năstruşnici, citiţi şi raisonneuri, şi, făcând schimb de impresii de lectură unii cu alţii (care ce a citit şi de ce), am ajuns astfel să aflu (eu eram doldora de literatura sud-americană şi de poezie europeană) despre un rus numit Bulgakov şi capodopera sa ce trata istoria unui maestru nebun, dar iluminat, şi a unei vrăjitoare mântuitoare. Romanul povestea şi despre o trupă de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse faţă de muritorii atei ai capitalei sovietice. Şi mai era vorba şi despre o evanghelie ciudată. Susţinătorul înfocat al acestui roman era unul din colegii mei de la spaniolă, Corin Braga, cel care, peste trei ani avea, de altfel, să devină partenerul meu de viaţă, perechea mea. Destul de înciudată că eu nu auzisem despre romanul cu pricina, l-am împrumutat (deşi nu imediat, ci mai târziu) chiar de la ultrafanul său bulgakovian şi am citit romanul nu pe nerăsuflate, ci cu o curiozitate şi voluptate pe îndelete, de devoratoare de poveşti şi de lumi magice.

În 1980, Cătălina Buzoianu a pus în scenă Maestrul și Margareta (după Mihail Bulgakov) la Teatrul Mic. Am călătorit de la Cluj la București ca să văd acest spectacol, în 1985, în ultimul an de studenție; am avut acces, printr-o minune, la spectacol, întrucât actorul Gheorghe Visu ne-a facilitat generos, la hazard, mie și lui Corin Braga, intrarea pe niște scaune extra (noi aveam un fel de invitații scrise de mână, prin intermediul unui cunoscut al familiei).

După terminarea facultăţii, căsătorită fiind deja, am luat repartiţia alături de Corin, într-o zonă obtuză (din care nu lipseau totuși cărturari şi intelectuali autentici) aflată în nordul ţării, în care nu prea aveai ce face, după regimul extenuant al orelor de română la gimnaziu şi liceu, decât să citeşti, să citeşti şi iar să citeşti. Televizor nu aveam (dar nici nu era ce să vizionezi, fiindcă trăiam în ultima etapă a ceauşismului de tip neostalinist), prieteni la cataramă nu prea aveam, iar film sau teatru nu aveai unde să frecventezi decât ocazional; ascultam multă muzică simfonică şi muzică psihedelică, progresivă (şi aceasta doar fiindcă aveam o colecţie de discuri şi casete în maniera cu pricina). Aşa că în cei trei ani cât am fost profesori de română la Bistrița, am citit, cred, cât în zece ani, dublu ori chiar triplu faţă de facultate, pentru că nu aveam ce altceva să facem, ca să supravieţuim şi să nu ne pierdem minţile. Am citit enorm, deci, în acei trei ani (1985-1988), dar lectura mea ritualică şi preferată, singura care avea efect exorcizator, mântuitor şi iluminator a fost romanul Maestrul şi Margareta, care îmi devenise un soi de „biblie” adaptată mie, femeia, poeta şi prozatoarea (ba chiar şi chinuita profă de română care eram pe vremea aceea). Cred că am recitit în acei trei ani de zeci de ori capodopera lui Bulgakov (ce-i drept, era vorba despre ediţia cenzurată din BPT, doar la aceea aveam acces, neştiind ruseşte): reciteam tot sau anumite pasaje, astfel încât ajunsesem la un moment dat să dialoghez cu Corin în replici din roman. Nu are rost să bemolez în vreun fel admiraţia mea teribilă pentru acest roman, nu are rost să-mi cenzurez fascinaţia şi hipnoza pe care acest text a exercitat-o asupră-mi: în acei ani, Maestrul şi Margareta a fost romanul (singurul) care m-a ajutat să pot să trăiesc, să respir, să supravieţuiesc. Numai cine a trăit în comunism, intelectual fiind şi chinuit de tot soiul de restricţii, poate pricepe acest lucru, cum de un astfel de roman poate avea efect mântuitor.

După prăbușirea regimului comunist, în iulie 2005, s-a născut proiectul Bulgakoviada şi călătoria fabuloasă la Moscova pe urmele personajelor din Maestrul şi Margareta (povestea cu pricina, jurnalele de bord, inclusiv fotografiile de la aşa-numitul apartament al Diavolului, toate se găsesc în  volumul Sadovaia 302 bis, publicat de bulgakofilii clujeviţi în 2005, în Biblioteca Apostrof). Ajunsesem la Moscova să vorbesc din nou în citate, alături de Corin, Marta Petreu şi Virgil Mihaiu. Mi-aduc aminte bucuria şi exclamaţiile noastre când am descoperit la Moscova, în cimitirul Novodevicie, după oarecare căutare în gol, mormintele lui Mihail Afanasievici şi al Elenei Sergheevna!

Mi-aduc aminte de felul în care am dat cu nasul şi am ratat, la o primă întâlnire, aşa-zisul apartament al Diavolului preschimbat în Muzeu Bulgakov. Sau cum am căutat cu ironie nespusă clădirea Massolitului (casa Griboedov), deşi ştiam că aceasta nu mai avea cum să mai existe. Am locuit în metropolă, pe lângă studiourile Mosfilm, exact în perioada când se încheiase de filmat, după multe peripeţii, serialul Maestrul şi Margareta, care a rulat şi în România în 2006. 

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare și eseistă. Printre cărțile ei se numără volumele: Sophia România (poezie), Angelus (roman), Lumi de ficțiune, lumi de realitate (eseu). 

O versiune a acestui text a apărut prima dată în cartea Gourmet. Céline, Bulgakov, Cortázar, Rushdie, publicată la Editura Limes în 2009. 


Scriem mult despre cum artele ne îmbogățesc mintea, publicăm recenzii argumentate și eseuri despre cum ne-a influențat contactul cu munca unui artist sau altul, dar vorbim puțin despre legăturile dintre oameni pe care le înlesnește arta, despre dialogurile pe care le prilejuiește. 

Vrem să adunăm și să publicăm istorii personale ale unor astfel de artefacte. Dacă ai și tu o astfel de poveste despre un film, o carte, o piesă muzicală, un spectacol de teatru sau orice formă de artă care ți-a schimbat cursul unei relații importante, scrie-ne aici. Textul trebuie să aibă cel mult 400 de cuvinte.

5 septembrie 2023, Publicat în Arte / Remix /

Text de

  • Scena9Scena9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

Ilustrații de

  • Mircea PopMircea Pop

    Ilustrator. Lui Mircea îi este mai simplu să deseneze o carte decât să scrie astea trei vorbe despre el.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK