Generația 9 / Scriitor

Putem să trăim împreună în delirul ăsta împărțit

de Ionuț Dulămiță, fotografii de Vlad Dragoi

Publicat pe 10 februarie 2022

Miza poeziei lui Florentin Popa a evoluat încet-încet dinspre catharsis, dinspre defulare, înspre împărtășire pur și simplu. E o formă de iubire asta și e foarte mișto.

Acest text a apărut în Scena9 pe hârtie, numărul #4. Puteți comanda revista de aici.

În 32 de ani, Florentin Popa a reparat calculatoare, a vândut boardgame-uri, a tradus din Martorii lui Iehova, a scos trei volume de poezie, a cântat într-o trupă de doom, a făcut muzică de unul singur la sintetizatoare, s-a autointitulat Korbea Pleatăneagră, a făcut meme militante şi a scos, alături de prieteni, o revistă de popularizare a poeziei numită Mafia Sonetelor. Ca tot omul ajuns în Cluj, s-a angajat într-o companie de IT şi s-a mutat într-un apartament din Floreşti, dar a continuat să facă poezie. 

Anul trecut i-a apărut la Editura OMG Publishing House cel mai nou volum, Dezintegrare, un delir superb unde găseşti tripuri suprarealiste, erudiţie ostentativă, deznădejde, aroganţă, nostalgie, iubire, ţâţe, multe referinţe la tehnologie şi la alte lumi, dispărute sau nu. Prin carte pluteşte o tristeţe surdă, post-apocaliptică, dar optimismul se reculege din ironie, umor şi tandreţe. Dragostea învinge, la fel ca-n Interstellar, şi nu poţi decât să te minunezi de cât de bine o dă Flo: „când mă întorc la ea la trei noaptea pe jos/ tot drumul dintre un turn de piatră și unul de sticlă/ o strâng la piept și îmi promit să nu fac greșelile voastre/ cel mai greu lucru pe care poți să îl faci e acasă.” 

L-am descusut un pic cu ocazia noii sale cărţi. Am vorbit despre evoluția lui ca poet și ca om, despre lumile complementare pe care le îmbină în poezie și despre cât de frumoasă e lumea care s-a pierdut. Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.    

***

N-a existat un moment special în care să-mi dau seama că sunt poet. Am scris prima dată pe la 14 ani şi apoi a fost on and off - sunt momente mari în care scriu şi altele în care nu şi e perfect OK. Prima dată am scris niște chestii cu rimă despre iubita pe care n-o avusesem până atunci. Nu mă simţeam neapărat poet, era mai degrabă o formă de jurnal. 

Mediul working class în care am crescut (mama frezor, tata compresorist) nu m-a lăsat să mă iau foarte în serios sau să fiu melodramatic. Să fii melodramatic și abia apoi ironic e apanajul poeziei burgheze. Poezia muncitorească își refuză melodrama, e autoironică și nemiloasă. Primele poezii pe care le-am învăţat erau din alea cu prostii, din folclorul urban, gen „dârla, dârla prin urzici, şi tu, pizdă, ce mai zici? stau în cur şi rod şorici”.

Eu am început cu poezii de dragoste și mă uram un pic pentru asta. Ascundeam caiețelul de matematică pe care le scriam, era o gingășie pe care nu mi-o permiteam des. I was nerdy și kind of bullied. Dacă nu știam să mă bat, aveam două șanse: să fug sau să răspund la mișto, să nu știe lumea la ce să se aștepte de la nebun. Răspundeam mereu la mișto, iar ironia mea vine de aici, este un mecanism defensiv.  

Așa mi-am format două jumătăți. Una este liricoidă — inimă, turtiță dulce, cealaltă este nemiloasă, autoironică și nătângă, dar în același timp afabilă — un băiat de comitet care nu suportă zăhărelul. Spre finalul liceului am început să accept și să împac ambele laturi.  

Ironia şi umorul gros au fost un soi de fitting in şi-mi plac. La început, eram mai puțin deschis către lume, iar asta cred că a imprimat o chestie destul de toxică în ce scriam. Mă băteam ca rapperii. Nu eram atât de conectat la lumea literară, erau doar niște oameni de pe net față de care aveam un sentiment de rivalitate. 

„Eu am început cu poezii de dragoste și mă uram un pic pentru asta. Ascundeam caiețelul de matematică pe care le scriam, era o gingășie pe care nu mi-o permiteam des. I was nerdy și kind of bullied. Dacă nu știam să mă bat, aveam două șanse: să fug sau să răspund la mișto, să nu știe lumea la ce să se aștepte de la nebun. Răspuneam mereu la mișto, iar ironia mea vine de aici, este un mecanism defensiv.”  
 

Asta se vede cel mai mult pe primul volum, Trips, heroes & love songs (2013). A contribuit și jobul de căcat pe care-l aveam. Abia mă mutasem în Cluj, aveam 21 de ani și lucram ca vânzător de board games la niște unguri, în mall-ul VIVO, unde se perindau zilnic mii de oameni. Luam minimul pe economie, plus niște bonusuri. Jobul ăsta mi-a mâncat un pic din nervi şi din sănătate, am fost overworked

Apoi am avut unul și mai șmecher: am tradus din The Watchtower și din alte reviste ale Martorilor lui Iehova, din engleză în română. Mă plătea un fost iehovist reformat care voia să-și demonstreze evidentul, și anume că Martorii lui Iehova sunt un cuib dement. Nu prea rupea engleza, așa că am tradus masiv pentru el, ca să vadă contradicțiile. După ce eşti silit să traduci monoton şi mind numbing ore în şir, vrei să-ţi dai delirul în altă parte, să ai o descărcare cathartică. De asta primul volum e foarte return to monkey, uga-buga, I do what I want — acolo găseam extrem de multă libertate pe care nu prea o aveam altundeva. 

După asta m-am mutat la o corporaţie, unde lucrez de șapte ani, şi a fost mai bine. Jobul ăsta m-a ajutat să mă stabilizez financiar și apoi și pe scris. Lucrurile au devenit mai previzibile. S-a schimbat jobul, a crescut banul, am îmbătrânit, mi-am făcut prieteni, am pierdut prieteni, m-a lăsat gacica, mare dramă, am avut boală grea la stomac — am făcut peritonită, am crezut că mor drecu’. 

După ce crezi că mori drecu’, ştii cum iese volumul? Nu mai e că lasă, că mâine. Sculat la trei dimineața și scris poezie, minim două pe săptămână, în juma de an a fost gata al doilea volum, Efrafa. Asta se întâmpla prin 2016. 

Boala m-a făcut să trăiesc mai sănătos. Am slăbit și am încercat să mă deschid mai mult spre oameni. Am realizat că tindeam să fiu egoist. Erau prieteni care mă plăceau și eu nu dădeam așa de mult înapoi, eram așa, într-o stare nesimțitoare. Am învățat că dacă nu mă deschid, ori o să mă scotocesc eu până mă fut, ori o să mă scotocească alții și o să mi se pară agresiune.


 

vineri

tresar - sunt uși trântite de curent în noapte
și o latență stranie în gesturile ei 
pupile de polieten în păpuși sparte 
foșnind sub pleoape când le-ntinzi pe spate

murmur de țurțuri sparți cu tâmplele, delay 
și un refuz senzual, de satyagraha
în mâna dezlipită de pe gât și chei
- sunt tot ce-ți face inima să bată și nu vrei 

sunt eu în noi, hina prelinsă-n maha 
căușul-arcă, neo-omul de neon și-eoni
sunt apa dintre psy și boabe de la waha 
synthuri FM de lăutari visând yamaha

sunt siluete-ncremenite în lumină pe balcon
clipe de claritate închise-n chist - 
fluturi care au adormit în cloroform
extatici, înfășați în purpuri de fotoni 

un bodhisattva ațipește trist
cu lintiță-nflorind în sticla evian
o mantră pe repeat în terminale ametist 
cannot find path since it does not exist

cannot find path since it does not exist. 


 

Acum nu mi se pare neapărat că mă deschid greu și că e ceva criptic în ce scriu. S-ar putea să mai fie, inconştient, un pic de pretenţie intelectuală ostentativă, deşi nu mai simt nevoia să compensez pentru nimic. Cred că am, mai degrabă, o obsesie pentru densitate, care a venit dintr-un răspăr cu ce citeam prin anii 2000. Atunci, formula minimalistă era la mare amploare. Intrai pe site-uri şi erau efectiv trei cuvinte scrise foarte mare şi heart felt. You can relate to that poetry, dar numai dacă eşti în mijlocul ei, altfel e impenetrabilă prin sparcity. Şi cred că ostentativ m-am îndreptat în direcţia cealaltă. 

În noua carte, după standardele mele, m-am mai calmat. Lumea se aşteaptă la supraîncărcare şi la referinţe de la mine, dar în cartea asta chiar nu prea mai sunt atâtea. În Dezintegrare, ele compun o lume complementară. Nu-mi place când poezia e super focalizată, când îți prezintă lumea printr-o gaură de cheie — poetul te forţează să te uiţi doar în anumite camere, el deţine controlul asupra perspectivei. Mi se pare un pic abuziv. 

Cred că e unfaithful să livrez doar trăirea personală, pentru că atunci când simţim lucruri, nu le simţim într-o eprubetă. Când eu sunt supărat sau când merg nervos la un date, mai este și mirosul de pateu sau de covrigi din partea asta, sau un om care se uită ciudat la mine, sau mai rău, niște tineri care zâmbesc şi se pupă, fir-ar ai drecu’, că pentru ei e o zi bună. 

E o tehnică cinematică prin care augmentez realitatea mea personală cu alte bucăţi din alte realităţi. Eu spun că sunt supărat că se senilizează tata, sau că mama îmbătrâneşte, sau că iubita a cam tăcut după sexul care n-a fost cel mai bun, sau dimpotrivă, că sexul a fost foarte bun, dar asta pe următorul volum — ideea e că pe tine poate să te doară în pulă de asta şi eu te respect; aşa că mă gândesc că e mai rezonabil să vezi şi restul lumii, să vezi că atunci când tata se senilizase şi eu eram trist, strada arăta în următorul fel, sau că ascultam muzica asta, sau că lumina soarelui cădea din unghiul ăsta, sau că plantele făceau asta după-amiaza. 

Mi se pare o perspectivă mai sinceră cu lumea. E ca o imagine panoramică foarte largă, cu riscurile necesare: să pierzi atenţia cititorului sau să get sidetracked din cauza referinţelor, cum se simte în primul volum. Greşeala, sau poate virtutea mea, e că atunci când torn, torn din toate. Când eram mic, au făcut odată ai mei cârnaţi şi au pus un pic de cimbru în ei şi-mi plăcea ce gust avea cimbrul, iar când ei au plecat două secunde, am băgat efectiv două borcane de cimbru pisat în cârnaţii ăia. Dacă îmi place ceva, am belit pula şi a belit toată lumea pula, o să fie mult din acel ceva. 

Nu citesc foarte mult. Nu am atâtea lecturi pe cât poate pare că am. Am citit totuși nişte cărţi, mi-am făcut lecturile serios în liceu, am citit şi Maitreyi, am băut votcă cu Adria Cola, doar aşa am putut să suport Maitreyi, oribilă carte, am dat la Litere, m-am lăsat după doi ani şi m-am apucat să repar calculatoare în Ploieşti, să mă împrietenesc cu florăresele. Asta a fost poate mai benefic pentru educaţia mea. 

Lecturile mele sunt din alte domenii: citesc cu aceeaşi dezinvoltură şi mersul trenurilor, şi reviste de modă sau de aeromodelism, şi ghiduri mecanice de strungărie. Jumate din ce citesc e fucking Wikipedia, nu noua carte a nu ştiu cui. Recent am aflat, de exemplu, despre kynodesmē - în Grecia antică, atleţii erau goi şi îi deranja genitalele când alergau, aşa că își legau de șolduri o aţucă care făcea fundiţă ca la balon în vârful pulii. Dacă fac un vers cu kynodesmē, lumea o să zică ăsta l-a citit pe Homer, dar de fapt eu m-am uitat pe Wikipedia.

„O idee care mă bântuie de când eram mic e că noi, oamenii, vrem să nu murim și ce ne doare, dincolo de ego, e că atunci când murim, anumite senzații încetează să mai fie trăite sau experimentate. Așa că încerci să le transpui într-un format exterior ție.”

Imaginează-ți că sunt un om normal, fără prea multe pasiuni în sfera literară, dar care e puțin enciclopedic și se amuză de căcaturi de care se împiedică și pe care, în loc să le posteze zilnic pe net ca să dezamorseze bomba, le scrie și le înghesuie undeva. Nu e ceva programatic, îmi rămân pur şi simplu în minte. Nu dau referințe nici ironic, o fac mai degrabă ca pensionarii care postează mesaje frumoase pe grupuri. Ei când spun bună dimineața la cafeluță, o spun pe bune, nu ironic. Așa sunt și eu. Vreau doar să fac sharing. Am găsit şi eu asta, poate vă place şi vouă. Cum fac elevii silitori la şcoală: doamna, doamna, am citit asta. Ceilalţi sunt gen mai taci drecu’, dar el e genuin entuziasmat.

Dezintegrare e cel mai deschis volum al meu. Mai deschis de atât nici nu cred că pot să fiu acum. La asta contribuie și faptul că sunt, probabil, în cea mai bună relație ever. Asta face cartea să fie senină, în ciuda pesimismului din titlu. Dragostea e un factor determinant în ce scriu, dar n-o s-o aclam în manieră directă, gen ah, sunt îndrăgostit din nou, e un curcubeu. Dar o să se vadă. 
 
Confesiunea e una dintre mizele mele, dar nu la modul exhibiționist. Declamările, narațiunea personală, biografismul mă obosesc. Miza la mine, în general, e mai degrabă sentimentul de comuniune. O idee care mă bântuie de când eram mic e că noi, oamenii, vrem să nu murim și ce ne doare, dincolo de ego, e că atunci când murim, anumite senzații încetează să mai fie trăite sau experimentate. Așa că încerci să le transpui într-un format exterior ție. Dacă o faci grafic, e pictură, dacă o faci sonor, e muzică. Filmul, fiind o artă hiper multimedia, le întrunește cam pe toate și de asta e cam cea mai șmecheră formă de artă. Filmul, at his best, e ca și cum ai fi în capul cuiva și simți și vezi aproape tot ce simte și vede el. 

Poezia poate să fie și ea așa, doar că nu prin căi atât de directe, mai mult prin ceea ce oamenii numesc magie evocativă: tu și cititorul trebuie să fiți in the mood și poate se întâmplă, poate nu. Nu e o chestie garantată, dar merită încercată, pentru că are o economie a expresiei. Adică iei foaia asta și există o șansă — mică, dar reală — ca ce citești să-ți bubuie-n cap ca un film de juma de oră, iar asta e uimitor.

Vreau să mor un pic mai puțin prin faptul că lucrurile pe care le-am îndrăgit sau le-am văzut sau le-am trăit există în forma asta, pe care o pot experimenta și alții. La mine, miza a evoluat încet-încet dinspre catharsis, dinspre defulare, înspre pur și simplu împărtășire. E zona asta neutră în care mie îmi place ceva și you can have it. Putem să trăim împreună în delirul ăsta împărțit, care e o formă de iubire până la urmă și e foarte mișto.

În general, în ce scriu, mă întorc invariabil la familie și la prieteni și la chestiile apropiate, și mai ales la locuri. Cele mai mișto locuri sunt alea pe care le descoperi, nu care îți sunt recomandate. Și în cele mai borâte locuri există frumusețe. Eu m-am obișnuit cu frumusețea aia otrăvită și tare, cum ar spune Arghezi. M-am născut în Băicoi, despre ce pula mea vorbim? Și am stat în mare parte în Ploiești — o japiță de oraș care a ars de patru ori, a fost dărâmat de vreo două ori de cutremur, deci era clar că natura și oamenii nu voiau ca el să mai existe, dar el se încăpățânează să existe. 

Cartierele alea muncitorești care au fost construite în anii ’70, gen Ploiești Vest, sunt fascinante. Sunt liziere de pădure, cu cale ferată și vagoane surpate la margine și cu străzi ca Strada Transformatoarelor sau, preferata mea, Strada Tânărul Muncitor. Cum să nu iubești strada asta? 

În Dezintegrare e la fel, nu e ceva negativ în sine. E pur și simplu o împăcare cu faptul că lumea, așa cum o știm, putrezește. Varianta înțeleaptă de a numi această putrezire e „transformare”, pentru că o lume nouă se va creea perpetuu, dar e și un pic de nostalgie de boomer față de lumea aia care putrezește. Ce spun eu e că putrezește foarte frumos și că există o anumită serenitate în asta. 

Îmi place foarte mult metafora școlii de sâmbătă sau duminică — mai știți voi când mergeam la școală când nu trebuia, fie ca să recuperăm, fie că era vreo olimpiadă, și rămâneam în ea și părea enormă și nenaturală, părăsită, părăginită, era un spațiu care nu mai era restrictiv, dar în același timp devenea mult mai a noastră? Pe mine mă făcea să mă duc prin toate colțurile, să o explorez, mă uitam cum e coloana asta, cum e ficusul ăla, mă întrebam cum ar fi să găsesc cataloagele și să mă cac pe ele, pentru că nu mai aveam treabă, nu mai trebuia să mă ascund pentru că am întârziat la oră. 

Așa poți să te uiți și la lumea asta care a dispărut — e un spațiu care se dezagregă și pe care-l putem lua în stăpânire sau explora cu o naivitate copilărească. Asta e fascinația ruinelor: dacă ruinele n-ar fi găsite, n-ar însemna nimic. Dar sunt mereu oameni care văd ruinele și fac lucruri anapoda cu ele, după standardele ruinelor. Aleg să le locuiască, sau aleg să le sape. În niciun caz ruina nu ar vrea asta. Sunt sigur că Machu Picchu sau Piramidele n-ar vrea britanici să scoată din ele căcaturi și să le ducă la British Museum sau să le squatteze beduinii, dar totuși se întâmplă. Sunt forme de retrăit cu degradarea, cu dezintegrarea aia.


 

paragină 

pierdut între mărăcinișurile și gardurile glisante, sanitare
între trotuarul surpat al cetății și dealurile verzi ca o ferigă
cu oțetari crescuți din rafie în loc de lei flancând intrarea

stă cel mai curat loc murdar și-abandonat pe care îl cunosc
un coridor sub arhitrave angulare de oțel, cu saci de nuci
și cărți pe care ploaia le-a topit ieșind prin pielea de valize

cu ghete-ncremenite în ciment, mușchii verzi scoțând
clopot de sporofit prin tălpi, printre șireturi, prin carâmb
cu apă ruginită, fulgi și praful care cade odată cu lumina

cu vrăbiile care se vor scălda în toate astea, în copăițe
rămase din mulajele industriale de chiuvete, cu furtunul
încă atârnând ca o branulă prin care se scurge var nestins

am văzut prea multe corpuri de animale lovite, aruncate
mereu pe margine și lăsate, destul cât să deprind că-ntâi
se va rări fix pielea dintre coaste, că prin locul cel mai

gingaș unde ai fi vrut să se lase mângâiate, unde pisicile
au blana moale și-n răspăr, unde porumbeii își țin puful
începe să le intre pentru prima dată putrezimea în trup

o-mpunsătură de suliță nevăzută; tot așa, prin spărturi
în burțile de cărămidă moale și poroasă voi putea să intru
ca un pagur în paragina de porțelan din corpul părăsit

al fabricii. urmez șina și cremaliera cu dinți rupți ai liniei
de asamblare și mângâi chingile de neopren ca niște 
brațe trase pe roți și întărite-n gips și azbest scămoșat

mă închid în cuptorul cu creuzet ce toarce în tăcerea sălii
de parcă ar frige încă. și aștept explozia unui cub de soare
dar, deprivat senzorial, mi-aud doar inima cum bate-n gât

și trec în hala unde stalagmite de faianță explodează-n beznă 
chiuvete și vase de toaletă, capiteluri fără de coloane 
crapă și așteaptă: în capitalism și înserare la fel de târzii

tresar când calc și-alunec pe operculi de lumina sau tăind
cu mâna un fascicul în aerul de plexiglas; iar guguștiucii
râd dintre cuiburile lor de termopan și vată minerală 

și mi-așez mâinile pe pervazul dinăuntru, numai dinți de cioburi 
ca și cum m-aș uita la ploaie. și vântul începe să bată de sus 
când privesc ferestre - și ferestrele privesc doar spre alte ferestre

rămân doar camerele negre chiar și sub lanterne - vestiare
incendiate, cu pensulele prinse în vopsea pietrificată
în care pătrund temător să nu deștept pe cineva / ceva

intru tot mai adânc, mai mult, mai speriat de fiecare dată
printre cotloane și oscioare, de parcă aș fi un altul care
s-a strecurat umblând în somn până-n inima mea.

10 februarie 2022, Publicat in Personaje /

text de

fotografii de

  • Vlad DragoiVlad Dragoi

    Poet, scriitor și traducător. A debutat în 2008, la Editura Lumen din Iași, cu volumul de proză Istoria artelor. Au urmat Metode (2013), Eschiva (2015), sergio leone (2017). În 2019 a publicat romanul Mica mea inimă de om singuratic.


Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK