Pandemie / Locuire

Capitolul 4. „Blocul nostru se împarte în fericiți și triști”

de Ionuț Sociu, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 14 mai 2020

„Ceea ce trăim seamănă cu niște situații fantastice și absurde. Pe de altă parte, eu, în copilăria mea, am traversat câteva epidemii de poliomelită în care stăteam în casă câte două-trei săptămâni. Dacă te pălea poliomelita, rămâneai paralizat pe viață”, își aduce aminte Sabina. Încă din primul minut, îmi zice la telefon să-i spun „Sabina”, fără „dumneavoastră sau mai știu eu ce”. Are 70 de ani și o voce tonică, care mă ajută și mine să mă relaxez imediat. 

Sabina s-a născut la Cluj și a venit împreună cu familia ei în București, la începutul anilor ‘60. Pe atunci locuiau tot în centru, pe Brezoianu, la doi pași de aici. A stat o vreme în Balta Albă, după care s-a mutat împreună cu fiica ei în Blocul Liric. Asta se întâmpla în 1987.

Pe atunci lucra ca muzeografă la Muzeul de Istorie București, primul ei loc de muncă după absolvirea Institutului de Arte Plastice (secția Artă monumentală). A lucrat mai apoi apoi în învățământ, la Universitatea Națională de Arte, a colaborat cu diverse edituri și într-o vreme a făcut grafică pentru manuale școlare. 

„Am lucrat toată viața cu tinerii”, spune Sabina. „Singurul regret pe care îl am e că s-a ridicat un fel de ceață între generații și asta e tare neplăcut. Oamenii din generația mea nu sunt capabili să comunice cum ar trebui cu cei tineri, iar tinerii nu sunt obligați să ne înțeleagă. Pe de altă parte, ca să fie o deschidere din partea tinerilor, ar trebui să cunoască istoria perioadei comuniste, despre care ei știu doar chestii foarte nasoale. Dar n-au fost doar lucruri rele, foarte mulți au impresia că tot ce s-a întâmplat din anii ‘50 și până în ‘89 e ceva oribil, de care nici nu e bine să pomenești. Or, aici încep problemele. ”

Își amintește că la sfârșitul anilor ‘80 nu prea era căldură în bloc, gerul intra prin porii pereților și nu mai știa cu ce să-i capitoneze. Astăzi se bucură însă de soare și de florile de sub geam. „Blocul nostru se împarte în <<fericiți>> și <<triști>>”, zice ea râzând. Cei care au vedere spre curtea interioară sunt cei triști, iar fericiții sunt cei care se bucură de soare și care au geamurile la stradă sau la parc. „Noi avem nevoie de micile bucurii. Când spun bucurii, mă refer la faptul că au înflorit viorelele sau ghioceii. Bucuriile pot fi la tot pasul.”

Sabinei nu-i prea convenea la început că era forțată să iasă din casă doar între orele 11 și 13, dar între timp s-a obișnuit. „Am trotinetă din aia de dat din picior și peste tot mă duc cu ea. Mă ajută să fac mișcare și pot să pun pe ghidon plasele cu legume și fructe și mă mișc mai bine așa, nu le car.”

Spune că nu se simte ostracizată în perioada asta. Acasă pictează, scrie, citește și simte că are mereu ceva de făcut. O enervează „știrile astea care dezumanizează totul”. „Nu prin sperietură convingi oamenii!”, zice Sabina revoltată. „Și toate știrile apar cu sigla aia… cu bâzdâgania aia, scoate dom’le din scenografia emisiunii minunea aia, pune altceva!” 

Una dintre „metehnele” ei e că îi place să recitească anumite cărți. Acum a reluat o biografie a lui Cehov, scrisă de Henri Troyat. „Și tot citind viața lui Cehov, m-am gândit uite, domle, ce coincidență, în plină pandemie, cu toate știrile astea, cu boli și nebunii, eu citesc despre un om care era foarte bolnav la plămâni în ultimii ani ai vieții. Și era obligat să stea în izolare, săracul Cehov!”

Pe același palier cu Sabina locuiește și Romeo, fost economist la TAROM și președinte al blocului începând din toamna anului trecut. Romeo îmi propune să ne vedem față în față, așa că ne întâlnim în biroul administrației, aflat la Scara A. Mă așez pe un scaun, la distanță de doi metri, și astfel pot să văd în spatele lui imaginile de pe monitorul cu camerele de supraveghere. Aici se află adevărata arhivă a Blocului Liric, îmi zic în gând. 

Romeo are 71 de ani, dar i-aș da cam 60, dacă e să mă iau după fruntea încă neînțesată de riduri. E îmbrăcat într-o bluză neagră de trening și are o privire pătrunzătoare, ușor suspicioasă la început, dar care, pe măsură ce vorbim, se înseninează.  

„Știu blocul ăsta din 1973”, spune el bâtând ritmul cu degetul pe birou. Pe atunci, socrii lui locuiau aici. Ulterior s-au mutat părinții lui Romeo în locul socrilor, și tot în acei ani el a plecat ca reprezentant TAROM în Portugalia, unde a stat vreo patru ani, și mai apoi în Elveția. S-a întors în România în ‘87, iar după ‘90 a lucrat în câteva agenții de turism. În ‘93, a divorțat și s-a mutat în Blocul Liric, în apartamentul părinților. De atunci nu a mai plecat de acolo. 

„A murit maică-mea și acum sunt doar eu cu taică-meu. Ei au fost vreo 55 de ani împreună”, zice Romeo tărăgănat. „Tata are 89 de ani, și eu am grijă de el acum. Fac mâncare, fac curățenie, cumpărături, tot ce trebuie. De vreo trei ani, taică-meu nu mai poate să iasă afară, dar ce pot să zic, are un organism rezistent, la 80 de ani a avut semipareză și l-au internat la Spitalul Militar. După 21 de zile, a ieșit de acolo ca o floare. Și acum mănâncă bine, bea câte un pahar de vin și duminica îi pun câte un pahar de whisky cu gheață.”

Romeo e de părere că blocul și parcul au rămas, în mare parte, neschimbate („chiar și apartamentul în care stau e aproape neschimbat”). În anii ‘70, când a venit prima oară aici, în Blocul Liric locuiau numai cadre militare, iar socrul lui fusese colonel la tancuri. Cu timpul s-au mai schimbat lucrurile, oamenii au vândut apartamente, au făcut schimburi, iar azi e plin de chiriași. 

„Din 220 de apartamente, sunt 16 oameni care au peste 65 de ani, și vreo 10 care au peste 80 de ani. Cei mai mulți dintre cei foarte în vârstă se descurcă singuri, ei își fac cumpărăturile”, îmi explică Romeo. „E cineva în bloc, un bătrân care se ține bine, zici că e de-o vârstă cu mine, dar are 92 de ani. Iese zilnic la cumpărături, toată ziua se duce la cimitir, în Ghencea, că a murit soția lui și tot bibilește pe acolo…”

De la Romeo aflu că de curând a murit o femeie în bloc, lucru care i-a panicat pe câțiva locatari. „Avea 80 de ani, avea Alzheimer, era singură și bolnavă. Dar nu a murit de coronavirus.” 

Ca să-și ocupe timpul în orele petrecute în casă, Romeo stă mult la computer, unde caută pe net, joacă șah, bridge și altele. „Mulți de vârsta mea au frică de computer”, zice el. „La Revoluție nimeni nu avea habar de computer, dar eu le învățasem deja. Trebuia să mă ocup de sistemul de plăți, de rezervări”. E fascinat de noile tehnologii (apariția Internetului și a emailului) și își aduce aminte de un prieten care lucra la compania americană CISCO și care, cu ani în urmă, îi spunea că se va ajunge în viitor și la „comunicarea prin video și imagini”. „Părea bizar ce-mi spunea prietenul ăsta al meu, dar uite, acum ai toate posibilitățile. Te interesează ceva, intri și întrebi pe Google. Și sistemul îți răspunde”.

Cu serviciul lui la TAROM, Romeo a fost plecat prin mai toată lumea în perioada comunistă. A fost în SUA, Australia, Argentina, Africa de Sud, Siria ș.a, dar spune că nu l-a interesat niciodată să se stabilească de tot în străinătate. În timp ce-mi povestește despre toate astea, mă gândesc că Romeo e probabil singurul președinte de bloc din România care a călătorit prin toată lumea.

Revino la Blocul Liric

Citește Capitolul 5

14 mai 2020, Publicat in Pandemie /

text de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter. Îi plac trenurile, filmele cu spioni și literatura americană. Îl găsiți la ionutsociu@scena9.ro.

ilustrații de

  • Sorina VazelinaSorina Vazelina

    Ilustrator. E una jumătate designer grafic, un sfert ilustratoare și o pătrime autoare de benzi desenate.


Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK