În lume / Călătorii

9 colțuri de lume de care ne-a fost dor în pandemie

de Scena 9

Publicat pe 25 mai 2021

E un privilegiu ca-n pandemie să te macine dorul călătoriilor, excursiilor, sejururilor și vilegiaturilor. Dar e unul pe care ni-l asumăm. Suntem iubitori de drumuri, noi, la Scena9 - și la fel sunt și prietenii noștri și colegii de breaslă pe care i-am invitat să scrie despre orașele care le-au lipsit cel mai mult în pandemie.

În vremuri de restricții, carantină și închideri de granițe, mulți dintre noi ne-am regăsit visând lucid la piețe aglomerate, plaje nesfârșite, petreceri spontane în stradă și peisaje odihnitoare, din New York până-n Valea Vișeului, via Bologna și Lisabona. Nu știm dacă (și când) vom regăsi aceste aglomerări urbane și drumuri iubite, pe care le putem reda minuțios din memorie. Dar le-am lăsat mai jos, într-un itinerariu de la vest la est, ca să știe și ele că de mai bine de un an încoace jinduim și visăm. Între timp, le reexplorăm pe Google Earth, Instagram și mai ales prin arhivele personale.


New York, marea mea dragoste întreruptă

La început erau doar zvonurile și precauțiile care păreau exagerate - prietenul meu taiwanez și-a amânat ziua de naștere, pe care voia să și-o țină într-un restaurant mic din Chinatown - și care m-au prins mutată de o lună și jumătate în New York. Plecasem temporar, într-o fugă de mine însămi, pregătită să stau maximul posibil pe viza mea turistică, și eram deja mai fericită decât fusesem de multă vreme. Anunțarea primului lockdown, la sfârșit de martie, m-a smuls din cuibul pe care mi-l făcusem în mica mea cameră închiriată în Queens și m-a depus, cu inima frântă, în carantină în apartamentul din București în care am copilărit. În primele luni m-am gândit doar la New York, marea mea dragoste întreruptă.

La stația mea, Astoria Blvd., metroul ajungea la suprafață, iar de pe peron se vedeau siluetele zgârie-norilor din Manhattan și luminițele podului. Adoram drumul săptămânal la spălătoria din capul străzii, cu buzunarele pline de mărunțiș, pentru că majoritatea apartamentelor din New York n-au mașină de spălat. Adoram apartamentul din blocul îngust de cărămidă, cu ieșirea lui de incendiu ruginită și radiatoarele argintii de fontă, care șuierau. Adoram drumul cu trenul cu scaune portocalii de plastic care traversa Queensboro Bridge și te lăsa la doi pași de Central Park - Central Park! Care nu mă impresionase niciodată în mod deosebit, care păruse mai spectaculos în Singur Acasă 2 decât în realitate, și de care mi-a fost un dor nebun tot anul 2020. (Simina Popescu, ilustratoare)

Ce-ar fi Lisabona fără oameni?

M-am gândit de multe ori la Lisabona în ultimul an și jumătate. Nu doar că îmi era dor, dar încercam să-mi imaginez cum arată orașul ăsta fabulos în primele luni de pandemie, și nu-mi apăreau decât imagini magrittiene în cap. Ce frumos tre' să fie cu străzile pustii, mi-am zis, după care mi-am dat seama că, de fapt, nu aș vrea să-l văd așa. Ce-ar fi Lisabona fără oameni? Fără forfota din Alfama, fără acele Miradouros unde se strâng localnicii și turiștii ca să bea Super Bock și Sagres la un litru, fără restaurantele mici de cartier, unde te năucește mirosul cartofilor cu usturoi și al caracatiței la grătar, unde clienții stau înghesuiți si unde proprietarii te iau în brațe la venire & la plecare. Cel puțin asta se întampla la Planeta dos Temperos sau la Tambarina, două dintre locurile în care mergeam frecvent în cele trei luni în care am stat în Lisabona.

Mi-e dor să merg pe jos acolo, mi-e dor de Gulbenkian și mi-e dor să iau trenul de la Cais do Sodre de-a lungul coastei și să cobor la întâmplare pe o plajă. Mi-e dor și de oamenii cu care m-am împrietenit acolo, portughezi & brazilieni care făceau petreceri spontane la ei acasă, cu grătare puse la sfârâit afară, sub geam și cu muzică, muzică, muzică, muzică. Și îmi lipsesc și diminețile în care ieșeam să beau cafea pe balcon, când simțeam gresia fierbinte sub tălpi și-i ascultam pe bătrânii de deasupra certându-se; era o toropeală din care mă trezea doar câte o adiere răcoroasă printre frunzele de Jacaranda, cel mai frumos copac din lume. (Ionuț Sociu, Scena9)

Eu, Pessoa și Rua da Saudade

Mai întâi a fost Pessoa cu Cartea neliniștirii. Era anul 2000, tocmai terminam facultatea, habar nu aveam ce se va întâmpla mai departe, dar mi se părea frumos că și eu și portughezul ne întrebam oarecum același lucru: Câți indivizi se află în mine? Care dintre ei sunt eu? Ce va să însemne intervalul dintre mine și mine?

Apoi a fost muzica Marizei, pe care am ascultat-o luni în șir, după o despărțire urâtă, dar necesară. 

Și, în sfârșit, în iarna din 2012, a fost Lisabona. N-aș ști să povestesc prea multe despre. Țin minte că eram cu un grup extrem de numeros de elevi și de profesori și că, atunci când mergeam pe străzile șerpuitoare ale orașului, păream un miriapod enorm. Am bifat aproape tot ce era de bifat: muzee, turnuri, castele, mall-uri, mănăstiri și palate. Am ajuns și la Sintra, și la Evora, și la Cascais. Am mers de dimineața până seara și nu părea că acoperim decât o parte din ce era de văzut. Nu poți să cunoști un oraș într-o săptămână. Dar cred că poți să-ți dai seama dacă te primește sau nu, dacă îl recunoști sau nu ca fiind al tău. Și cu Lisabona așa mi s-a întâmplat: să simt că este orașul meu. Sunt tot felul de lucruri mici de care mi-aduc aminte și care-mi sunt dragi pentru că vorbesc despre mine, aia de atunci, despre fricile și bucuriile mele de la 30 și ceva de ani. 

Lisabona mea înseamnă străduțele strâmte și colorate din Alfama, câteva baruri în care se cânta fado, graffiti, pereți scorojiți, balcoane și ferestre pe care le-am fotografiat compulsiv. Înseamnă turnul Belem lângă care am stat și am tot încercat să trimit un mesaj unui tip pe care abia îl cunoscusem. Până la urmă a ieșit ceva de genul: În Lisabona este primăvară. M-am împrietenit cu o pisică. Ceva l-o fi impresionat, totuși, pentru că între timp ne-am căsătorit și avem doi copii.  

Mai înseamnă și plimbări lungi cu o prietenă căreia îi povesteam despre ce-mi doream să scriu atunci, despre prejudecată și dorința noastră permanentă de a eticheta lucruri și persoane. Eram supărată pentru că mi se părea că nimic nu se leagă. Într-un final am găsit ordinea necesară a întâmplărilor, dar bucuria mea secretă e că personajele, acțiunile lor, senzațiile, toate au rămas și acolo, în zidurile și casele din Lisabona. 

Lisabona înseamnă figura lui Pessoa pe cartela de metrou pe care o mai am și acum, o canapea roșie și veche pe care am văzut-o pe Rua da Saudade, niște ghirlande care împodobeau câteva străzi din Alfama sau un bătrân elegant cu o sacoșă roz. Și peste toate, Lisabona se suprapune cu imaginea asta pe care o am despre mine și despre senzația de atunci, că am venit de atât de departe pentru a-mi afla locul. (Maria Orban, scriitoare, autoarea romanului Oameni mari)

Marile trăiri ale călătoriei se întâmplă pe interior. O insulă din Norvegia

Nu mai țin minte care-i numele ei și nici nu mai contează. Aș merge oricând oriunde în Norvegia. Aș merge singură pe una dintre numeroasele ei insule și aș rămâne acolo o vreme, să mă uit în zare. Nu e neapărat vreun obiectiv turistic de văzut, nu e despre asta. E despre un loc care mi-a lăsat impresia că marile trăiri ale călătoriei se întâmplă pe interior, nu în muzee, nu în piețe urbane în care oamenii se strâng ciorchine.

Străzile unei astfel de insule sunt atât de înguste încât oamenii și mașinile intră pe rând și nu se enervează nimeni din cauza asta. Barurile sunt niște chioșcuri cu două-trei mese și biblioteci până-n tavan. Casele au prispă, nu și gard, iar localnicii au mai degrabă bărci decât mașini. Și dacă pe fundalul ăsta am căștile contaminate de niște neo folk de la vecinii finlandezi, nu-mi mai trebuie nimic. Aș zice că trăiesc între cuvintele unei rugăciuni păgâne. 

Aș încheia călătoria în pas de turist, cu o vizită la muzeul black metal din Oslo, precum și turul ghidat în jurul bisericilor arse de fondatorii scenei europene de metale grele. Despre asta aș scrie oricând. (Venera Dimulescu, Scena9)

O insulă de lângă orașul Stavanger, 2010

Locul unde mi se întâmplase totul

Aș vrea să înțeleg de ce mi-e dor de Barcelona, dar nu cred că e nimic de înțeles acolo, de fapt. Mi-e dor de ea ca iluzie a unui oraș. Am cunoscut-o doar turistic, deci n-are cum să fie mai mult de-o himeră; dar sunt multe locuri și în propriul meu oraș, pe care îl iubescurăsc, în care am fost doar turistă. Mi-e dor și de ele.

Mi-e dor de Barcelona la fel cum în lockdown cel mai dor mi-a fost de barul meu preferat din București. Nu mi-era dor de loc propriu-zis, ci de faptul că acolo mi se întâmplase totul. Cred că la fel simt și cu Barcelona.

În 2017 scriam din și despre Barcelona: „Miros a cremă de plajă și cafea tare, la magazine se vând tone de pepeni și niște banane supradimensionate care se numesc macho și din 5 în 5 minute mă întreb de ce-ar mai și munci cineva în orașul acesta.” This must be the place.

Prima oară am ajuns acolo cu o mare iubire, despre care, la vârsta de 19-25 de ani, credeam că va fi singura. Apoi am fost singură, din nou singură - și apoi cu o altă mare iubire, despre care, la vârsta de 27-32 de ani credeam că va fi singura.

Cel mai mult mi-a plăcut să fiu acolo singură. Singură pe malul Mediteranei, când mi-au cântat toți iubiții mei: Bon Iver, The National, alt-J, The XX, Arcade Fire, Blixa Bargeld, Einstürzende Neubauten, The Pixies, Mac de Marco, Run the Jewels, Broken Social Scene și foarte, foarte mulți alții. Am iubit turistic Barcelona pentru muzică pe malul mării. (Am fost și rasistă acolo. Am scris despre muzică, iubire și frică în decorul acelui oraș aici.)

Nu cred c-o să-mi permit prea curând să mă întorc acolo. Dar când mi se face extrem de dor de o versiune mai tânără și mai încrezătoare în oameni a mea, dau play uneia dintre melodiile la care am plâns live, pe malul Mediteranei. Și, undeva acolo în mulțime, mă regăsesc.

(La final de februarie 2020 plănuiam să mă întorc la festivalul de indie&electro din Barcelona la care fusesem deja de trei ori - de data asta cu niște colege de breaslă. Ele au avut bani să rezerve cazare, eu nu. A se citi: au avut niște bani pe care i-a furat pandemia. Câteodată te mai și bucuri că nu-ți permiți una-alta.) (Ioana Pelehatăi, Scena9)

Parcul Güell. Barcelona, iunie 2014

Petrecerile care se-ncing spontan pe Via Del Pratello

Până acum 3 ani, returnismul mi se părea o pierdere de vreme: de ce să vizitezi mereu același oraș când sunt atâtea locuri de văzut pe lumea asta? Apoi, în 2019, am mers pentru prima dată la Bologna, la recomandarea unei prietene, care suna cam așa: „E plin de galerii de artă și mâncare minunată”. Cut to: în februarie 2020 aveam să fiu profund de acord, mergând pentru a doua oară la Bologna ca să văd alte lucruri în același oraș. Într-un weekend scurt nu ai cum să epuizezi tot ce are orașul de oferit pentru e mult de văzut, dar și mai mult de trăit. Cum ar fi un concert moca într-o biserică veche de 500 de ani în care studenții de la Muzică au cântat pentru familiile lor sămbătă, pe după-amiază și toți spectatorii se uitau întrebători, încercând să-și dea seama ai cui verișori suntem. Sau petrecerile care se-ncing spontan pe Via Del Pratello pentru s-au întâlnit un acordeonist, cu un contrabasist și un violonist. Și dacă totuși te-ai plictisit, la 45 de minute distanță cu trenul ai alte două orașe superbe: Modena, capitala Ferrari și a oțetului, și Ferrara – oraș care din 1995 e pe lista patrimoniului UNESCO și locul în care Lucrezia Borgia a fugit de lumea rea. (Ioana Dobrinescu, strateg în comunicare)

Finestrella, Bologna

Un pixel în selfie-ul cuiva

Deși mă cred un antisocial hardcore, mi-am dat seama că cel mai dor mi-e de aglomerația sufocantă, aia în care nu mai ești decât un punct în selfie-ul cuiva. Altfel cum să-mi vină în minte prima dată tocmai Piazza di Spagna din Roma, cu treptele sale rotunjite de vreme, năpădite de cupluri ce se pupă, hărțuite de vânzători de flori ce se prefac că-i oferă gratuit ei un trandafir, ca în secunda următoare să-i ceară lui bani; de adolescenți ce reușesc să râdă destul de zgomotos încât să se ridice peste murmurul din jur; de turiști ruși ostentativ de bogați, cu sacoșele branduite umplute pe Via dei Condotti; de artiști care-ți vând o mică ilustrație pe 3 euro, odată ce-ai ajuns în capătul de sus al scărilor. Mai sunt și italienii în vârstă care privesc apusul de la terase printr-un pahar cu vin, nestingheriți de spectacolul din jur, și pe ei îi iubesc cel mai mult.

Nu știu când și dacă voi regăsi imaginea asta perfectă, cu sute de oameni bucuroși că pierd niște timp într-o mulțime. (Vlad Odobescu, Scena9)

Fotografie de Fiaz Mohammed, via Unsplash.com

Lipsa de așteptări și lucrurile simple

Mi-e dor de Roma, reședința noastră de proximitate. Am jurat că nu mai calc pe acolo, că m-am săturat și că faptul că-s biletele ieftine și drumul e cât un București pe ploaie nu-s motive suficiente, când mai merge low cost-ul și altundeva.  Dar mi-e dor să fug de turiști cât pot și să ajung firesc tot printre ei, de mâncatul cu teamă off tripadvisor, de graffiti pe obloane trase, de noaptea aia mai călduță și veselă printre gunoaie, de scuterele bezmetice, care mă fac să cred că și eu aș putea. Dacă nu ar fi fost pandemia, n-ar fi fost deloc pe listă. Fusesem la Barcelona în februarie, aveam bilete la Londra în aprilie, bilete de muzică și diversitate, voiam Berlin de vară și un Napoli. Primele bilete cumpărate și ratate anul ăsta au fost la Liverpool. Dar mi-e dor de familiaritatea noastră, a mea și a Romei. De lipsa de așteptări și de lucrurile simple. Să nu mai vreau să văd și să fac tot, ci să trăiesc liniștită că nu pierd nimic, oricum e frumos. (Bianca Oanea, furnizor de conținut și fapt divers)

Tripleta de pisici pe „Sighetean”

Dacă tripleta mea de pisici Murătură - Svetlana - Magiun ar fi aflat, în timpul stării de urgență, că există Valea Vișeului, ar fi chemat un Bolt printr-un cor de mieunături, ar fi tăiat cu ghearele plasa de la baie și s-ar fi afișat, la 18:05, în Gara de Nord, oră la care pleacă acceleratul de Sighet. Cu declarația pe propria răspundere nu era o problemă. La plimbatul animalelor nu se specifica de către cine pot fi plimbate. Ele ar fi bifat că le plimbă ghezășul. Da, n-ar fi fost o companie tare plăcută în cele 12-13 ore de mers, fiindcă ar fi dormit tot drumul, iar lumea pe „Sighetean” are chef de vorbă. Noroc că există cușetă. Pe la 5 dimineață, chiar înainte să intre trenul în Maramureș, ar fi ordonat, cu limbă de foc, ca vagonul cușetă să se transforme în vagon restaurant. Apoi ar fi trezit bieții oameni, cocoșați de somn pe scaunele tari de clasa a II-a, „nu mai aveți chef de vorbă?”. Coborâte cu burțile pline, le-ar fi zdrăngănit prin curțile imense care sfidau apartamentul apăsător din București. Fără plasă între ele și vrăbii. Fără restricții de zgâriat canapeaua. Cu Megla, Pojernița, Ialenka, Nacladău, Plai și Muncel, adevăratele cartiere verzi, nu cele construite din beton și date cu vopsea, eventual păcălite de niște corcoduși cu crengi retezate la început de primăvară. Cu distanțare naturală, la câteva sute de oameni, câți au mai rămas, întinși pe trei zări și jumătate. Cu dealuri în 4 direcții, cu o cumpănă de râuri care, cât sunt pașnice și neînvolburate, au mai multe plaje virgine decât toată Marea Neagră. Exagerez, dar cine mă poate acuza? Pentru o pandemie și un pic peste, am fost una cu pisicile. Acum nu mai am scuze pentru mers la Valea Vișeului. (Răzvan Luțac, jurnalist Libertatea)


Toate fotografiile sunt din arhivele personale ale autorilor, cu excepția situațiilor în care se specifică altfel.

Fotografie principală de Tudor Țighiliu: Barceloneta, Barcelona, ianuarie 2015.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK