Un arhitect și un antropolog au bătut la pas orașul și au creat împreună Harta Bibliotecilor de Cartier din București. În multe dintre aceste spații, subfinanțate și absente de pe agenda publică, cei doi au descoperit nuclee vii ale comunităților de locuitori - o rezistență într-o capitală ale cărei spații publice sunt excesiv comercializate.
E mijlocul lui august, cînd Bucureștiul rămîne suspendat și se golește. Traversăm toropiți cartierul, printre blocuri cu patru etaje înconjurate de grădini luxuriante, trecem pe lîngă o piață, un centru comercial, o școală, un teren de sport și o policlinică. Un colț planificat de oraș ideal. Dacă n-ar fi Casa de Cultură transformată în local pentru nunți și botezuri, copacii toaletați de la jumătate, mașinile parcate pe trotuare sau casele de pariuri și farmaciile din drum, aș fi zis că am alunecat în alt deceniu. Căutăm să vizităm una dintre filialele Bibliotecii Metropolitane București (BMB), adică una dintre bibliotecile publice fără de care nici o aglomerare de construcții, obiecte și oameni nu se poate pretinde nici măcar oraș, cu atât mai puțin unul ideal.
În urma unei experiențe profesionale, cînd, cu mai mulți ani în urmă, forțați de ploaia de afară a trebuit să găsim rapid un alt spațiu public în care să ținem un atelier, ne-am adăpostit într-o bibliotecă. Am continuat de atunci colaborarea cu bibliotecile prin proiectele studioBASAR (1) și am observat că aici se adăpostesc tot felul de grupuri și activități comunitare din ce în ce mai excluse din spațiile publice excesiv comercializate. Așa că am pornit prin cartierele orașului, am mers pe după marile bulevarde și am luat-o printre blocuri, să cartografiem spațiile care mai susțin azi comunitățile. Pe lîngă piețe și parcuri, terenuri de sport sau ștranduri, am dat și peste bibliotecile de cartier sau peste ceea ce uneori locuitorii numesc „biblioteca noastră”. Cu alte cuvinte, am cartografiat forme de infrastructură socială, extrem de valoroase pentru supraviețuirea comunităților locale. Astfel, cercetarea ne-a condus către dovezi despre potențialul bibliotecilor de a suplini lipsa cronică a spațiilor comunitare, în special din marile cartiere de locuințe colective. Într-un context urban din ce în ce mai sufocat de fragmentarea, închiderea și de privatizarea resurselor publice, concluziile cercetării noastre propun articularea unei viziuni despre biblioteci de cartier asumate mai explicit ca niște case ale comunității.
Aproape invizibile pe agenda publică, mai mereu la coada priorităților de investiții, beneficiind în cel mai bun caz de o tradițională subfinanțare, cînd nu sînt direct amenințate cu rentabilizarea prin comasare sau desființare, bibliotecile lipsesc de multe ori chiar și din dezbaterile culturale locale. Atunci cînd se contabilizează periodic prin topuri, statistici și tendințe de scădere dramatică a consumului de carte, subiectul spațiilor în care cărțile ar trebui să fie accesibile publicului cam lipsește din ecuație. Așa cum biblioteca mai degrabă lipsește din narațiunile dominante și din politicile publice ale administrațiilor locale, așa lipsesc spațiile comunitare, incluzive și accesibile, deschise în proximitatea locuirii.
În principal ca urmare a retrocedărilor în natură a proprietăților naționalizate începute în anii ’90, rețeaua Bibliotecii Metropolitane București a pierdut în ultimii 30 de ani aproximativ 30% din spații. Cele 29 de filiale deschise în prezent publicului nu reușesc să facă față nevoilor actuale ale locuitorilor. Dintr-o perspectivă strict cantitativă, Bucureștiul este departe de a răspunde chiar și reglementărilor legale în domeniu. Măsurate după cerințele Legii Bibliotecilor nr.334/ 2002, filialele BMB reprezintă în prezent sub 25% din suprafața necesară raportată la numărul de locuitori ai orașului. În lipsa unui program de construcție de biblioteci noi, zone întregi din oraș au rămas parțial sau complet neacoperite. Cartiere mari, de dimensiunea unor orașe mici sau medii, cum este de exemplu Drumul Taberei, au doar una sau două filiale cît niște apartamente de două camere. În general, mai toate filialele sînt mici, aproximativ jumătate din spații avînd în jur 100 metri pătrați.
Cu toate acestea, o perspectivă exclusiv cantitativă poate fi și o capcană. Nu doar numărul de volume, de metri pătrați sau intrările și ieșirile specifice schimbului de carte sînt singurele indicii după care putem măsura bibliotecile. Altfel spus, doar construcția unei biblioteci mari, bine echipată, poziționată central și special proiectată pentru a găzdui un astfel de program, nu ar rezolva problema. Ci mai degrabă susținerea, dezvoltarea și extinderea rețelei de biblioteci care să acopere întreg orașul, care să funcționeze împreună cu alte spații comunitare și civice, deschise la îndemîna locuitorilor cît mai diverși, care pot să participe, să contribuie sau pur și simplu să fie împreună și altfel decît în spațiile dominate de consum.
Case și cărți
Istoria bibliotecilor publice din București începe târziu și cu greu (2). Liviu Rebreanu scria în perioada interbelică despre mult așteptata înființare a unei biblioteci comunale că este „risipirea unei atmosfere devenite insuportabilă” (3). Deschisă în 1934, inițial în clădirea primăriei, ulterior într-un apartament de „trei camere și un hol”, Biblioteca Municipală din capitală devine „cu adevărat publică” în 1940, când a căpătat un sediu corespunzător și a fost dotată cu personal, aprovizionată cu carte și ușor accesibilă publicului larg (4). Primele biblioteci postbelice se deschid în 1949 în cartierele Grivița și Ferentari, ocupînd foste „localuri” de alimentație publică (5). Având un rol important în arhitectura statului socialist (6), pînă în 1962 se deschid peste 50 de biblioteci „populare”, în special în cartierele periferice (7). Însă urgența demersului și lipsa constantă a fondurilor a făcut ca bibliotecile să nu fie găzduite de construcții noi, ci în case de cultură ori în cluburi muncitorești, dar mai ales în case naționalizate (8).
Majoritatea bibliotecilor din „valul” celor deschise în anii ’50-’60 erau în case la curte. Bibliotecile la casă erau de două tipuri, în funcție de caracterul zonei unde se aflau: în case mai răsărite din mahalalele orașului, avînd un nivel, cu camere scunde, ce uneori includeau și o prăvălie sau o cârciumă la stradă; sau în vile din zonele centrale, cu unu, două nivele, cu camere înalte, organizate cu zone de primire, scară interioară și hol central. În ambele variante, casa beneficia de o curte cu flori și pomi fructiferi, o adevărată „binecuvîntare” pentru activitățile bibliotecii, dar care se cerea însă tot timpul îngrijită, măturată și udată. Biblioteca păstra un aer domestic, intim și cald, pe care îl întrețineau și încălzirea cu sobe sau aranjarea camerelor, dar și poveștile caselor. După relocări şi închideri, mai există şi astăzi cîteva biblioteci la casă, care chiar şi deschise publicului au rămas case „ale locului”, ancorate în rețeaua de vecinătate domestică, în care oamenii au relații personalizate cu cartierul „cam ca într-un sat”, așa cum ne mărturisea o bibliotecară.
Spațiu-suport
O astfel de bibliotecă la casă se găsește azi pe o stradă din cartierul Berceni, în spatele blocurilor de la bulevard, ascunsă într-o zonă de case cu curte, cu pomi, cu grădini și bolți la poartă, ca într-un sat apărut printre livezi. Am ajuns la Biblioteca „George Coșbuc” într-o seară geroasă de iarnă și, cu toate acestea, strada era plină de viață și o muzică de petrecere răzbătea peste garduri din vecini. Biblioteca este împrejmuită cu un gard scund, verde, de plasă, ce deschide spațiul către stradă și vecini. Curtea mică, cu desene pe asfalt, spații pentru flori, copaci tineri și câteva bănci, e tocmai bună pentru activități în aer liber. Pe un perete dinspre stradă al bibliotecii, o lucrare de artă murală dă culoare urbană străzii. Înăuntru m-au întâmpinat bibliotecarele, ce mă așteptau pentru interviul pe care urma să-l realizez cu A., una dintre cititoarele lor fidele. Încălziseră pentru noi sala de lectură și de activități cu publicul, dar care nu era folosită în acea perioadă din cauza pandemiei.
A. este o tânără economistă de aproximativ 30 de ani, care, însă, își propune să se dedice instruirii copiilor din medii defavorizate și să se mute ca profesoară la țară. A redescoperit dragostea față de biblioteca de cartier prin bibliotecarele de care s-a atașat și care i-au devenit prietene și confidente. Apropierea le-a ajutat să treacă mai bine peste perioade mai dificile, inclusiv prin pandemia de COVID-19.
Filiala a avut atunci avantajul să organizeze activități în aer liber, mulțumită curții din fața casei. Acest spațiu de tranziție, semi-public, generează relații personalizate între bibliotecă și cartier: întrajutorarea, schimbul, darul, privitul și vorba peste gard sunt la ordinea zilei pentru biblioteca de pe strada cu aspect de sat. În pandemie, însă, majoritatea evenimentelor cu public ale bibliotecii s-au mutat online. Bibliotecarele, împreună cu cititorii de la ultimele ateliere, au creat un grup de WhatsApp numit „Satul lui Coșbuc”. Orele de povești citite de bibliotecare copiilor, care, în mod obișnuit, s-ar fi întâmplat în spațiul fizic, în timpul programului de lucru, acum se întîmplau în fiecare seară de la ora 19.00, pentru a „furniza repere într-o lume atinsă de haos”, inclusiv în weekend, în spațiul virtual al „Satului lui Coșbuc”, iar la realizarea lor participau acum inclusiv părinții care le citeau cu rândul copiilor. „Și creștem copiii împreună, că pentru a crește un copil e nevoie de un sat întreg”, spune una dintre bibliotecare.
În toată perioada de izolare, bibliotecarii și prietenii lor, cititorii, își dădeau sfaturi unii altora, se susțineau moral, iar biblioteca a funcționat ca o ancoră în prezent și în realitate: „A fost forma noastră de supraviețuire zdraveni la cap” ne spune bibliotecara.
Sociologul Eric Klinenberg definește elementele fizice de infrastructură care, prin chiar materialitatea lor, au capacitatea de a genera sociabilitate și comunitate, chiar fără vreo intenție explicită din partea participanților, drept „infrastructură socială”. El arată că această infrastructură devine vizibilă și este esențială supraviețuirii unei comunități și a membrilor ei, mai ales în situații de criză. Biblioteca „George Coșbuc” a reușit să acționeze, astfel, ca un spațiu-suport, și dincolo de pereții ei, a devenit o veritabilă infrastructură a rezilienței, prin intermediul căreia cititorii s-au agregat într-o comunitate care i-a ajutat să depășească una dintre cele mai grave situații de criză pe care le cunoscuseră.
Biblioteci pe roți
„Ateliere de Creație, Ateliere de Lectură, Expoziție, Jocuri” - scrie cu cretă albă pe un panou al remorcii galbene deschise la marginea unei alei din Parcul Drumul Taberei. Copii și părinți stau aplecați peste masă și meșteresc cu lipiciul și foarfeca sau colorează concentrați. În remorcă sînt expuse cărți, dvd-uri, board games. Trecători la plimbare, în alergare sau pe trotinete se opresc la remorcă, întreabă și se miră cînd află că atelierele sînt gratuite, și în general, că mai există biblioteci publice. Câțiva părinți își fac abonamente la bibliotecă chiar acolo, pe loc. Alții se lipesc de expoziția cu fotografii din cartierul copilăriei lor. Pun degetul, exclamă și se bucură că recunosc locurile de pe vremea lor, atunci cînd „orașul era cartierul și cartierul era lumea”, așa cum scrie un părinte pe spatele unei vederi cu o fotografie din anii 1970, cu copii ieșiți la joacă în fața blocului. Mai încolo, alți copii citesc împreună cu bibliotecarii pe pătură, se joacă tot felul de jocuri și își aranjează scăunele pe iarbă, în așteptarea spectacolului prezentat de „Licurici”, teatrul de păpuși al bibliotecii.
În ultimii ani, au avut loc pe perioada verii cîteva zeci de evenimente în parcurile din marile cartiere sau chiar în comunele din zona metropolitană, prin programele bibliotecii metropolitane „Caravana Poveștilor” (2016-2017) și „Biblioteca la Firul Ierbii” (2021-2022), susținute de Remorca de Cercetare și Activare (RCA) realizată de studioBASAR (10). Paradoxal, într-un oraș al mașinilor, care trece printr-o explozie a curierilor, a livrărilor, al van-urilor și food truck-urilor de toate felurile, bibliotecile temporare sînt doar evenimente excepționale, sporadice, punctuale și cu impact limitat. Însă de-a lungul evoluției bibliotecilor publice în București, filialele mobile nu sînt neapărat o premieră absolută. Au mai existat biblioteci pop-up și înainte de 1989, însă mai degrabă ca un răspuns sistemic, organizat și predictibil la nevoia de carte a locuitorilor din cartiere.
În ciuda deschiderii a numeroase biblioteci în cartiere începînd cu anii 1950, spațiile mici și improprii, lipsa fondurilor necesare construcției de sedii noi, expansiunea orașului și urgența accesului la carte a unei populații în creștere au determinat apariția unor programe complementare. Astfel apar „Bibliotecile Mobile”, asociate filialelor fixe. Acestea erau amenajate temporar fie în spații publice, cum erau „Bibliotecile Estivale” găzduite în pavilioane din parcurile Herăstrău, Tei, Național, Carol, sau erau amplasate în fabrici, prin programul „Bibliotecilor Volante”, ca elemente de mobilier standardizat dotate cu cărți. Tot ca răspuns la nevoia de a crește accesul la carte în zone slab deservite de filiale, au funcționat și „Bibliotecile de Casă”, gestionate de către cititori voluntari și găzduite în locuințele bibliotecarilor amatori. Astfel, programele bibliotecilor mobile s-au dezvoltat şi diversificat, pînă cînd unele dintre ele au devenit mobile la propriu: Bibliobuzele. Soluția era destul de larg răspîndită, fiind folosită în mai multe țări, cu precădere însă în zonele rurale, sau destinată comunităților mai mici, izolate și fără spații pentru biblioteci.
În România, nu doar bibliotecile erau pe roți în perioada aceea, ci și o serie întreagă de servicii publice care trebuiau să devină accesibile rapid, cum erau, între altele, caravanele cinematografice sau medicale în sate. În orașe au circulat o vreme auto-magazinele, adică autobuze transformate în magazine, ce poposeau în cartierele noi pînă la construcția sau amenajarea spațiilor comerciale de la parterul blocurilor și care funcționau ca niște chioșcuri pe roți, pline cu diverse produse: alimente, lenjerie, papetărie.
Astfel, autobuze de transport călători, marca TVR și mai tîrziu Roman, au fost colorate, inscripționate și amenajate să devină și mici biblioteci mobile, prin înlocuirea scaunelor cu rafturi pline cu cărți, reviste, discuri și diafilme. Operate de cîte un șofer și o bibliotecară, bibliobuzele au funcționat în București între 1974 și 1992 pe patru trasee ce deserveau zone fără filiale de biblioteci, mai ales în cartierele noi, printre care Berceni, Balta Albă, Drumul Taberei sau Grivița. Bibliobuzele numerotate de la 1 la 4 plecau pe un traseu fix și opreau după un orar săptămînal în stații prestabilite din zone reper din cartiere. Așa cum își amintește o bibliotecară care a avut primul ei job la sfârșitul anilor 1970 pe un astfel de bibliobuz, stațiile erau mereu „în același loc, ca să știe cititorii, nu să umble brambura”. Însă cu timpul, aceștia „chiar veneau și în alte puncte, că învățaseră traseul mașinii”.
Fiecare stație avea specificul ei. Astfel, într-o zonă din apropierea unei piețe „toți cei care se duceau să-și facă cumpărăturile, vedeau mașina, veneau și la mașină, după sacoșele cu zarzavaturi, fiecare voia să plece cu cîte o carte”. În zone mai rezidențiale, vecinii se anunțau între ei, „vedeți, a venit mașina!” făceau cu mîna și toți coborau din bloc”. Într-o vreme cînd „n-aveai ce să vezi la televizor, calculator nu exista, deci, atunci se citea foarte mult”. O bibliotecară ne-a mărturisit că bibliobuzul era folosit de „toate categoriile” de locuitori, ajungând chiar și pînă la 100 de utilizatori pe zi. De la pensionari cărora le recomanda „un roman bun de dragoste”, la locuitori care luau ce „auzeau că au mai citit vecinii”, până la copiii care împrumutau cărți, reviste sau discuri cu basme. Chiar dacă la vremea aceea „niciodată n-au fost probleme cu parcarea”, gestiunea și condițiile de lucru pe bibliobuz erau dificile, mai ales că „iarna înghețau și vara se coceau”, după cum ne-au mărturisit mai multe bibliotecare de bibliobuz.
La fel ca cei din filialele fixe, bibliotecarii au avut parte de grijă și suport din partea cititorilor, care se atașau chiar și de astfel de filiale temporare. O bibliotecară își amintește de adevărate rețele de sprijin pe care și le formase în stații, unde „prietenii cititori” de pe la instituții, policlinici, cinematografe sau magazine îi ofereau acces la baie, și mai ales iarna, atunci cînd îi „îngheța mâna pe pix”, aceștia o primeau în casă să se încălzească. Într-o notă similară, o altă bibliotecară își amintește cum, tot iarna, „în fiecare joi, era un bătrânel care venea cu - bine, soția îi pregătea, nu el - cu tăvița, cu ceainicul cu ceai fierbinte, cu cîteva prăjiturele lângă ceai”. Astfel, deși spațiul nu susținea activități și nu permitea prea multă socializare și interacțiune ca la o filială fixă – cu excepția unei „băncuțe”, nu existau mese ori scaune în bibliobuz – totuși unii cititorii dezvoltau o relație personală și cu bibliotecarii de pe bibliobuze. Ca o caracteristică ce parcă traversează istoria bibliotecilor publice din București, în pofida caracterului lor temporar, și în jurul stațiilor de bibliobuz s-a dezvoltat o rețea de „prieteni ai bibliotecii”. Această rețea era alcătuită din cititori fideli din zonă pe care bibliotecara „îi știa ca pe propriile buzunare”, devenind la rândul ei un membru al comunității din cartier: „Mă recunoșteau pe stradă. Sărut mâna, doamna bibliotecară! Mâine veniți la noi? Venim, da!”
Începînd cu anii 1990, programele complementare de tip biblioteci mobile au fost anulate. Împreună cu închiderea a numeroase filiale, aceste evoluții au determinat un regres în acoperirea orașului în ceea ce privește accesul publicului la carte. Astfel, reînființarea unor trasee de bibliobuze, și chiar reactivarea altor programe, cum ar fi bibliotecile volante, prin care diverși parteneri publici, privați sau civici ar putea gestiona mici puncte de lectură în spații alternative, deschise către comunități diverse, ar putea să revitalizeze accesul la carte în București. În felul acesta, ar putea și să mai compenseze din decalajul actual major dintre nevoile socio-culturale ale locuitorilor, prevederile legale ce normează bibliotecile locale și situația din teren.
Un nod comunitar
La baza unui bloc uriaș de garsoniere din cartierul Pajura, la parter, într-un corp pe care îl împarte cu un atelier de optică, se află filiala „Petre Ispirescu” a BMB. A rămas deschisă aici din anii ’70, de cînd a fost dat blocul în folosință. Proiectanții din epocă au refolosit proiectele tip de hoteluri destinate litoralului și le-au transformat în blocuri de locuințe. Astfel, camerele pentru turiști au devenit garsoniere, iar spațiile de primire de la parter, recepția hotelului și shop-ul au fost adaptate diferitelor funcțiuni administrative, comerciale sau publice. Referința încă se simte, cartierele ridicate în perioada respectivă mai respiră un aer de stațiune estivală. De afară, printre tufe și copaci aplecați pînă în geam, biblioteca e toată o vitrină de termopan fără gratii, plină cu afișe, desene făcute de copii, anunțuri. În spatele lor se întrezărește un spațiu nu prea mare, dar viu și colorat. În lateral, o casetă luminoasă anunță oficial funcțiunea de „Bibliotecă Metropolitană”, dar mai tare atrage atenția un graffiti de linie, roșu, semnat și completat de îndemnul „Citește!”, scris direct pe termoizolația albă.
Din ușă poți să cuprinzi spațiul dintr-o privire. O singură cameră, tapetată cu cărți pînă sus, cu un spațiu liber pentru activități în mijloc. Cărți pe pereți, pe mese, pe scaune. Tot felul de origami colorate atîrnate pe sfori, perne întinse pe jos. Se potrivește și aici remarca unei cititoare din altă filială: „e spațiul deschis, asta face ca și relațiile să fie deschise”. Din spatele recepției, bibliotecara ne povestește că s-a mutat de curînd aici, și la început, locuitorii, obișnuiți probabil cu situațiile temporare, au primit-o mai precaut, cu un „ați venit să rămîneți sau aveți de gînd să plecați?”. Pentru unii dintre ei, tot ce se întîmplă în cartier „consideră că e și al lor”, ca și soarta bibliotecii, la care se referă cu „biblioteca noastră”. Dar bibliotecara a rămas, a obținut din partea conducerii prioritizarea reamenajării spațiului, a diversificat activitățile și a deschis biblioteca către cititori noi. Într-o zi a intrat o doamnă și a întrebat-o „nu vreți să vă ajutăm?”. Așa s-a apropiat și mai mult de cititori, dintre care unii o descriu ca pe „un prieten drag”. Au organizat împreună evenimente comunitare, plimbări prin cartier, ateliere cu copiii. „Acum într-adevăr mă știe deja lumea din cartier, mă salută” și, cum ușa bibliotecii e lîngă scara blocului, „mai intră vecina să-mi lase cheia, foarte multă lume trece pe sub geam, îmi face cu mîna, copiii trag de mama să-i aducă aici că eu mă joc cu ei.” Astfel, „biblioteca e total diferită de alt spațiu în care se întâmplă ceva în cartier”, fără să mai fie locul „în care vii, iei cartea, faci liniște și pleci”. Aici, copiii vin după școală ori își așteaptă părinții plecați la piață, își fac lecțiile sau bricolează la proiecte. Biblioteca funcționează, de fapt, ca un centru comunitar implicit, suplinind nevoia locuitorilor de toate vârstele pentru spații accesibile în proximitate, unde pot să participe, să contribuie și să fie pur și simplu împreună și altfel decît în spațiile dominate de consum. După cum remarca și sociologul Eric Klinenberg, biblioteca devine, dincolo de schimbul de carte, parte dintr-o „infrastructură socială”, care atunci cînd este robustă, „favorizează contactul, sprijinul reciproc și colaborarea între prieteni și vecini”, iar atunci când este degradată, „inhibă activitatea socială, lăsînd familiile și indivizii să se descurce singuri” (11). Biblioteca devine astfel o formă de locuire extinsă, un loc unde se formează și se mențin relațiile sociale, unde se manifestă atașamentul față de cartier și unde se coagulează apartenența la comunitate.
Începînd cu anii ’60 sistematizarea orașului ia avânt ca răspuns la industrializarea abruptă și creșterea accelerată a populației. Se ridică marile cartiere de locuințe colective, care aveau nevoie de filiale noi. Între 1965 și 1977 multe biblioteci aflate în case se mută la bloc, pentru condiţii mai bune. Însă nici atunci n-au fost proiectate spații special destinate. Se recomanda deschiderea de „biblioteci populare, de cartier” în „unitățile social-culturale” sau amplasarea lor în spațiile comerciale de la parterul blocurilor. Se disting două tipuri de biblioteci la bloc. Pe de o parte, avem pavilioane în mijlocul comunității, atașate blocurilor de garsoniere cu locuințe la parter construite în anii 1960 - 1970, articulate în microraioane (12). Pe de alta, sunt cele stradale, în zone cu vad, deschise în blocuri cu spații comerciale continue la parter, construite în anii 1970 -1980, pe principiul coridor, ce bordau marile bulevarde. Nu doar spațiul le face să fie „de bloc”, ci și modul informal de funcționare. Bibliotecile devin astfel parte din ecosistemul de practici spațiale și relații de vecinătate specifice vieții la bloc. La nevoie, „sunați la interfon” de către bibliotecari, vecinii-cititori dezvoltă un atașament față de biblioteca de proximitate, bazat pe împrumut, schimb, ajutor și grijă. După retrocedările din anii 1990-2000, peste 65% din filialele rămase din rețeaua de biblioteci publice a Bucureștiului sînt la bloc, funcționînd ca resurse valoroase pentru comunitățile din marile cartiere de locuințe colective.
Un instrument de „intervenție statală”
Ajung la o filială amplasată stradal, la parterul unui bloc din cartierul Crângași, după un drum de aproape două ore din centrul orașului, ceea ce mă face imediat să mă gândesc cât de important este să ai asemenea spații social-educaționale în cartierul tău, în apropierea locuinței. Biblioteca „Nichita Stănescu” este formată din două camere, cu rafturile așezate de-a lungul pereților, ceea ce dă senzația unui spațiu deschis. Una dintre săli folosește și ca sală de lectură și de internet. Cele două bibliotecare m-au pus în legătură cu câțiva dintre cititorii frecvenți ai bibliotecii, pe care acestea îi cunosc și cu care mi-au recomandat să stau de vorbă.
Mă întorc câteva zile mai târziu pentru a-l intervieva pe M., un tânăr cititor de 30 de ani, acum scriitor și filosof, pentru care biblioteca a reprezentat o busolă pentru găsirea drumului în viață. M. mi-a povestit că a început să frecventeze biblioteca din cartier în anul 2011, la 20 de ani, într-o perioadă mai dificilă a vieții lui, în care nu își mai permitea să achite facturile la utilități, inclusiv la internet, astfel că mergea la bibliotecă pentru a-și completa CV-uri pe care să le depună, în speranța că-și va găsi o slujbă. De altfel, potrivit lui M., mai mulți oameni din cartier frecventau biblioteca pentru a folosi internetul, pentru a-și realiza CV-uri, pentru divertisment sau pentru a lucra pe calculator. Pentru M., însă, biblioteca a avut un rol atât de important, încât a ajuns să reprezinte un îndrumător în viață și în carieră. Acesta spune că, venind la bibliotecă, a început să citească, iar cărțile citite l-au îndrumat către facultatea pe care urma să o studieze: filosofia. „Mi-am dat seama că, citind, pot să devin și scriitor, ceea ce s-a și petrecut. Între timp am publicat două cărți”. Analizând felul în care biblioteca l-a ajutat în viață, M. spune: „eu nu am venit dintr-o familie puternică, părinții mei sunt țărani, de la țară, ca mulți alți locuitori ai cartierelor acestea de tip dormitor, și (...) mi-am dat seama că, neavând o familie puternică, am nevoie de un stat puternic. Am nevoie de o intervenție statală, inclusiv educația asta”.
Am înțeles astfel că biblioteca a reușit, în cazul lui M., să îndeplinească un rol social, transformînd un tînăr fără posibilități financiare și care nu cunoștea ce își dorește să facă în viață, într-un scriitor, manifestându-se, deci, ca un instrument de „intervenție statală” menit să reducă uneori inechități sociale.
Spațiu generator de comunitate
În spatele pădurii crescute pe imensul maidan de pe bulevardul Unirii, pe care ar fi trebuit să se ridice o clădire monumentală destinată instituțiilor muzicale, se află o altă bibliotecă de bloc. Deși zona unde e situată e relativ izolată și depopulată în urma demolărilor din anii '80, cu blocuri ale căror spații comerciale de la parter nu au fost încă finalizate în totalitate, biblioteca este un spațiu cât se poate de viu, cu o viață socială intensă, chiar și în perioada pandemică, și aceasta mulțumită bibliotecarilor și cititorilor implicați în viața bibliotecii.
Biblioteca „Emil Gârleanu” se bucură de unul dintre cele mai mari spații ale filialelor Bibliotecii Metropolitane. Camera de la intrarea principală este amenajată cu fotolii de puf și mochetă, rafturile cu cărți fiind dispuse de-a lungul pereților și lăsând în centru spațiu pentru joacă, relaxare sau alte activități. Din această cameră, printr-un hol, se face accesul către „Spațiul X”, ce a fost activ până în 2021, ca o cameră destinată activităților de recreere pentru adolescenți, cu boardgames, fusball, jocuri electronice. Într-o cameră alăturată se află recuzita teatrului de păpuși „Licurici” al bibliotecii - o sumedenie de marionete realizate chiar de către bibliotecare, majoritatea transmise generațional de la o bibliotecară la alta, la fel cum a fost transmis și meșteșugul realizării acestora.
În jurul acestor spații ofertante, câteva bibliotecare și cititoare implicate au început o serie de activități, care au atras, la rândul lor, și mai mulți cititori în viața bibliotecii, transformîndu-i în „prieteni ai bibliotecii”. Ateliere de educație alternativă, seri de feminitate, cercuri literare, cercuri de reciclare - „Iulie fără plastic” - au fost doar câteva dintre activitățile derulate în filiale până la momentul vizitelor noastre. Prin participarea la aceste activități sau, pur și simplu, frecventînd biblioteca, unele dintre cititoare afirmă că și-au făcut prieteni cu care păstrează o relație apropiată. O. are în jur de 40 de ani și se autodescrie drept „stay at home mom”. E o cititoare frecventă a bibliotecii și spune că și-a cunoscut cea mai bună prietenă în cadrul unuia dintre atelierele organizate aici. Tot ea arată că între ea și alte cititoare s-a legat un fel de sisterhood, o cvasi-înrudire a mamelor și femeilor care frecventau cercul de feminitate și celelalte activități ale bibliotecii. Tot aici, o altă cititoare, F., scriitoare de cărți pentru copii, în vârstă de aproximativ 50 de ani, povestește că a format un cerc de lectură împreună cu prietenele sale, pe care îl continuau și la sala de sport, unde discutau subiecte literare și unde erau acompaniate și de bibliotecară. Relația de prietenie dintre F. și bibliotecară le permitea acestora să se viziteze acasă, iar mersul la bibliotecă nu era atât dedicat cititului, cât socializării și apartenenței la o comunitate: „a merge ca să te întâlnești, să socializezi, este ceva deosebit”.
Biblioteca se manifestă, astfel, ca un instrument de coeziune, ca un pol comunitar care aduce laolaltă oameni diverși, de diferite condiții sociale, dar care manifestă interese comune și dorința de a fi alături de ceilalți. Ea poate coagula comunități de cititori, apropiați de nevoile bibliotecii, dar și apropiați unii de alții. Aceste comunități, deși unite, au un caracter foarte divers, depășind limitele de clasă socială și aducând împreună oameni care, în mod obișnuit nu s-ar fi întâlnit. Precaritatea acestor comunități este dată, însă, tocmai de caracterul profund personal al relației dintre cititori și bibliotecare, a căror plecare, din cauze precum mutarea sau reducerea personalului, poate duce la destrămarea comunității.
Munca emoțională a bibliotecarelor
Din perspectiva mai multor cititori, profesia de bibliotecar depășește caracterul unei simple slujbe, presupunând o adevărată vocație. Una dintre cititoarele cu care am stat de vorbă e de părere că meseria asta „nu e un simplu loc de muncă, e o chemare chiar”, iar despre bibliotecara de care se atașase, care „și-a dedicat existența bibliotecii”, spune că „este un înger”.
În același timp, bibliotecarii îi îndrumă pe cititori în relația cu cartea, le recomandă titluri noi, acționând astfel ca mediatori între literatură și cititori. Mai mulți cititori cred că un bibliotecar bun este acela care știe ce cărți să recomande și că aceste recomandări sunt făcute de bibliotecar „cunoscând omul”, pe baza experienței, dar și a empatiei. „Sunt foarte obosită, am nevoie să citesc ceva foarte relaxant, și îmi recomanda: uite, ia cartea asta”, afirmă A., demonstrând astfel că apropierea personală dintre bibliotecare și cititori le permite acestora confidențe privind stările sufletești.
Sociologa americană Arlie Russell Hochschild definește „munca emoțională” drept gestionarea sentimentelor și a expresiilor corporale ale lucrătorului, pentru a obține o stare emoțională pozitivă în persoana clientului, ca parte a cerințelor locului de muncă (de exemplu, personalul din industria ospitalității, personalul de pe aeronave etc.) (13). Tot Hochschild arată că femeile, mai mult decât bărbații, sunt încadrate în slujbe ce necesită depunerea unei munci emoționale, fiind, în mod tradițional, deprinse cu gestionarea mai bună și mai frecventă a sentimentelor în viața privată (14). Fenomenul se confirmă și în cazul bibliotecilor publice din București, unde, cu cîteva excepții, lucrează, în prezent, o majoritate de bibliotecare. Cu toate acestea, peste 90% din numele filialelor sînt masculine, reflectând astfel moștenirea unor politici culturale patriarhale rămase încă nerevizuite, ce favorizau reprezentarea marilor scriitori autohtoni.
Deși locul de muncă al bibliotecarelor nu presupune direct obținerea unei stări emoționale în persoana cititorilor, aceștia din urmă se așteaptă totuși la un grad ridicat de empatie, deschidere și dedicare din partea bibliotecarilor, creînd astfel așteptarea unei munci emoționale, chiar dacă nu e trecută în fișa postului. Profesionalizarea bibliotecarilor către deschidere, empatie și incluziune este absolut necesară pentru existența bibliotecii ca spațiu generator de comunitate, însă aceasta nu ar trebui să ducă la o supraexploatare a personalului, oricum insuficient și supraîncărcat de multitudinea de sarcini zilnice.
Biblioteca noastră
Indiferent de contextele istorice pe care le-au traversat, bibliotecile publice din București au suferit mai mereu de lipsuri ce au devenit sistemice. Paradoxal, însă, tocmai această precaritate permanentă a generat solidaritate și sprijin din partea utilizatorilor, care s-au atașat de biblioteci și de bibliotecari, devenind „prietenii bibliotecii”. Mai mult, acest atașament s-a manifestat ca o practică colectivă și informală, prin care instituția bibliotecii a fost domesticită și adoptată de către cititori ca „biblioteca noastră”. În contextul local actual, marcat de fragmentarea, privatizarea și dispariția spațiilor comunitare, locuitorii cartierelor au redescoperit bibliotecile ca pe niște „case ale comunității”. Pornind de la accesul la carte, în bibliotecă s-au adăpostit comunități de interese și practici ce împart un spațiu unde pot să relaționeze, să participe și să contribuie în afara presiunii comerciale dominante din societate.
Această tendință de funcționare a bibliotecilor ca centre comunitare informale ilustrează pe de o parte nevoia acută de astfel de spații în oraș, dar și capacitatea programului de a contribui la integrarea socială și la calitatea locuirii. Astfel, prin obișnuința folosirii bunurilor comune, utilizatorii bibliotecii se antrenează ca cetățeni conștienți de capacitatea și rolul lor într-o societate democratică. Mai mult, biblioteca poate funcționa ca un laborator de participare publică, unde utilizatorii exersează modelarea unor instituții după nevoile și aspirațiile lor. În același timp, biblioteca de cartier poate să devină mai explicit o componentă asociată locuirii extinse, ce susține de fapt articularea unor comunități de proximitate. În astfel de biblioteci ale comunității, instrumentele și procedurile sistemice specifice organizării bibliotecilor sînt adaptate prin abordări mai creative și mai personalizate contextului local și caracterului fiecărei comunități. Astfel, susținerea bibliotecilor publice pe măsura nevoilor locuitorilor și articularea unei viziuni prin care bibliotecile devin comunitare nu înseamnă doar indivizi mai bine informați, ci și mai bine echilibrați emoțional, mai integrați într-o comunitate unită de interese și de practici similare, care devin astfel mai rezilienți și solidari în situații de criză.
Harta Bibliotecilor de Cartier
Harta Bibliotecilor de Cartier (HBC) este un proiect de cercetare ce îşi propune să pună bibliotecile de cartier pe harta comunităților din Bucureşti. HBC a fost inițiată în 2020 în contextul doctoratului derulat de Alex Axinte (arhitect) la Sheffield School of Architecture (SSoA), Universitatea din Sheffield. Din decembrie 2021 - septembrie 2022, s-a alăturat cercetării Alex Vârtej (antropolog).
Cercetarea a folosit un colaj de metode, împrumutate din antropologie, urbanism și istorie prin care au fost inventariate spațiile și programele Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (BMB). Prin consultarea arhivelor de periodice, fotografii, afişe şi pliante a fost trasată evoluția istorică a filialelor din perspectivă urbanistică şi a rolului lor în viața comunităților. Cercetarea a avut o pronunțată componentă calitativă, ce a inclus observație (ne-)participativă, interviuri semi-structurate, cartografiere relațională şi etnografie arhitecturală. Mai mult, cercetarea a avut și o dimensiune participativă prin colectarea reperelor din cartiere chiar în spațiile bibliotecilor, prin intermediul unor ateliere deschise, la care au participat cititori, locuitori şi bibliotecari din toate filialele BMB.
La final, au fost realizate o hartă tipărită și un raport disponibil online cu rezultatele cercetării de teren, ce au fost lansate în cadrul unui atelier de idei despre „Biblioteca Ideală”, desfășurat pe 7 decembrie 2022 la Biblioteca Națională a României și co-organizat împreună cu Claudia Șerbănuță, la care au participat bibliotecari, antropologi, arhitecți, urbaniști, reprezentanți ONG, membri ai grupurilor civice sau ai administrației publice.
Note explicative:
(1) Mai multe aici, aici și aici.
(2) Prima bibliotecă publică deschisă în 1838 la Colegiul Sfântul Sava fusese închisă în 1901, în Gh. Buluta, Civilizatia Bibliotecilor (Editura Enciclopedică, 1998).
(3) Tribuna Edilitară, nr. 75/1934.
(4) Martinescu, Pericle, „Începuturi modeste”, Biblioteca Bucureștilor I, nr. 7 (1998): 15–16.
(5) Călăuza Bibliotecarului, nr. 13/1949.
(6) Ca urmare a Hotărîrii 1542/1951 a Consiliului de Miniștri privind măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătățirea activității bibliotecilor din Republica Populară Română.
(7) 1 Regională, 48 Raionale și Populare, 8 în Case de Cultură, conform Registrului Statistic București pe anul 1962.
(8) Gh. Buluta, Scurtă istorie a bibliotecilor din România, Editura Enciclopedică, București, 2000.
(9) Eric Klinenberg, Palaces for the People: How to Build a More Equal and United Society , London: Vintage, 2020.
(10) Mai multe aici.
(11) Eric Klinenberg, Palaces for the People: How to Build a More Equal and United Society, London: Vintage, 2020.
(12) Microraionul constituia o unitate urbanistică complexă, delimitată de traficul major amplasat perimetral, fiind dedicată aproximativ 10-12.000 de pietonalizați ce dispuneau în proximitate de școli, biblioteci, grădinițe, creșe și dispensare, bucurându-se de spații verzi, locuri de joacă sau facilități sportive. Mai multe microraioane alcătuiau un cartier.
(13) Arlie Russell Hochschild, The Managed Heart: Commercialization of Human Feeling, Updated ed., Berkeley, Calif. London: University of California Press, 2012.
(14) Hochschild arată, pe baza datelor statistice din SUA, că jumătate dintre femei au slujbe ce necesită depunerea unei munci emoționale, o disparitate evidentă față de procentul de ⅓ în cazul întregii forțe de muncă. Pe baza datelor disponibile pentru anul 1970, în cazul bibliotecarilor, un procent de aproximativ 82% sunt femei.
Mulțumiri
Echipa proiectului le mulțumește bibliotecarelor și bibliotecarilor din rețeaua de biblioteci bucureștene care au dat din timpul lor și ne-au împărtășit poveștile, experiențele și cunoștințele dobîndite prin munca de zi cu zi din filialele de cartier, care rămîn o resursă culturală, educativă și socială foarte valoroasă pentru comunitățile locale, în contextul subfinanțării cronice, a pierderii de spații și a devalorizării accelerate a rolului bibliotecilor în discursul public local. Le mulțumim, de asemenea, și utilizatorilor care s-au deschis în fața noastră, împărtășindu-ne poveștile lor personale care îi leagă de bibliotecă, de bibliotecare și bibliotecari și de comunitățile bibliotecilor.
Echipa HBC:
Cercetători: Alex Axinte, Alexandru Vârtej. Grafică: Ioana Capotă, Alex Axinte. Design grafic: Edi Constantin.
HBC este un proiect asociat Garaj DESCHIS, în parteneriat cu Biblioteca Metropolitană București şi susținut de Ordinul Arhitecților din România prin timbrul de arhitectură.
