Film / Cannes

Cannes: 4:15 p.m. sfârșitul lumii

de Anca Romanescu

Publicat pe 24 mai 2016

Echipa scurtmetrajului 4:15 p.m. sfârşitul lumii a ajuns la Cannes cu un microbuz. Regizat de Gabi Virginia Șarga și de Cătălin Rotaru, filmul a fost prezent în Competiţia oficială de scurtmetraje a festivalului și a fost foarte bine primit de critica de specialitate. În 4:15 p.m. sfârşitul lumii, Iisus I se arată unui curier și îi spune că în curând va veni Apocalipsa. Acesta însă nu îl crede.

Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru, regizori și scenariști, au venit într-una dintre serile trecute la standul românesc, ca să ne povestească despre ce înseamnă pentru ei să fie pentru prima dată la Cannes.

Ce înseamnă Cannes-ul pentru un regizor tânăr?

Gabi: Este prima dată când vin la Cannes și recunosc că a fost un șoc pentru mine. Sunt foarte mulți oameni, foarte multe activități cărora nu este ușor să le faci față. Cannes-ul susține regizorii tineri și debutanții, festivalul este de fapt o mare deschidere. Pentru noi în mod special, pentru că acesta este primul nostru film la care lucrăm ca regizori, noi fiind până acum scenariști pentru proiecte de televiziune. Cannes-ul este într-adevăr o mare șansă pentru fiecare realizator în parte, dar cred că, în același timp, trebuie să fii capabil să manageriezi întâlnirea asta cu festivalul. Altfel, s-ar putea să o ratezi. Este foarte multă lume, foarte multă agitație, foarte multe oportunități, pe lângă care este însă foarte ușor să treci fără se întâmple nimic. 

Cătălin: Cannes-ul este un lucru mare pentru oricine, indiferent de vârstă. Dacă ești primit sau acceptat la Cannes, este deja o mare realizare. Pentru noi, mai ales, pentru că am venit cu un film de debut - este prima oară când facem un film - este extraordinar. Ne bucurăm că suntem aici, cunoaștem lume și vrem să cunoaștem opiniile lor despre filmul nostru.

Ce ai lua cu tine la București? Din tot ce ai văzut, sau ai simțit.

Gabi: Lumina. Soarele mi se pare că bate mai altfel peste mare. Aș duce lumina asta acasă la București, să facem acolo filme cu ea. Altă dată am văzut un cățel în piață care părea fără stăpân, și eram gata să îl duc acasă. Acum sunt puțin agitată, pentru că am foarte multă treabă, dar sunt convinsă că îmi va părea rău după experiența asta, pe care o duc acasă și va rămâne pentru totdeauna. A fost un lucru foarte mare pentru noi faptul că am ajuns la Cannes. La început, un pic ne-am speriat, apoi ne-am relaxat, după care, când am ajuns în Cannes ne-am speriat iar. Știi cum mi se pare mie că e Cannes-ul pentru regizorul român? Este exact ca pentru cele Trei surori ale lui Cehov: la Moscova! la Moscova! la Moscova! Nici ele nu au realizat ce e Moscova cu adevărat și nu vor realiza niciodată. Mie mi s-a părut că este o chestie de 1000 de ori mai mare decât ceea ce imaginasem noi: covor roșu, vedete îmbrăcate frumos, interviuri cu regizorii, proiecțiile. Dar nu, Cannes-ul este cu totul altceva. Multe vânzări, mii și mii de oameni, gură-cască, iubitori de film - cred pe aceștia îi admir cel mai tare. Cannes-ul este mult mai mare decât ți-ai închipui, din orice punct de vedere. 

Cătălin: Am să iau amintirile de aici, și, crede-mă, au fost câteva foarte interesante, care pot constitui chiar viitoare filme, viitoare scene, sau viitoare personaje. Îmi place să privesc oamenii pe stradă și văd diverse mici întâmplări, unele absurde, altele pur și simplu comice, care pot fi transformate, cizelate, în așa fel încât să ajungă scene într-un viitor film al nostru. 

Un lucru care ți-a mers la suflet la Cannes.

Cătălin: Oamenii care țineau pancarte și doreau invitații la film. Mi se pare extraordinar că toți intră într-o energie, pe lângă agitația enormă a festivalului, bulversantă. Sunt atâția oameni care vor să vadă filme, să participe la tot acest fenomen, tineri, bătrâni, îmbrăcați la smoking sau în costum de baie. Mi se pare extraordinar.

M-au mai impresionat, bineînțeles, “cannoisii” și grija lor față de animale. Stăteam la cafea și vedeam cum își cară cățeii în brațe, în plase… Era un biciclist care avea un fel de remorcă pentru cățelul lui. 

Gabi: M-a impresionat faptul că sunt foarte mulți regizori tineri. M-am întâlnit aici cu foști colegi de generație, cu Ionuț Adăscăliței, cu Ferkin (n.r. Iisus din 4:15 p.m. sfârșitul lumii), și cu Rolando Matsangos (din filmul lui Cristi Puiu, Sieranevada). Eu am terminat Păpuși, Cătălin a terminat Actorie. Ionuț m-a impresionat pentru că are un film în Short Film Corner și pentru că a venit la Cannes să înțeleagă industria, să poată merge mai departe. Nu eram foarte apropiați de Ionuț în facultate, dar în momentul în care ne-am văzut, ne-am bucurat foarte tare, iar el s-a bucurat să ne vadă. Am simțit, așa, că românii, cel puțin cei cu care am vorbit eu, sunt uniți!

Scenă din 4:15 p.m. sfârșitul lumii

“Ce ai face dacă te-ai întâlni într-o zi cu Iisus și l-ai omorî?”

Gabi: Neavând copii, eu și Cătălin petrecem foarte mult timp în fiecare zi în zona de film. Poate că ne trezim la 2 noaptea și începem să vorbim despre filme, poate la 4 dimineața gătim și vorbim despre film și ne vin alte idei. Din punctul meu de vedere, la un scurtmetraj este foarte important scenariul, deoarece în 15 – 20 de minute trebuie să exprimi foarte mult și să fii foarte concis, să ai o poveste puternică. Ne propusesem de mai mult timp să facem un scurtmetraj, dar am căutat o poveste care să ni se pară foarte importantă și pe care să vrem să o facem. Când scriem scenariul, la absolut toate scenele, chiar dacă sunt dramatice, noi facem parodie. Râdem mult. Dacă nu avem libertatea de a râde mult când scriem, nu ne simțim bine. La un moment dat, Cătălin m-a întrebat: Ce ai face dacă te-ai întâlni într-o zi cu Iisus și l-ai omorî? Era vorba despre noi doi. Să te întâlnești, să îți spună ceva, și să îl omori. Și de aici s-a dezvoltat scenariul. 

De regulă, dacă râdem mult la o secvență, ea devine și mai dramatică. Acum a fost primul film la care nu am râs, nu am făcut parodie, și nu știu exact de ce. A fost foarte important să găsim un subiect potrivit pentru a putea începe un film. Nu aș fi vrut să fac un film de 15 minute în care să mă întreb dacă vreau să beau Pepsi sau Coca-Cola și să spun că este un scurtmetraj. Chiar am vrut să spun o poveste.

Poate în timp să se schimbe lucrul ăsta, dar momentan pentru noi este foarte importantă povestea spusă cu mijloace cinematografice. Nu vreau să se înțeleagă că montajul, actoria, tot ceea ce construiește un film sunt mai puțin importante. Dar mie mi se pare că dacă nu ai povestea bine închegată, și nu o ai cap-coadă, nu mai știi care este viziunea regizorală, nu știi exact nici care este jocul actorilor, nu mai știi nici cum faci decupajul, prin urmare nici montajul, sau sunetul. Noi pornim totul de la scenariu. 

Cătălin: Am avut parte de reacții diverse la Cannes. Scenariul nostru este gândit să fie polisemantic, l-am structurat pe niveluri de înțelegere, din punctul de vedere al spectatorului. Nu este nevoie ca privitorul să fie educat cinematografic, filmul poate fi citit și ca un thriller, dacă nu vezi altă profunzime în film. 

Fiecare înțelege filmul în felul lui, vine cu o interpretare proprie asupra a ceea ce filmul vrea să spună. Este exact ce ne-am dorit: să lăsăm spectatorului libertatea de a alege, de a gândi. Nu vrem să expunem viziunea noastră asupra lumii. Sunt doar două personaje în film: cel care pretinde că este Iisus, și Dan-omul. Ceea ce este interesant este că sunt spectatori care luau partea unui personaj. 

Am simțit mai multe moduri de înțelegere a filmului pe care ni le-au dat spectatorii și care ne-au pus pe gânduri. Erau tot în aceeași zonă, dar puțin altfel. De exemplu, cineva spunea că așa vine sfârșitul lumii, pentru fiecare. Că este o întâlnire între un X și un Y, poate că Iisus vine pentru fiecare dintre noi și sunt miliarde de astfel de întâlniri. Cineva a citit filmul în perspectiva asta. 

Este o replică în film în care Iisus îl întreabă pe celălalt personaj: “Tu ești sigur că ești Dan?” Nu vreau să explic ce înseamnă acest mesaj. Poate că unii oameni l-au perceput ca neavând nicio semnificație. Pentru mine însă are una ascunsă, poate fi lupta finală dintre bine și rău, dintre două principia. Poate fi despre revolta omului împotriva lui Dumnezeu, pentru că ne-a aruncat în lumea asta în care suferim și apoi ne și judecă. Poate fi triumful omului care se eliberează de Dumnezeu, poate fi, bineînțeles, doar un thriller.

Este foarte lung răspunsul meu, știu, dar este un film gândit în așa fel încât fiecare să înțeleagă ce vrea din el.

Ce ai vrut să dai din tine cu filmul ăsta?

Gabi: Acum câțiva ani am văzut un om pe stradă care era cerșetor și zicea că el este Iisus. Mai târziu, mi-am dat seama că acest mesaj poate fi spus și într-un film. M-am gândit în timp ce scriam dacă omul acesta chiar ar putea fi Iisus. Pentru că, până la urmă, dacă suntem făcuți din el, toți avem ceva sfânt. Am vrut să facem întâlnirea importantă dintre doi oameni și despre cum știi să treci printr o întâlnire importantă sau să o ratezi, cum poți să omori un om - pentru că spectatorul crede că va muri, iar omul o vede tot ca pe o crimă. Gândește-te la câte rele se întâmplă pe pământ: războaie, foamete, cruzime, suferință… Și tot timpul ni se spune să mergem pe calea cea dreaptă. Niciodată oamenii nu au curajul să îl pedepsească pe Dumnezeu. Au însă curajul de a-i spune lucruri – sincer, eu mă cert de multe ori cu Dumnezeu, iar în film am avut curajul de a-L pedepsi. Am făcut foarte multă documentare cu Biblia, sunt foarte multe lucruri pe care le-am citit, și am ales să scriem așa. La un moment dat, în film este o replică: crima poate să fie judecată? Și Iisus spune: Nu eu îl judec. Conform Bibliei, Iisus judecă, dar noi am ales această variantă pentru că am avut o întrebare. Aceasta a fost întrebarea mea mereu, la care Rotaru îmi zicea că nu știe răspunsul, deși eu tot revin la ea, și nu credea că e de găsit răspuns: oare Iisus o fi vrut să fie Iisus? O fi vrut să ducă atâtea păcate ale omenirii? Și atunci, prin replica asta, Nu eu îl judec, noi am vrut să spunem că el nu și-a dorit să judece. Pentru mine tot Iisus rămâne, dar a fost om la început. Și atunci, cine este omul să judece alt om? Sunt foarte multe concepte biblice și umane care ne-au măcinat, pentru că noi credem în ceva. Nu știm ce este acolo, dar ceva este. Inclusiv filmul ăsta ne-a demonstrat că este ceva acolo, pentru faptul că am ajuns la Cannes. Deci cred, dar nu pot să nu îmi pun întrebări. 

Fiecare rezolvare pe care am găsit-o, fiecare răspuns aducea cu sine zeci de întrebări. Devenise înnebunitor când scriam scenariul. Nu mai făceam față, ne trezeam noaptea, ne-am certat (noi ne certăm mereu la scris), au fost foarte multe întrebări pe care până la final le-am rezolvat.
Nu am făcut filmul până nu am avut lumina potrivită, adică lumina de noiembrie, și răspunsul la întrebări. Totul era matematic organizat: scenariu, decupaj, actori, costume. Pentru că cred că filmul, în general, este și artă și matematică.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK