La Bienala de Arhitectură de la Veneția, care a început luna aceasta, Pavilionul României găzduiește „Human Scale”, proiectul în care Vlad Nancă, Ioana Chifu și Onar Stănescu aduc în lumină felurile în care prezența oamenilor s-a transformat în desenele arhitecturale și, implicit, în relația cu spațiul construit. Am stat de vorbă cu cei care au conceput „Human Scale”, pentru a înțelege mai bine cum au rafinat această idee și ce răspunsuri oferă la una dintre întrebările centrale ale Bienalei: „Unde ne mai putem găsi resursele de inspirație, de cunoaștere și criteriile pentru practica profesională, regândind felul în care proiectăm pentru o lume alterată? ”
Bienala de Arhitectură este un eveniment de referință în lumea arhitecturii și a artei, iar ediția de anul acesta, a 19-a, e curatoriată de arhitectul și inginerul italian Carlo Ratti. Tema pe care și-a ales-o e interconectarea dintre arhitectură și diverse alte domenii, de la artă și științe sociale, la biologie, inginerie și știința datelor. Bienala e gândită ca un apel la gândirea interdisciplinară și la responsabilitatea noastră în formarea unui viitor sustenabil.
Human Scale, proiectul care reprezintă România anul acesta, a fost gândit de artistul Vlad Nancă, împreună cu Muromuro Studio, un studio de arhitectură și design fondat de Ioana Chifu și Onar Stănescu, Otilia Fiastru și Cosmina Goagea, amândouă arhitecte la bază, dar prezente aici în rolurile de art director, respectiv curatoare. Punctul de plecare a fost o arhivă foarte consistentă de desene de arhitectură create de arhitecți români între 1900 și 2000. Pornind de la aceste desene și, mai precis de la felul în care se schimbă reprezentarea oamenilor în cadrul lor, Vlad Nancă a creat mai multe lucrări, un fel de „sculpturi-desen” care deschid un dialog cu arhiva. Pavilionul României de la Veneția a devenit astfel un fel de „laborator” unde vizitatorii pot observa transformarea siluetelor de pe planșe: de la imagini realiste, la siluete abstrate și, mai nou, la reprezentări depersonalizate, create de inteligența artificială. Dincolo de aspectele tehnice și culturale pe care acest parcurs le scoate la lumină, Human Scale vorbește despre nevoia de a reumaniza spațiul public și construit, într-un context global în care orașele devin din ce în ce mai complexe și fragmentate.
Am stat de vorbă cu artistul Vlad Nancă, arhitecții Ioana Chifu, Onar Stănescu și curatoarea Cosmina Goagea, curatoarea proiectului, pentru a înțelege mai bine procesele și deciziile din spatele Human Scale.
Vlad, ai creat Human Scale axându-te pe Bienală alături de o echipă dedicată. Cum ai ales și construit această echipă?
Vlad Nancă: Human Scale, proiectul pentru Bienala de la Veneția, e precedat de alte proiecte și e, din punctul meu de vedere, o continuare firească a lor. Totul începe cu lucrarea Finally Together, prima ocazie în care o siluetă arhitecturală desenată la scara 1:100 e mărită de mine la scara 1:1 și amplasată într-o expoziție în februarie 2017, în cadrul expoziției Aerial Roots (Galeria Trapez, Budapesta). De atunci, au urmat multe alte lucrări de acest fel, iar introducerea acestor „personaje” în expozițiile mele, sub forma unor desene-sculpturi, a devenit o practică uzuală.
În 2024, toate aceste lucrări sunt re-micșorate pentru un proiect de carte-obiect și mapă educațională, dezvoltat împreună cu Ilinca Pop. Cu Ilinca, de altfel, am avut și primele discuții legate de posibila participare la concursul de selecție pentru Bienală, dar, din păcate, colaborarea noastră s-a încheiat timpuriu.
Acestor discuții li s-au alăturat și Ioana Chifu și Onar Stănescu (Muromuro Studio), un duo de arhitecți cu care am mai avut o colaborare în trecut, când m-au găzduit cu o expoziție în atelierul lor-galerie și cu care mi-am dorit mult să pot lucra. Apoi a urmat Otilia Fiastru, de formare tot arhitect, care are rolul de art director, aportul ei fiind extrem de important în toate fazele de lucru prin care am trecut.
Mai departe, le-am cooptat în echipă pe Corina Bucea și Ana Ciobanu, două profesioniste de top în managementul cultural și producție de film și evenimente. Echipa de creație a devenit completă odată cu alăturarea Cosminei Goagea, în rolul de curatoare. Cosmina este arhitectă practicantă și curatoare, cu multiple experiențe de lucru în arhitectură, arte vizuale și la limita dintre cele două – deci a fost omul perfect pentru contextul perfect, iar asta s-a confirmat rapid după ce am început lucrul împreună.
Ce înseamnă pentru voi participarea la Bienala de Arhitectură?
Vlad Nancă: Probabil mulți și-au pus întrebarea legată de prezența unui artist la o Bienală de Arhitectură. Pentru mine, a fost un demers firesc, pentru că proiectul cu care am aplicat este 100% despre arhitectură. Deși parcursul meu profesional se intersectează relativ recent cu lumea arhitecturii, preocupările mele legate de acest domeniu se reflectă în creația mea de foarte mult timp.
Venind din zona artelor vizuale, nu mi-am pus neapărat problema apartenenței la breaslă atunci când am simțit că avem un proiect potrivit pentru o expoziție de arhitectură, poate și pentru că nu cred într-o delimitare strictă a lumilor creative. Probabil că au contat și experiențele anilor anteriori de la Bienala de Artă, unde România a fost reprezentată, în ocazii diferite, de artiști veniți din dansul contemporan/performance sau cinematografie.
În cele din urmă, cred că ceea ce contează cu adevărat este să ai un proiect valoros, care să funcționeze la un nivel de reprezentare precum cel de la Veneția, și care să propună nu doar un conținut „neaoș” sau ceva specific local, care să vorbească despre România, ci și un discurs și teme de reflecție relevante într-un context global.
Cred mult în proiectul nostru și în aportul fiecărui profesionist din echipă. Chiar dacă Human Scale își are originea cu ani în urmă în practica mea, odată ajuns în contextul participării la Bienala de la Veneția, prin contribuția fiecărui membru al echipei, a devenit un proiect de grup. În echipa de creație, alături de Ioana Chifu, Onar Stănescu și Cosmina Goagea, o includ și pe Otilia Fiastru, a cărei contribuție la proiect este extrem de valoroasă. Toți cei enumerați mai sus sunt de profesie arhitecți, iar raportul dintre arhitecți și non-arhitecți este de 4:1. Acest lucru s-a simțit pe parcursul întregului proces de lucru, care a fost, uneori, tumultuos, cu multe dezbateri și discuții aprinse, care, în cele din urmă, au adus proiectul într-o formă optimă.
Revenind la Veneția și la poziția de reprezentanți ai țării, realizăm că acest rol ne încarcă de responsabilitate și avem convingerea că, atât prin designul arhitectural, cât și prin conținutul pe care îl prezentăm și temele pe care le aducem în discuție, proiectul este valoros și relevant atât în context local, cât și internațional.
Ioana Chifu: Pentru mine, Bienala de Arhitectură de la Veneția rămâne un reper esențial de dialog, unde fiecare țară își prezintă propriile perspective și întrebări despre viitorul orașelor și al locuirii. Dincolo de granițe și specificități locale, aflăm că ne confruntăm cu aceleași provocări și că, de fapt, toți căutăm soluții pentru a trăi mai bine împreună, mai sustenabil.
Un lucru care îmi place în mod deosebit este felul în care Bienala se deschide către public, nu doar către profesioniști și academici. Ne invită pe toți la un exercițiu de participare publică, care cultivă un sentiment de responsabilitate comună pentru spațiile pe care le creăm și le ocupăm. Întărește ideea că arhitectura nu trebuie să rămână doar o preocupare exclusivă a breslei.
E important pentru noi, ca profesioniști, să rămânem în contact cu temele relevante ale discursului arhitectural și să învățăm să lucrăm împreună cu colegi din alte domenii, tocmai pentru a putea formula un răspuns cât mai complex la probleme globale – probleme la care arhitectura viitorului trebuie tot mai presant să răspundă.
Bienala se adresează cu titlul Intelligens. Natural. Artificial. Collective. Cum explorează și definesc fiecare dintre acestea proiectul Human Scale?
Cosmina Goagea: Întrebarea pe care ne-o pune Carlo Ratti, curatorul din acest an al Bienalei, este Unde ne mai putem găsi resursele de inspirație, de cunoaștere și criteriile pentru practica profesională, regândind felul în care proiectăm pentru o lume alterată? Ce soluții inteligente de adaptare putem găsi acum, din mers, în mijlocul unor schimbări radicale, în care orașele trebuie să facă față polarizării de multe feluri (socială, economică, bioclimatică, politică etc.) ce ia amploare, a crizei de locuințe și a declinului încrederii civice și a democrației așa cum le știam?
Expoziția Human Scale propune un răspuns care privește în primul rând componenta de inteligență colectivă - și anume cum putem învață unii de la alții, în mod lucid și avizat, recontextualizând critic arhitectura istorică a secolului 20. Cum ne putem uita altfel la ce avem, prin alte lentile, din alte perspective. Și atunci, am plecat de la desenul de arhitectură, ca instrument predilect al arhitecților și rezultatul celei mai directe legături dintre creier și mână. Mergând pe acest drum, am ajuns să analizăm multitudinea de relații complexe dintre arhitectură și contextul ei - adică urbanitatea în sine. Uitându-ne la oamenii din desenele de arhitectură, înțelegem de fapt, prin ricoșeu, mai bine arhitectura și valențele spațiului public așa cum apăreau ele în intențiile arhitecților.
Onar Stănescu: Într-un context în care tehnologia și randările hiperrealiste tind să creeze o distanță între om și spațiul construit, noi propunem o revenire la desenul de arhitectură ca formă fundamentală de gândire, modelare și umanizare a mediului construit.
Prin această abordare, Human Scale recuperează dimensiunea emoțională și relația esențială dintre arhitectură, natură și formele de viață care o locuiesc. Ne îndepărtăm conștient de reprezentările standardizate ale proiectării digitale și ne întoarcem la desenul de mână al arhitecților, acolo unde se regăsesc, fragmente de viață, idei utopice și aspirații colective. Astfel, expoziția propune o reevaluare critică a raportului dintre om și spațiu, în contextul unor transformări globale tot mai radicale.
Printr-o selecție de desene dispuse cronologic, expoziția reconstituie o istorie socială condensată a arhitecturii românești din secolul XX, marcând momente-cheie, ideologii și viziuni contradictorii. Această componentă este extinsă în cadrul Galeriei ICR, sub forma unei arhive care documentează întreg procesul de research.
În fața unui viitor incert, în care arhitectura nu mai poate fi doar un răspuns tehnic, ci trebuie să devină o strategie de adaptare, Human Scale folosește utopia ca instrument critic. Ne propunem să reconstruim, prin arhitectură, un raport autentic între om și mediu, afirmând puterea desenului de a modela nu doar spațiul, ci și societatea.
Cum a fost construit conceptul care stă la baza proiectului „Human Scale”?
Cosmina Goagea: Știm cu toții că arhitectura nu este niciodată neutră - ea rănește sau vindecă. Efectele ei merg de la felul în care deschide noi posibilități pentru oameni și pentru viața în oraș, până la modul în care implică tot șirul de externalități sau folosește suprafețele de teren pentru construcție.
La întrebarea „Cum facem arhitectură în secolul XXI?”, răspunsul nostru este: pornim de la cea mai sustenabilă construcție - adică de la cea care există deja, pe care o reconsiderăm critic din prisma valorii ei pentru viața oamenilor în oraș. Mai concret: ne uităm la arhitectura secolului XX, și în mod special la arhitectura modernistă, pe care, din ce în ce mai mult, a venit timpul să o aducem la zi și să o regenerăm.
Propunerea proiectului Human Scale este să privim această arhitectură prin lentila prezențelor umane din desenele originale ale arhitecților secolului XX. Acest exercițiu ne permite să chestionăm relațiile complexe dintre arhitectură și contextul ei, ce oferă ea înapoi orașului, în ce măsură cultivă sau ruinează urbanitatea, în ce măsură creează spațiu public de calitate. Uitându-ne la arhitectură prin prisma oamenilor, înțelegem mai bine politicile spațiului, dinamicile de putere în spațiul public, accesibilitatea universală la spațiul comun, felul în care sunt respectate tot felul de drepturi: dreptul oamenilor la oraș, la patrimoniu, la peisaj, la timp și la cultură, printre altele.
Expoziția conține o selecție de desene originale de mână realizate de arhitecți români și o serie de hărți istorice, alături de lucrări ale artistului Vlad Nancă, care procesează tocmai prezența omului în desenele de arhitectură și în hărți.
Revizitând critic modernitatea secolului XX dinspre realitatea extinsă virtual a zilei de astăzi, proiectul generează, așadar, discuții esențiale despre cum ne raportăm mai inteligent – deci mai cu sens – la tradiție, spațiu și umanitate, din mai multe perspective, așa cum sunt prezentate în continuare:
Invitația adresată vizitatorilor este într-o lume post-tehnologică, în care desenul de mână rămâne singura formă de gândire arhitecturală. Într-o eră a dependenței de tehnologie, această propunere utopică subliniază importanța procesului creativ manual ca act intelectual fundamental, capabil să inspire modalități sensibile și nuanțate de a aborda designul și spațiul.
Sustenabilitatea secolului XXI înseamnă adaptabilitate. Două foi de calc, ca metaforă a arhitecturii aflate într-o reparație continuă, sugerează o formă de inteligență creativă care se bazează pe iterație și perfecționare. Această lume imperfectă, dar activă și regenerativă, reflectă o arhitectură umană și rezilientă, în opoziție cu certitudinea algoritmică a lumii digitale.
Vizitatorii devin protagoniștii acestei utopii suspendate, iar prezența lor fizică în pavilion subliniază ideea că arhitectura este, în esență, despre oameni și interacțiunea lor cu spațiul. Scara umană, în toate accepțiunile termenului, devine astfel centrală, reafirmând importanța dimensiunii umane și a inteligenței spațiale reale într-o lume care riscă să fie dominată de abstracțiuni tehnologice.
Manifestele politice ale grupului Superstudio problematizau, printre altele, urbanizarea anilor ’60, care acapara teritoriul și sufoca suprafețele prin construire; globalizarea soluțiilor și deteritorializarea arhitecturii prin stilul internațional; sau ideea aberantă că tehnologia va salva orice. Proiectul folosește utopia pentru a chestiona tendințele actuale din arhitectură și urbanism, subliniind riscul pierderii unei relații directe, umane și juste cu spațiul construit și cu natura care îl susține.
Prin referințele la granițe și teritorii din cadrul hărților, expoziția explorează desenul ca instrument de proiectare a puterii politice și sociale și modul în care arhitectura a contribuit (și contribuie încă) la modelarea identităților colective și la influențarea narațiunilor istorice.
Cercetarea și practica artistică din proiectul Human Scale aduc o intuiție provenită dintr-un alt tip de sensibilitate și subtilitate - o inteligență emoțională, empatică și imaginativă, care deschide noi narațiuni spațiale prin recontextualizarea siluetelor umane din desenele de arhitectură. Acest gest permite chestionarea sensului lor și, odată cu el, a intențiilor și promisiunilor cu care au fost investite.
Toate acestea pot extinde granițele cunoașterii și culturii arhitecturale, oferind un set de criterii pentru luarea deciziilor în practica de proiectare pentru orașul de mâine.
Ați avut vreo experiență personală sau profesională care a influențat evoluția lucrării?
Onar Stănescu: Proiectul nostru, Human Scale, răspunde provocării conceptului Bienalei de Arhitectură de anul acesta într-o manieră pluridisciplinară, situându-se la intersecția dintre practica artistică a lui Vlad Nancă și viziunea studioului de arhitectură și design Muromuro Studio.
Studioul a luat naștere din dorința noastră, a mea și a Ioanei, de a ne elibera de rutina birourilor de proiectare în care lucram anterior. Personal, am activat într-un birou de arhitectură specializat în proiecte din domeniul medical, unde funcționalitatea era prioritară, dimensiunile proiectelor începeau de la 7.000 mp, iar timpul de proiectare și execuție era, implicit, foarte lung. Deși această experiență mi-a fost extrem de utilă pentru dezvoltarea profesională, spiritul meu de „artist” rămânea flămând.
Am simțit nevoia să ne exprimăm creativitatea diferit, așa că, alături de Ioana - colega mea de bancă de la Muromuro Studio - am decis să abordăm piața designului interior, concentrându-ne inițial pe zona HoReCa. Apoi, am avut ocazia să construim identitatea unor spații interioare de referință pentru arhitectura contemporană din București, iar lucrurile au evoluat organic.
După câțiva ani de experimente, am început să explorăm și designul de obiect, în special designul de mobilier, inspirați de mișcarea belgienilor și danezilor de pe scena artei funcționale din Europa. Am integrat aceste obiecte radicale în proiectele noastre, ceea ce ne-a conturat un stil distinct, ușor de recunoscut pe piața locală.
Din nevoia de a ne conecta cu oameni din această industrie – încă foarte puțin explorată în România – am decis să deschidem Grotto Gallery, o galerie dedicată artei contemporane și designului. Aici am descoperit că ne putem exprima cel mai bine; galeria a devenit un spațiu unde arta se întâlnește cu designul, iar spațiul devine efemer, putând fi modelat după viziunea noastră. Experiența galeriei ne-a oferit un teren de joacă unde am explorat o zonă alternativă de setup de expoziție, proces care ne-a provocat constant și ne-a împins către noi provocări, la o altă scară.
După o colaborare reușită cu Vlad Nancă în cadrul galeriei, am decis să participăm la Bienala de Arhitectură de la Veneția, unde prezentăm un proiect ce include o scenografie de expoziție care, din perspectiva noastră, materializează cu precizie conceptul Human Scale, gândit împreună cu curatoarea Cosmina Goagea.
Vlad Nancă: Întregul proces de creație a fost unul destul de îndelungat (am început lucrul cu multe luni înainte de anunțarea concursului), intens și plin de învățăminte pentru mine. Experiența mea în realizarea expozițiilor este diferită de cea a arhitecților – nu doar în ceea ce privește metoda de lucru, ci și în viziuni și priorități, care pot fi diferite. Pentru mine, acest proiect a reprezentat o oportunitate de învățare și o șansă de a vedea lucrurile dintr-o perspectivă nouă. Au fost discuții pasionate, cu argumente valide din toate părțile, și un proces de negociere interesant, care, cred, a dat roade foarte bune.
Arhitectura este despre oameni, iar proiectul, prin spațiile translucide, a reușit să umanizezi arhitectura. De unde a pornit această idee?
Ioana Chifu: Ne-am propus realizarea unei instalații performative din dorința de a inversa focusul întâlnit în mod convențional în desenul de arhitectură, printr-o scenografie în care arhitectura „dispare”, iar interacțiunea oamenilor cu spațiul este adusă în prim-plan.
În Pavilionul României, am gândit un spațiu central, imaginativ, definit de prezența unor „foi” uriașe, translucide, cu o siluetă difuză, aproape imaterială, care, pe de o parte, estompează contextul exterior, dar relevă în schimb prezența celor care aleg să se apropie.
Instalația centrală ne provoacă să ne imaginăm o arhitectură în care corpul devine un factor fundamental în procesul de creație, care nu doar acomodează, ci răspunde activ la sensibilitățile și nevoile umane. Ne dorim ca dimensiunea tactilă a spațiului să vorbească despre faptul că arhitectura trebuie simțită și trăită, trebuie să rezoneze cu scara, mișcarea și ritualurile corpului uman.
Suprafața celor doi pereți devine un spațiu de dialog între siluetele umane ale lui Vlad, extrase din desenele de arhitectură – statice și precise – și prezențele fantomatice și dinamice ale oamenilor care explorează spațiul pavilionului.
Ne-am propus să manipulăm subtil percepția vizitatorilor, prin răsturnări de scară, alternări de focalizare și prin introducerea acestui element de ambiguitate, care reușește să definească un spațiu meditativ – un teren de reflecție, unde privitorul este invitat să își regândească relația cu spațiul și să privească critic convențiile care stau la baza desenului de arhitectură.
În centrul acestei explorări se află, în permanență, scara umană; ea devine tema principală, firul roșu care leagă întreaga expoziție și care subliniază importanța prezenței umane într-un peisaj aflat în continuă transformare. Într-o epocă în care relațiile devin tot mai abstracte, reafirmăm necesitatea experienței directe și a unei conexiuni autentice cu spațiul.
Ce mesaj doriți să transmiteți prin acest proiect sau ce impact sperați să aibă proiectul asupra publicului?
Cosmina Goagea: Expoziția Human Scale este, în cele din urmă, o pledoarie pentru valorile simbolice și culturale ale arhitecturii, pentru un parter urban viu și accesibil tuturor, pentru susținerea culturii de a fi împreună – care este, de fapt, orașul în sine. Pentru ca acest lucru să fie posibil, avem nevoie de oameni educați, inteligenți și sensibili, care cunosc istoria și mișcările din artă și arhitectură și care recunosc că vitalitatea și umanizarea spațiului public dau, în fond, valoarea democrației din acel loc.
Mesajul pe care îl propunem vizitatorilor expoziției Human Scale este că arhitectura trebuie să rămână despre și pentru oameni, și că nu avem altă șansă, orice s-ar întâmpla, decât să credem în umanitatea celorlalți, oricine ar fi ei.
Care a fost cea mai mare provocare în realizarea acestui proiect?
Vlad Nancă: De departe, cea mai mare provocare cred că este lucrul contra timp. Concursul de proiecte are loc foarte târziu, lăsând extrem de puțin timp pentru a concretiza și materializa ideile. Pregătirea proiectului pentru faza a doua a concursului se desfășoară în perioada sărbătorilor de iarnă, ceea ce complică și mai mult lucrurile.
Apoi, după anunțarea rezultatelor, colaborarea cu instituțiile implicate în implementare este destul de greoaie – cel mai probabil, nici legislația, nici dificultățile birocratice nu ajută, iar munca funcționarilor din instituțiile de stat este una complexă. Întregul proces de implementare trebuie finalizat în doar 2–3 luni, ceea ce aduce provocări considerabile din multe puncte de vedere.
Dincolo de calendarul strâns, ne-am confruntat și cu dificultăți în accesarea materialelor de arhivă. O componentă esențială a proiectului nostru este documentarea și cercetarea desenului de arhitectură din secolul XX. Aceste materiale sunt dispersate în numeroase instituții și colecții, publice sau private. Din fericire, în cele mai multe cazuri, am avut experiențe pozitive și ni s-a facilitat accesul la aceste resurse. Am avut șansa să primim un sprijin indispensabil din partea unor oameni pasionați și dornici să ne ajute. Totuși, au existat și cazuri nefericite, cu responsabili de arhive complet indiferenți sau custozi care tratează materialele de patrimoniu ca pe niște bunuri personale.
Oricare ar fi dificultățile, timpul scurt rămâne principala problemă, pentru că totul trebuie rezolvat contra cronometru. Faptul că, în ciuda termenelor strânse, reușim să realizăm proiecte de calitate la Bienală demonstrează că eforturile tuturor celor implicați – atât ale celor din instituțiile de stat, cât și ale echipelor câștigătoare – sunt extrem de valoroase.
Totuși, din câte am înțeles, există un consens general asupra necesității de a modifica calendarul concursului și de a devansa întregul proces, astfel încât să existe mai mult timp pentru implementare. Cred că, dacă există această dorință, ar trebui să fie posibilă găsirea unei soluții, chiar dacă asta presupune schimbarea legislației. Cu mai mult timp la dispoziție, sunt convins că proiectele prezentate la Veneția pot fi și mai bune.
Care este granița îmbinării arhitecturii cu arta? Poate arta să devină viitorul arhitecturii?
Vlad Nancă: Nu cred că există granițe; orice lucrare de arhitectură este, în fond, o lucrare de artă (asta nu înseamnă, desigur, că orice lucrare de artă este una reușită). Dincolo de figuri de stil sau glume, există numeroase exemple de arhitecți care fac artă și de artiști care creează arhitectură. Există cazuri fericite în care artiști sunt implicați în concursuri de arhitectură și nenumărate colaborări de succes între artiști și arhitecți. Există practici artistice la limita dintre cele două domenii.
Dar, din punctul meu de vedere, modelul ideal este acela în care arta devine parte integrantă a unui concept de arhitectură. În țări precum Germania sau Franța există reglementări care impun ca un procent din bugetul unei clădiri publice să fie alocat pentru lucrări de artă integrate în proiect.
În România, în programele de arhitectură de după Al Doilea Război Mondial, artele decorative și lucrările de artă publică erau adesea integrate în urbanism și arhitectură. Cele mai bune exemple, pentru mine, sunt colaborările lui Hans Fackelmann cu Peter Jecza la Orșova și cu Ștefan Szönyi la Timișoara, sau tot ceea ce s-a realizat pe litoral. Din păcate, aceste lucrări nu sunt astăzi suficient protejate sau valorizate. Și tot din păcate, această practică s-a întrerupt după 1990.
Cu toate acestea, am avut parte de o experiență minunată împreună cu Ciprian Rășoiu și Tudor Vlăsceanu, când am realizat o lucrare de mozaic de 50 m² în cadrul amenajării lor de la ING Hubs București. A fost o experiență pe care sper să o pot repeta - nu doar eu, ci și alți colegi artiști.
În ceea ce privește viitorul arhitecturii, cred că acesta nu poate fi decât prin renunțarea treptată la construcții 100% noi. Reconversiile, remodelările și reamenajările fondului construit sunt singura variantă de a evolua într-un mod cât de cât sustenabil.
Ca să răspund direct la întrebare: cred că e nevoie de colaborări strânse între artiști și profesioniști din orice domeniu. Artiștii pot avea viziuni diferite și trebuie implicați în orice fel de proiecte. Cu atât mai mult în contextul în care inteligența artificială devine o unealtă tot mai folosită – tocmai de aceea, trebuie să apelăm la inteligența creativă a omului. Personal, cred că IA poate fi bună la orice, mai puțin la artă. Poate înlocui multe lucruri, dar nu expresia artistică sau emoția creativă.
Revenind la proiectul nostru, Human Scale este o dovadă clară că asocierea dintre un artist și o echipă de arhitecți poate genera rezultate remarcabile. Îmbinarea mai multor viziuni creative creează premisele unui proiect cu adevărat valoros.
