Schimbare / Adolescenți

Ce ai schimba la tine în oraș? Răspund 7 adolescenți

de Scena 9, fotografii de Claudiu Popescu, Vlad Catană

Publicat pe 25 august 2020

Ediția #15 a Festivalului de Teatru Tânăr Ideo Ideis a vorbit despre schimbare - și, în contextul pandemiei, a venit într-o formulă radical schimbată. Festivalul inițiat în Alexandria a trimis anul acesta „capsule” în alte opt orașe din țară: Baia Mare, Botoșani, București, Buzău, Câmpina, Roman, Sibiu, Timișoara. Trupele participante n-au mai călătorit până în Teleorman, dar au lucrat cu mentori și traineri în propriile orașe. Ideo Ideis nu mai e doar despre teatru și alte arte, iar anul acesta, poate mai mult decât niciodată, a fost explicit despre viitorul pe care-l moștenesc tinerii. „Suntem datori cu o revoluție” a spus sloganul festivalului.

Pentru Colaj, jurnalul festivalului, tinerii au fost rugați să-și privească orașele. S-a vorbit mult despre reciclare la ediția Ideo Ideis de anul ăsta - iar asta e doar una dintre temele legate de schimbare pe care-a propus-o festivalul. O alta, pe care o explorează mai jos șapte tineri din Botoșani și Câmpina mai jos, este cea a schimbării în comunitățile mici. Adesea, vocile adolescenților lipsesc în orășelele din România, așa că de data asta au fost întrebați explicit: dacă ai putea, ce loc din orașul tău ai schimba și de ce? Tinerii au fost fotografiați în locurile urbane pe care le iubesc cel mai mult, au explicat ce-i leagă de ele și cum și-ar dori să le vadă transformate.

Botoșani

„Movila” din Parcul „Mihai Eminescu”, Botoșani. Fotografie de Vlad Catană

Parcul „Mihai Eminescu” din Botoșani vine la pachet cu propriul observator. Toată lumea îi zice movilă. E zenitul parcului. 

Urcam acolo când eram mic, să mă simt mai mare decât oricine. Nu urcam niciodată pe cărare, mai degrabă aveam grijă să bătătoresc ceea ce iarna ajungea să fie „panta pentru sanie/celofan”. În jocurile din vremea aia, movila devenea un veritabil munte în mijlocul parcului, luat cu asalt de o mulțime de grupuri de copii (fiecare cu propriul ghid). 

Alteori era o cazemată uriașă - dar totul a devenit din ce în ce mai concret pe măsură ce am crescut. Tranziția cazemată - loc de întâlniri a fost la fel de neașteptată ca trecerea de la urcatul movilei cu ochii în pământ la privitul în spate, căutând după fiecare pas pe cineva cunoscut. Pe acel cineva cunoscut. De fiecare dată când așteptam acolo lăsam câte un semn scrijelit pe balustrada de lemn a foișorului. Ca să țin scorul la cine așteaptă pe cine. Dar adevărul e că de multe ori doar ajungeam eu mai devreme. Tot acolo am scris și primele inițiale într-o inimă, cu plus între, cum se face. Cred că încă sunt acolo.

Când eram mic făceam abstracție de cei mai mari care ocupau foișorul. Exploram roată-mprejur, mințindu-mă că e de fapt un templu blestemat, cu tot felul de capcane. Habar n-aveam că e unul dintre locurile în care își aduce lumea prietena, cum aveam să fac și eu mai târziu. 

Locul a fost împânzit de inițiale în inimă, cu plus între, tot tacâmul. Iar apogeul lui l-am descoperit vara asta, când a devenit locul de repetiții în aer liber al Atelierului de Teatru. Cumva, tot ce mi-a plăcut vreodată se suprapune cu una dintre vârstele locului.

Aș schimba totuși cărarea până sus (un strat de asfalt nou, poate și platoul pe care stă foișorul). Aș demarca derdelușul, despre care oricum toată lumea are habar că e acolo. N-ar strica și o ghirlandă cu beculețe. Adolescenții ar aprecia asta din alte considerente decât cei mici, dar ar fi un plus pentru toată lumea.

Și niște culoare, bineînțeles. E vremea ca locul ăla să renască în toate vârstele lui posibile laolaltă, în ceva pastel. Nu mă deranjează că pensula o să acopere și inițialele pe care le-am scris demult. O să fie mereu acolo, a intrat în energia locului. Iar ce rămâne e simplă estetică. Sau grijă. Sau ambele. (Alberto Păduraru, 20 de ani)

Muzeul Județean Botoșani. Fotografie de Vlad Catană

De ce muzeul nu a crescut odată cu mine? A rămas doi pași în spate, încă de când reprezenta pentru mine doar un loc de joacă, niște scări numai bune de explorat și făcut acrobații, o scenă în aer liber fix în mijlocul orașului, parcă special pusă acolo. Toți ochii sunt pe tine, fără să trebuiască să șantajezi pe nimeni ca să vadă spectacolul tău muncit din greu, pentru ca mai apoi sa primești zâmbete, diferite de ale părinților, la plecăciune. Ajungi mai târziu în fața unei clădiri care, fără să-ți dai seama, ți-a împrumutat senzațiile ei și poveștile din interior. Observi ca acolo ai rămas. Poate acolo ți-ai pus prima dată întrebări despre tine, poate acolo ai împărțit prima data un covrig cu un alt copil fără nici măcar să îi știi numele, poate acolo ai acceptat că nu e tocmai ușor sa se înțeleagă neînfricata de șapte ani cu fata de aproape 19, dar că într un final se descurcă ele-eu-multele. Acolo mi-am lăsat exuviile, acele carcase subțiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe. Și tot acolo s-au transformat în imagini care mă încălzesc și astăzi, când mi-e frig de mine. Așa cum în muzeu treci ușor de la epoca metalelor la contemporană, așa am trecut și noi, plini de viață, încăpățânați, serioși, fericiți, revoltați, îndrăgostiți, supărați, recunoscători. (Catrinel Amitrului, 18 ani) 

Teren de fotbal / parcare, Botoșani. Fotografie de Vlad Catană

Un loc foarte special pentru mine e terenul de fotbal din cartierul în care locuiesc. Majoritatea copilăriei mi-am petrecut-o acolo, nu pentru că eram un jucător foarte bun, ci pentru că era locul nostru principal de socializare. E doar o zonă îngrădită, cu doi nuci pe care îi foloseam drept bare, și cu un asfalt plin de găuri și pietre în care ne juleam genunchii în fiecare vară. Pentru noi era destul ca să stăm acolo jucându-ne cu orele doar ca sa o luăm a doua zi de la capăt. Acum patru ani, terenul nostru a fost făcut parcare, însă copiii au continuat sa meargă sa se joace la poarta dintre nuci. Proprietarii mașinilor erau deranjați de nucile care cădeau pe mașinile lor și de copiii care se jucau printre ele, așa că unul dintre nuci a fost tăiat, iar copiii au fost nevoiți sa mearga in alta parte. În Botoșani sunt puține locuri în care te poți juca fotbal gratis, iar acest teren era unul dintre ele. Aș transforma parcarea într-un teren de sport cu mai multe întrebuințări. Tot terenul să fie asfaltat din nou, ca să se reducă riscul de accidentări, și să fie puse două porți care au deasupra și coșuri de baschet - astfel vor veni și mai mulți copii să facă sport, în loc sa piardă vremea în localuri. (David Vatavu, 18 ani)

Câmpina

Fostul cinematograf din Câmpina. Fotografie de Claudiu Popescu

Nu ştiu multe despre această clădire și poate chiar asta este problema mea cu ea. E în centrul Câmpinei, un fost cinematograf transformat în bar, iar apoi abandonat. Am căutat pe internet informații despre Cinema Pub şi am găsit doar adulți nostalgici, care mărturisesc cum în liceu, acum 40-50 de ani, veneau după ore să vadă filme. Acum, pe acoperişul clădirii cresc copaci. Câmpina are o gravă lipsă de oportunități culturale şi un prim pas pentru schimbare ar putea fi renovarea cinematografului şi repunerea sa în funcțiune.  (Eugen Munteanu, 18 ani)

„Gura Leului”, Câmpina. Fotografie de Claudiu Popescu

Îmi amintesc când mătușa mea mă lua de la grădiniță să mă ducă în parc, ca să mă joc cu restul copiilor, iar apoi la Gura Leului, unde pe vremea aia se afla o mică fântâniță cu înfățișarea unui cap de leu auriu (de unde și porecla), ca să beau apă.

Tineretul câmpinean a încercat sa aducă o schimbare de look locului, după cum poți vedea și în poze, dar în van. Arta stradală a fost acaparată și acoperită de pachete goale de țigări, PET-uri de bere aruncate pe jos și tag-uri fără sens, scrise peste tot.

Nu e un element vital pentru bunăstarea întregului oraș, dar e totuși o imagine care evocă vremuri trecute, mai bune, în care lumea era puțin mai însorită, iar eu, unul, cred că avem cu toții nevoie de ceva de genul, într-o perioadă precum cea actuală. (Mario Ioniță, 16 ani)

„Institutul”, Câmpina. Fotografie de Claudiu Popescu

„Institutul” e o clădire care se află vizavi de Liceul Tehnologic Energetic Campina. Aici vin elevii în pauze să fumeze. 

Înainte de a fi o ruină, clădirea era institutul energetic din oraș. După părerea mea, ar fi interesant dacă clădirea ar trece în proprietatea liceului, pentru ca ulterior să fie renovată pe post de sală de festivități, unde elevii să-și poată arăta talentele și munca pe o scena. 

De obicei, activitățile astea au loc în biblioteca liceului, unde încap maxim 20 de persoane. 

În liceul meu există profesori care-și dedică mult timp dezvoltării culturale a elevilor într-un spațiu mic și nepotrivit și de asta îmi doresc ca „instituția” să nu mai fie o clădire inutilă din orașul Câmpina. (Octavian Simionescu, 17 ani)

„Turnul înclinat”, Câmpina. Fotografie de Claudiu Popescu

Poza vorbește de la sine. Povestea „turnului înclinat” din Câmpina e în felul următor: construcția a început 1997. În planurile inițiale, viitoarea clădire de birouri avea 4 etaje, însă constructorul a ridicat încă 3 (fără aprobare), ceea ce a afectat structura de rezistență a clădirii. Proiectul a fost abandonat în 2003. Tot ce-a mai rămas e aspectul absolut deprimant al „turnului”. Cu toate astea, schimbarea este posibilă. Am ales acest loc pentru că e bine cunoscut de toți câmpinenii și, inevitabil, atrage atenția trecătorilor. Eu văd un potențial estetic enorm. Imaginați-vă: acei pereți odioși de beton acoperiți de picturi murale și graffiti. E spațiul perfect pentru tinerii pasionați de artele vizuale care vor să se exprime. Astfel, artiștii locali sunt sprijiniți și își pot face un renume. Și eu sunt pasionată de pictură și desen și, deși nu mi-am ales o carieră în acest domeniu, m-aș bucura enorm să văd spațiile din orașul meu decorate chiar de câmpineni. „Turnul din Pisa”, varianta prahoveană, ar putea deveni un landmark(Ana Bucur, 19 ani)

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK