Deși nu-l cunosc și nu l-am văzut niciodată la față, în momentul în care îl sun pe Tudor, muzician și profesor de chitară și pian, am senzația că reiau o conversație întreruptă. Atât de repede se aruncă în discuție. Pe de altă parte, nu se lungește la vorbă; omul îți zice ce are de zis, fără formalități și rețineri.
Are un timbru puternic, dur și prietenos în același timp, și nu prea știi când face mișto de tine sau nu. După două minute, îmi dau seama că e exact genul care nu ratează nicio ocazie să facă mișto de hipsteri și de chestii din astea „în care nimic nu are legătură cu nimic” (bănuiesc că se referă și la articolul de față). Dar tot Tudor recunoaște că, de când cu izolarea asta, cea mai mare schimbare e că nu mai poate să bea în Control, clubul tradițional hipsteresc din centrul Bucureștiului.
„Am mai băut cu unul, altul online, dar e enervant, nu poți s-o dai așa cum trebuie. Dacă într-adevăr am avea camere peste tot și ditamai ecranul sau proiectorul, ar mai ieși ceva. Probabil că, în viitor, cu toată evoluția tehnologiei, o să fie altfel, și la următorul virus sper să avem holograme și să bem cu prietenii noștri cum trebuie”, zice el râzând în hohote.
Tudor dă lecții de chitară și pian online, lucru pe care îl făcea și înainte de izolare, mai ales că are elevi și în afara țării. Din punctul ăsta de vedere, nici pentru el și nici pentru prietena lui, care lucrează la un spital din București, nu s-au schimbat prea multe. Ea merge în continuare la spital, el își vede de muzică. E drept că înainte mergea și la unii elevi acasă, dar asta doar ca să mai iasă din casă și să-și facă traseele prin centru. Și, cum era de așteptat, acum, pe timp de pandemie a crescut numărul celor pe care îi pregătește: „Se plictisește lumea, frate”, spune Tudor răspicat. „Vor să facă ceva, să învețe chitară, pian, au nevoie de asta.”
Începe să-mi zică ceva despre trupa lui și despre cântările care au picat în perioada asta, dar se oprește și-i spune ceva prietenei lui, care e în camera de alături. Apoi revine: „Gagică-mea face sport online. Se dă peste cap, face ca toate alea.” „Tu faci sport în casă?”, îl întreb. „Eeeei, fac”, izbucnește în râs. „Nu fac sport, dar m-am apucat să fac chitări în perioada asta. M-am apucat de luterie, cum ar veni, și îmi pierd vremea cu asta. Mă rog, vorba vine că-mi pierd vremea. E migală mare, dar na...”
În timp ce Tudor meșterește la chitările lui și predă muzică, într-un alt apartament din blocul Liric, Olga ține și ea ore de pian online pentru elevii ei de la Liceul „Dinu Lipatti”.
Olga e de loc din Republica Moldova și stă aici din 2014, când s-a mutat împreună cu fetița ei, Sofia, acum în vârstă de 7 ani. Era atât de ocupată în perioada aia, încât era ruptă de vecini, dar treptat a ajuns să mai facă una, alta. A participat la grădinărit și a organizat chiar și un concert cu copiii vecinilor, unde a cântat și ea.
Îmi povestește la telefon cum se desfășoară orele de pian via WhatsApp sau Skype. Elevii îi trimit o înregistrare cu o seară înainte și astfel Olga își face un plan a doua zi. Fixează cu fiecare elev în parte o anumită oră și odată ce începe cursul, elevul/eleva își aranjează tableta sau laptopul, astfel încât profesoara să poată vedea mâinile pe claviatură. „Seamănă foarte mult cu ora pe care o facem la școală și sunt multe lucruri care se pot explica ușor online. Probabil contează și faptul că și eu sunt o persoană care se adaptează repede”, spune Olga.
Face și cu Sofia ore de pian acasă și zice că până acum niciun vecin nu le-a reproșat nimic legat de zgomot. „Mă simt foarte bine în bloc. Și de când s-au implicat băieții, Alex și Matei, cu grădinăritul și restul, arată mult, mult mai bine. Acum vreo trei ani am trecut printr-un moment mai dificil și țin minte că, la un moment dat, au înflorit toate florile prin curte și prin afara blocului, și crede-mă că momentul ăla m-a ajutat foarte mult. De fapt, momentele astea mici de frumusețe te ajută să mergi înainte în viață. Am și scris pe grupul blocului atunci, am simțit o imensă recunoștință față de oamenii care au avut grijă ca totul să arate așa. E impresionant să vezi când cineva depune efort să fie frumos nu doar pentru beneficiul lor, ci pentru beneficiul tuturor”.
În ultimele săptămâni, Olga a vorbit aproape zilnic cu familia ei din Republica Moldova, cu părinții și cu bunica, lucru pe care nu îl făcea înainte decât pe fugă. Dacă pentru ea izolarea nu a fost așa o mare problemă, pentru fetița ei a fost mult mai greu. „Îi lipsesc prietenii, îi lipsesc copiii cu care să se joace. Se mai sună cu câte o prietenă pe WhatsApp, dar odată, după o discuție din asta, a plâns și a zis că este chiar mai dureros așa pe video. E o tâmpenie să nu te poți atinge cu ceilalți copiii când te joci, așa mi-a zis”, îmi explică Olga râzând.
Amândouă au fost dezamăgite că n-au putut să meargă de Paște în Republica Moldova, dar o dezamăgire și mai mare a fost anularea călătoriei pe care urmau să o facă la Paris, la Disney Land. „Noi aveam biletele luate și teoretic încă e timp, dar la cum arată lucrurile… Sofia știa tot ce o să vizităm, a și făcut niște desene cu Parisul, iar ieri s-a jucat cu niște valize, pe care le-a umplut cu jucării, cu fuste, cu pastă de dinți, și le-a pus în mijlocul holului, exact cum ți-ai face bagajele. A umblat pe aici două ore cu o eșarfă de mătase pe cap și niște ochelari de soare, și urma tot traseul, ca și cum ar fi mers cu avionul până la Paris. Era o călătorie în imaginația ei.”
