Editorii recomandă

---

Lumea noastră / Oraș

Mașina ta omoară orașul

Istorie / Jurnalism

Singurul muzeu al presei din România e la Jimbolia

Viață&co / Corp

Tirania mersului la sală

Am aflat că Anton Pann s-a întors la București, într-o casă memorială recent deschisă, și ne-am dus în vizită la cel mai hâtru poet din vremea lui, cel mai lăutar dintre fețele bisericești și cel care ne-a dat muzica imnului național, romanțe celebre, dar și primele slujbe ținute în limba română de la noi din țară.

Hățișul de străzi rămas din ceea ce a fost odată Cartierul Evreiesc al Bucureștiului arată poate ca pe vremea când locuia aici Anton Pann - cântăreț bisericesc și om de lume, cărturar și lăutar, tipograf și negustor de cărți. Străzile sunt mocirloase și împânzite de gunoaie, multe case dărăpănate, unele părăsite și ocupate de oameni foarte săraci, acoperișuri șubrede, șandramale și hardughii.

Însă pe vremea lui Pann, pe la 1790, cartierul nu exista încă. Era o margine de oraș, o mahala în care și-a cumpărat de la o văduvă o casă în 1848, aproape de Biserica Sfântul Stelian-Lucaci, în a cărei strană și cânta. Biserica mai există și azi, iar în curtea ei e îngropat Pann. Însă casa, singura în care Pann a locuit fără chirie, nu mai e. Pe locul ei, după moartea poetului, a răsărit o căsuță mică, de un etaj, cu terasă acoperită în stil neoromânesc și un petic de curte.

S-ar fi năruit și ea, poate. Numai că, în ultimul an, casa care adăpostise birourile unei instituții din ograda Primăriei, a primit haine noi, renovări și un nume. Casa Memorială „Anton Pann”, parte din rețeaua Muzeului Național de Literatură al României, s-a deschis pentru public vineri, pe 2 noiembrie 2018. Și, pe cât e de mic muzeul, pe-atât e de vioi. E alb imaculat, gândit ca-n zilele noastre, cu o grămadă de chestii pe care poți să pui mâna, cu care să te joci și să le-nvârți și cu o muzeografă care știe bine să-l povestească pe stăpânul casei.

Pe final de ianuarie, m-am plimbat agale prin casa lui Anton Pann și-acum te invit și pe tine în vizită. Încăpere cu încăpere, o să-l cunoști pe cel al cărui spirit o animă. Mi l-au prezentat cei care îl știu cel mai bine pe poetul tipograf, părinte al melodiei imnului național, culegător al unei melodii de dragoste pe care o cântă și Maria Tănase și americanii, traducător al celei mai cunoscute rugăciuni - și toată viața mare călător, mare aventurier, iubitor de femei și de cârciumi, de povești și versuri.

Acasă la poetul-lăutar

În holul asimetric al muzeului, mobilat retro-chic, o găsesc pe muzeografa Mădălina Șchiopu. Pe fundal se aude Bordeiaș, melodie culeasă de el și reinterpretată și azi de nenumărați artiști - poate cel mai fidel originalului de trupa Trei Parale. Pe un raft se odihnește temporar cartea Drumurile lui Anton Pann, de Constantin Mateescu, intens adnotată, subliniată și marcată cu etichete colorate chiar de Șchiopu.

Casa dispărută a lui Pann, îmi povestește muzeografa, s-a aflat la vremea ei pe același loc ca cea din zilele noastre, dar la altă adresă. Strada de-atunci se numea Taurului, iar locuința-tipografie era la nr. 12, avea patru camere și o curte mai mare decât cea de azi. Afară stătea tiparnița, iar de la geamul celor două încăperi cu vedere la stradă, Pann vedea în depărtare câteva case răzlețe și, dincolo de ele, câmpul. Tipograful avea mult de cărat la cărți în spinare prin noroaie, ca să-și vândă cărțile. Cărturarul A. T. Laurian, vecin o vreme cu Pann, scrie despre serile în care poetul urca pe terasa casei și putea fi văzut de departe, cântând la lumina lumânării.

Casa de azi a fost sediu de instituție, preluată de Primăria Municipiului București și apoi de Muzeul Literaturii, îmi explică arhitectul Constantin Goagea, unul dintre autorii proiectului. Au reamenajat interiorului astfel încât fiecare cameră să reflecte o parte din personalitatea și muncile lui Anton Pann. Intervențiile echipei de arhitecți la nivel de amenajare au fost minime, spune Goagea: au zugrăvit, au vopsit în alb lemnăria din interior, au schimbat câte-o mână curentă și au amenajat curtea cu o terasă din lemn. Întrucât locuința originală a poetului nu mai există, nici muzeul nu adăpostește obiecte de patrimoniu care să-i fi aparținut acestuia.

Miza expoziției permanente din clădirea de pe strada Anton Pann a fost să recreeze personalitatea, ludică, hâtră, tonică și curioasă a poetului tipograf - de om care colinda toate cârciumile orașului și avea o energie pe care cu greu ne-o putem imagina azi, spune Constantin Goagea. Poetul-lăutar cânta dimineața la biserică, preda apoi la seminar, culegea cu mâna fiecare literă a textelor sale, umbla să-și vândă cărțile și apoi își scria și cânta versurile seara. Ca lăutar cu trupa, l-a cunoscut la vârsta de 10 ani și academicianul Titu Maiorescu: familia sa boierească îl chema pe Pann să le zică la petreceri. Îl interesa orașul, cu toate sunetele lui, culte și laice, cu manele și înțelepciuni din gurile bețivilor, cu siguranță și vorbea în versuri. Ca atare, echipa proiectului l-a reconstruit din scrierile sale, spune Goagea.

„Un strein prost într-o vreme în România viind,

Şi două-trei româneste ca să înveţe dorind,

Cătă şi îşi tocmi slugă din sate pe un român,

De calul lui să-ngrijească, fiind el tare bătrîn;

Ş-ntr-o zi sluga văzându-l neîncetând de oftat:

- Pentru ce oftezi, stăpâne? îndrăznind l-a întrebat.

Streinul oftând răspunse: - Ah, nu ştii tu, be Ivan,

Era să spunem la tine de mult, e! încă de an,

Este una Măriuţa, dincolo de Vladu-Lat,

Eu mult iubeşte la dânsa şi me ranit na ficat;

- Dar ea te iubeşte oare? l-a-ntrebat sluga cel prost.

El, oftând iar, îi răspunse: - Ama eu-ncolo n-a fost,

Tovaroş a spus la mine că este pre mult frumos,

Eu n-am văzut, dar văz poate, dacă este sănătos.”

(Anton Pann, „Despre amor sau dragoste și ură”)

 

Și muzeografa îmi înșiră multele meserii pe care le-a practicat în paralel scriitorul, traducătorul, teoreticianul și profesorul de „muzichie”. A fost întemeietorul modernității românești - primul traducător al melodiilor bisericești grecești în română și cel care a adaptat slujbele bisericești astfel încât să atragă cât mai mulți credincioși la biserică. „Cântă, măi, române, cântă”, scria el, într-o epocă pe care a surprins-o în plină transformare. Pann a fost un soi de om al Renașterii, petrecută în România cu un decalaj de vreo două secole față de occident.

Șchiopu spune că pe poet l-au mânat în luptă idealurile romantice, care l-au făcut să i se pară inacceptabil că slujbele la biserică se țineau în limba greacă, pe care mai nimeni din popor n-o cunoștea. „Doar sufletul se roagă în limba română”, îmi explică gazda mea. Toate traducerile slujbelor de la liturghia de duminică, printre care prima și actuala versiune în română a rugăciunii Tatăl nostru, sunt opera imaterială lăsată în urmă de cărturar.

Arhitectul Constantin Goagea mi-a explicat că, neavând obiecte rămase de la Pann, l-au recreat din ce aveau: multă muzică și o limbă română vie, redată în versuri uneori ușor bolovănoase, dar și pline de umor și înțelepciune. Arhitecții și designerii au folosit schele cu pătrate și dreptunghiuri ca să acorde aceeași importanță în expunere tuturor instrumentelor, partiturilor și facsimilelor, iar imaginile sunt tridimensionale, deci descompuse analitic, scria tot Goagea în numărul din iarna lui 2018 al revistei de arhitectură Zeppelin.

La intrare

Ce știm despre Anton Pann e că s-a născut Antonie Pantoleon-Petroveanu, pe final de secol XVIII - nu e clar exact când, dar undeva în ultima sa decadă. Nu s-au păstrat prea multe scripte și mărturii din primii 30 de ani ai vieții sale și prea puține și din viața sa de pe urmă. S-a născut în târgușorul otoman Sliven, astăzi aflat în Bulgaria. De la tatăl aromân a învățat românește, de la mama greacă, turca din copilărie, iar apoi rusa, după moartea tatălui, când s-a mutat cu mama și frații la Chișinău. Venea dintr-o familie săracă și, oricâte slujbe ar fi avut, sărac a și murit.

La Chișinău a descoperit o catedrală de capitală, incomparabil mai mare față de biserica din orășelul Sliven. La 10 ani i-a trecut pragul și a descoperit și muzica - a devenit băiat de cor. Între timp, frații lui, înrolați amândoi în armată, au murit pe frontul războiului ruso-turc, iar în 1812 Antonie și mama sa Tomaida au luat drumul Bucureștiului. Acolo, a bătut din nou la porțile bisericilor și a început să cânte în strană la bisericile Olteni și Lucaci - ambele aflate în preajma străzii Anton Pann de azi. Mormântul de la Biserica Lucaci poartă epitaful pe care Pann și l-a scris singur:

„Aici s-a
mutat cu jale

În cel mai
din urmă an

Care în
cărțile sale

Se citește
Anton Pann.

Acum mâna-i
înceteaza,

Ce la scris
mereu ședea,

Nopți
întregi nu mai lucrează

La lumină
cărți să dea.

Împlinindu-și
datoria

Și talantul
ne-ngropând,

S-a făcut
călătoria,

Dând în lume
altor rând.”

În 1821, anul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, care și-a adus pandurii la București să-l scape de sub jugul fanariot, Pann se refugiază la Brașov, precum boierii și ceilalți clerici. Mulți l-au acuzat de lașitate, pentru că ar fi fugit de revoluție, dar Pann se considera, până la urmă, față bisericească. La Brașov există și astăzi prima școală în limba română, în care o sală de clasă e amenajată în memoria lui, după moda epocii. În România, la mult timp după moartea cărturarului, în 1899, abia 22% din populație era alfabetizată. Poate că o parte din asta i se datorează și lui Anton Pann, care a învățat tipografie ca să răspândească înțelepciunea populară la Brașov, de la un alt proprietar de tiparniță și traducător de cărți populare, pripășit ca și el, pe lângă biserica din Șchei.

„Apa nu-i bună nici măcar în cizme”, „Cine se scoală de dimineață departe ajunge” și „Mai mare daraua decât ocaua” sunt doar câteva dintre expresiile populare pe care le folosim și azi, apărute prima oară în scris la Anton Pann.

Căruța vieții

Pe un perete din camera despre biografia și contextul vieții lui Pann, o trăsură miniaturală se plimbă prin viața acestuia. De la Sliven, la Chișinău, Brașov, Vâlcea și mereu înapoi la București, până la moartea poetului, de tifos virulent, în 1854, după o călătorie în Oltenia. Viața de adult a cărturarului e punctată de trei femei cu care a împărțit-o, cu bine și cu rău.

Anton Pann a fost căsătorit de trei ori: prima dată în 1820, cu Zamfira, cu care a trăit în casa de la București, a avut un fiu, Lazăr. Și-au dezlegat cununiile după trei înfățișări la biserică - pe vremea aceea, divorțul nu exista pentru că nu apăruse încă nici conceptul de cununie civilă. Probabil că de-aia a ajuns la Râmnicu Vâlcea, mutat disciplinar din pricina divorțului. La Vâlcea a fost profesor de muzică și cântăreț la biserică. Tot de-acolo a ajuns la Biserica dintr-un Lemn, din Olănești. Prima sa casă este azi Muzeul Memorial „Anton Pann” și cea mai veche clădire încă în picioare în oraș.

Și-a găsit ibovnică la Biserica dintr-un Lemn, o mânăstire situată la 25 de kilometri de oraș. Anica era o frumusețe - și nici măicuță nu era, dar, cu toate astea, legătura lor a fost mereu prilej de vorbe. Când a întâlnit-o Pann, ea avea 16 ani, iar el 42. Rămăsese orfană și locuia la mânăstire cu mătușa ei, stareța Platonida, care nici nu voia să audă de relația lor. (Deși se spune că poetul ar fi avut trei soții, cu Anica, a doua, nu s-a cununat niciodată.)

Pentru că a iubit-o nebunește, Pann a cântat-o și a plâns-o în toate poeziile scrise și cântecele culese cât au fost împreună, dar și după. „Ah, o păsărică/ Mult odihna-mi strică,/ Tot pricini îmi face,/ Nu mă lasă-n pace.” Ca să trăiască cu Anica, cărturarul a răpit-o de la mânăstire și a trecut-o munții pe la Brașov. Îmbrăcată în haine bărbătești, Anica a fost acolo „băiat de strană”, cot la cot cu soțul ei. După vreo 8 luni, însă, femeia a fost dată în vileag, iar Platonida a convins-o să se întoarcă la Biserica dintr-un Lemn. Anica a plecat cu ele, dar Pann a adus-o înapoi.

Au fost împreună zece ani și au avut doi copii, dar se vede că n-au avut cele mai pașnice zile împreună. În scrierile sale populare din perioada respectivă, poetul se plânge de femeile care vor bijuterii, haine și vacanțe. Deși muncea mult, Anton Pann n-a avut niciodată avere. De altfel, din aceeași perioadă a rămas o cerere adresată de acesta Mitropolitului, prin care îi solicita bani în plus, pe lângă simbria de profesor, pentru că era vară și deci vreme de mers în stațiune. În cele din urmă, Anica s-a săturat de lipsuri și l-a părăsit. „Avea o leafă foarte mică și, ca și acum, nu se putea trăi din meseria de profesor”, spune Mădălina Șchiopu. De-asta se și plimba atât de des pe la biserici: ca să câștige bani în plus din vânzarea cărților (preponderent religioase) pe care le tipărea acasă.

Bolnav timp de doi ani după despărțire - deci incapabil să scrie sau să tipărească prea mult - rămas fără familie după moartea mamei, în 1838. cărturarul se hotărăște să se însoare din nou.  

În iarna lui 1840, se căsătorește cu Catinca. Dar, după cum scrie istoricul literar Horia Oprescu, într-o notă despre Pann dată la 100 de ani de la moartea acestuia, cu „soția lui de-a treia, Anton Pann n-a dus casă prea bună… Încă de când soțul ei trăia, se zice că ar fi avut oarecari legături cu Oprea Dumitrescu, ucenic în tipografia pe care Anton Pann o creiase (sic). De altfel, curând după moartea soțului ei, Catinca se căsătorește cu Oprea Dumitrescu, care devine patronul tipografiei și face avere cu diferite alte afaceri.” Dumitrescu fusese unul dintre ucenicii preferați ai tipografului, ba chiar și locuise la tipografia lui Pann.

Camera istoriei mari și mici

Muzeografa îmi spune că unul dintre puținele documente despre Pann din vremea locuirii sale la București îl amintește drept elev la limba franceză, la Liceul „Gheorghe Lazăr”, la peste 30 de ani. Scriitorul a trăit multe vremuri tulburi, ilustrate cu imagini, documente și portrete ale personajelor celebre de pe-atunci, expuse aici. A prins izbucnirea Revoluției de la 1821, epidemiile de holeră din 1831 și 1847-1848, incendiul de la 1843, care a ars un sfert de București, și Revoluția de la 1848. Cel mai probabil, cele două revoluții prin care a trecut Anton Pann i-au insuflat spiritul romantic și național, îmi explică Mădălina Șchiopu.

Imnul național de astăzi, Deșteaptă-te, române!,  are versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de brașoveanul Andrei Mureșanu. Muzica, zice-se, scrisă de Anton Pann, are o poveste încâlcită. Melodia e aproape identică cu cea a romanței Din sânul maicii mele, cântată inițial pe versuri de Grigore Alexandrescu. Pann culegea frecvent melodii laice, populare și circulate în epocă, pe care le adapta pentru cânturile lui bisericești. Spera, astfel, să atragă și mai mulți credincioși în biserică.

Mureșanu a publicat poemul care avea să devină „Deșteaptă-te, române” pe 21 iunie 1848. Pe 29 iunie s-ar fi dus la o petrecere de Sf. Petru și Pavel, în curtea bisericii din Șchei. Acolo i-a rugat pe băieții din cor să-i cânte melodii înălțătoare - căuta una care să se potrivească spiritului revoluționar. Se pare că un ucenic de-ai lui Pann ar fi cântat melodia adaptată după Din sânul maicii mele, iar Mureșanu ar fi ales-o pe aceasta pentru ceea ce avea să devină imnul României în 1990. Poetul brașovean e cel semnalat în publicațiile din epocă drept autor al melodiei, „armonizată, însă, de un muzician boem” (revista Musa română, 1890). Oricare ar fi adevărul istoric, fie și ca simplu culegător, Pann a contribuit la scrierea imnului - care, de la cântec de lume, a intrat în biserică, iar apoi a mânat poporul în revoluție.

În mijlocul camerei cu istorie tronează o mașinărie ciudată, un cilindru amplu cu o manivelă. Zoetropul, apărut în 1834, „e un fel de .gif, în sensul în care-ți creează iluzia mișcării”. Nu i-a aparținut lui Anton Pann, dar au fost contemporani și se pare că s-ar fi întâlnit la un bâlci - de aceea cei care au conceput muzeul l-au adus aici. E camera preferată a copiilor, spune Șchiopu: se joacă cu benzile care ilustrează isprăvile lui Nastratin Hogea, calic și isteț, creat de Anton Pann. Învârt de manivelă și Hogea, cu măgarul lui sau cu mantaua sa roșie și haina de blană, se mișcă rapid în fața ochilor.

Încăperea Bucureștiului

Că Anton Pann a iubit Bucureștiul e știut. Însă mai rar afli că a scris un poem lung de 81 de strofe despre unul dintre incidentele catastrofale suferite de oraș în secolul XIX. În camera dedicată orașului, montată pe un tambur asemănător celor folosite de pompieri în epocă, se află poezia scrisă de Pann despre incendiul ponit în ziua de Paște, 1847. Ca să-i citești relatarea palpitantă trebuie să învârți de manivela tamburului și, odată cu asta, să înveți cât de grea era munca pompierilor.

„Vai ce vedere! Ce groază-vie!

Ce biciu de pară, urgii cereşti!

Ce jale mare, ce sărăcie

Căzu odată pe Bucureşti

(… ) Biserici sfinte, făcute bine

Palate, hanuri, de rând ardea

Lipscani, bolte de mărfuri pline

Focului pradă toate cădea

(…) Tot orizontul se înnegrise

De fumuri multe ce izbucnea,

Zbura în aer mărfuri aprinse

Hârtii, materii pe sus pornea…”

(Anton Pann, „Memorabilul marelui incendiu”)

Mădălina Șchiopu îmi povestește că incendiul a fost declanșat din cauza unui obicei-strămoș al datului cu petarde și artificii de sărbători din zilele noastre. În ziua de Paște, câțiva fii de boieri au tras cu armele în aer, într-o tradiție inspirată, poate, din pocnitul din bici al țăranilor la zile mari. Din păcate, pentru că multe dintre acoperișurile din Bucureștiul de-atunci erau din șindrilă de lemn sau paie, cel al unui șopron a luat foc.

Vântul a purtat rapid focul până departe, astfel încât tot malul stâng al Dâmboviței a fost făcut scrum. Au dispărut 1.850 de clădiri, 686 de case particulare şi locuinţe, 1.142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici – adică o treime din toate clădirile orașului. Gheorghe Bibescu, domnitorul de-atunci, a spus că dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit”. Au murit doar 15 oameni, însă peste 2.800 au fost sinistrați. Reconstrucția s-a înfăptuit cu ajutorul domnitorului însuși, al Mitropoliei și al Curților de la Petersburg, Istanbul și Viena. În plus, a contribuit „neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean” arată cercetătorul Florin Georgescu într-un studiu istoric despre eveniment.

Camera cu muzică și desene

Montate pe cadre din lemn, 23 de instrumente care aduc cu ceea ce numim astăzi fluier sau flaut, mandolină sau balalaică, tobe, chitare (dar cu nume precum santur, oud, kanun, kemence)  împodobesc spațiul. Unele începuseră să dispară de pe vremea lui Pann, iar multe nu mai sunt folosite azi, deși cu nici două secole în urmă făceau muzica, pe pământul care e azi România. Au fost recuperate de echipa de cercetători și muzicologi care au colaborat la proiect (membrii Corului „Anton Pann” și muzicienii din formația Trei Parale) din spațiul Turciei de azi.

Într-un alt colț al încăperii, frumos explicate și încadrate, poți să asculți cântece de-ale lui Anton Pann - de la Tatăl nostru, care azi e doar un pic mai ritmat decât atunci, până la cântecele din volumul Spitalul amorului, una dintre cele mai importante cărți în care poetul a publicat versuri proprii și culese. Până când nu te iubeam, cântat de Maria Tănase și de Pink Martini deopotrivă, e mai vechi decât interbelicul în care l-a consacrat Maria Tănase. Rearanjat pentru voce și pian de etnomuzicologul Constantin Brăiloiu și preluat de Maria Tănase, cântecul are versuri atribuite de cercetători fie lui Pann, fie lui Alecu Văcărescu.

Tot din Spitalul amorului vine și cântecul de pahar Și noi, și noi la Ilinca. Versuri simple, melodie veselă și figura memorabilă a cârciumăresei au transformat această melodie într-un șlagăr al epocii, înainte ca ideea de șlagăr să existe.

Cunoscută din filmul Aferim!, regizat de Radu Jude, melodia Arză-l focul, dascăl, își are, de fapt, originile în începuturile operei românești la jumătatea secolului XIX. În volumul Spitalul amorului apar și trei arii din opera Nuntă țărănească, pe versuri de Vasile Alecsandri și muzică de Alexandru Flechtenmacher. Ironizează obiceiurile vechilor profesori greci din epoca fanariotă, iar cuvântul „tipto”, din versurile refrenului, înseamnă „te plesnesc” - cum adeseori îi admonestau aceștia pe elevi.

Înainte să continui spre zona cu ilustrații ale diverselor ediții din Povestea vorbei și Nastratin Hogea, mă opresc să ascult De la sânul mamei, cântată de Trei Parale. E șocant să auzi versuri de jale și dor de mamă pe melodia pe care-o știi atât de bine din școala primară. Imnul național e o copie fidelă, pe un ritm ceva mai alert, a romanței de secol XIX.

Mai poposesc într-o cameră în care, înconjurat de ilustrații la operele lui Pann, printre care unele semnate de nume ilustre, precum Geta Brătescu, tronează un praxinoscop. E o altă mașinărie mecanică la care poți vedea cadre din poveștile lui Nastratin Hogea, care-ți lasă impresia că se mișcă, pentru că se învârt rapid și îți păcălesc retina.

Ultimul obiect pe care-l remarc la parter e o tiparniță care nu i-a aparținut lui Pann, dar i-a fost contemporană. În jur, în rame pătrate de lemn, stau facsimile după melodii transcrise de cărturar într-un sistem de notație muzicală intermediar între cel bizantin și cel occidental. Arată ca o limbă extraterestră din trecut, deși cuvintele sunt în română. Sunt ilustrații migăloase, realizate de Pann însuși, pentru textele lui bisericești și un fragment dintr-un soi de ghid de bune maniere scris de acesta în epocă: să nu strănuți pe stradă, să te ștergi la gură după masă și alte eforturi „civilizatoare” incipiente.

Iar pe unul dintre pereți literații care i-au urmat în cântă: de la Mihai Eminescu în Epigonii („S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”), la Șerban Foarță, Leonid Dimov, Ion Pillat și Nichita Stănescu.

„O, Anton Panne, oaspe ce-n țară n-ai pereche,

Tu singur poți cu gluma ta - floare la ureche -

(...)

Povestitor al vorbei, calif peste silabe,

Ședeai, ca într-o mie și una de nopți arabe,

În mahala, sub părul bătrân, la cafenea,

Istorisind zăbavnic cum vorbe îți venea.”

(Ion Pillat)

„Îmi aplec șira spinării

Doar în fața ta și-a mării

Adică

Te sărut cel mai cuminte

Pann Antoane pe cuvinte,

Pentru că

Dumneata te ții călare

Peste substantivul mare.

Și

Stai măreț și-ndrăgostit

Cu fesul cazut in mit.

(...)

Asadar

Anton Panne, Pann Antoane

Te sărut peste icoane

Deci

Ca să am parte de glorii

Eu îți pup șira spinării”

(Nichita Stănescu, „Temenea la Anton Pann”, 1972)

Beciul cugetărilor

Călătoria mea prin istoriile și istorisirile de și despre Anton Pann se oprește în unica încăpere despre care se spune că ar fi supraviețuit din casa lui originală: pivnița. O cameră mică sub pământ, cu pereți din cărămidă și o scară îngustă, beciul adăpostește „rasteluri de vin” în care stau cuminți sticle-butaforie, vopsite în alb și însemnate cu cugetări despre bețivi culese și scrise de Anton Pann. Din Îndreptătorul bețivilor, de pildă, învăț că „De la nebun și de beat/ Adevăru-i lesne de aflat”. Ce-i drept.

Vă las să descoperiți altele pe cont propriu, la muzeu, cu copii cu tot. Biletul întreg costă 4 lei, iar la schimb primiți cel puțin o oră în Bucureștiul secolului XIX.