Dragă jurnalule, vești bune: imaginația, se pare, e un mușchi. Eminamente antrenabil. Ne-o spune, dar mai ales ne-o arată în peste cinci sute de pagini noi-nouțe Anthony Doerr. Ți-l amintești pe Doerr, cum l-ai fi putut uita tocmai pe el, un atlet al memoriei, l-am cunoscut împreună prin 2015, într-o vară care se anunța molcomă până să se molipsească de toate aventurile și toată lumina din Toată lumina pe care nu o putem vedea. Atât de premiat și de lăudat, dar noi nu știam asta pe atunci. Ba chiar am încercat să rezistăm, în inerția noastră fudulă (veneam după un șir de duri literari în frunte cu Cormac McCarthy și o carte în care nimeni nu scalpează pe nimeni ni se părea din start suspectă), acelei arhitecturi perfecte și acelei proze diafane cum nu ne mai fusese dat să traducem, recunoaște.
Dar n-am avut nicio șansă: am sfârșit amândoi subjugați de povestea de război cu mica pariziană oarbă Marie-Laure, iubitoare de Jules Verne („În celălalt colț de cameră e o fată miniaturală, slăbuță, isteață, cu o carte deschisă în poală. În piept îi pulsează ceva imens, ceva plin de dor, ceva neînfricat”), și tânărul Werner, orfanul german care ascultă emisiuni la radio și visează cu ochii deschiși [„Deschideți ochii (...) și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie”]. Am citit, am tradus, am iubit și am rămas cu un dor de pofta asta de a povesti, de știința asta de a povesti, de cea mai musculoasă imaginație pe care o întâlniserăm până atunci.
Și uite că iar avem noroc, pentru că șapte ani mai târziu – șapte ca-n povești pentru că Doerr e un orfevru meticulos, dacă mă-ntrebi pe mine, dragă jurnalule, așa cum e și un scormonitor și un scufundător în istoria care-l inspiră –, explodează pe masa noastră de lucru noul roman de Doerr. Pe care l-am iubit încă de la titlu: Cloud Cuckoo Land a devenit la noi Cetatea Cucului din Nori, un titlu cu care m-aș umfla în pene, ca să rămânem la subiect, dac-aș avea un merit cât de mic în traducerea lui, doar că Doerr l-a luat direct din piesa Păsările de Aristofan, din a cărei versiune românească l-am preluat la rândul meu. Cu admiraţie. Deși ca cititori și ca trăitori pe lumea asta suntem mai obișnuiți ca o carte bună să ne descrie distopii – și cui nu-i place o distopie bună –, ai să vezi că cetatea asta cu nume ritmat și frumos e fix opusul, o utopie, un oraș ceresc ideal „unde vinul curge în valuri pe străzi, iar broaștele țestoase poartă în spinare prăjituri cu miere! Unde nimeni nu duce lipsă de nimic, bate mereu vântul dinspre soare-apune și toate făpturile au scaun la cap!”
Și totuși, a doua vară cu Anthony Doerr numai molcomă n-a fost. M-am pomenit în fața unui proiect monumental ca legendarele ziduri ale Constantinopolului care l-au inspirat pe autor. Trei planuri temporale (Constantinopol în 1453 sub asediu, Idaho, SUA, în zilele noastre, într-o bibliotecă publică, tot sub un fel de asediu, și cândva în viitor, pe o navă care pare să străbată spațiul în căutarea unei noi planete mai prietenoase cu specia omenească, după ce Pământul devine de nelocuit); șase fire narative, despicate în firicele; peste o sută de personaje (mulți copii, iar personajele copii îi ies miraculos de bine lui Doerr, în orice epocă istorică le-ar plasa); o frenezie a detaliului istoric, botanic, zoologic (nu voi uita prea curând, dragă jurnalule, pasajele în care e descris pe îndelete un car cu boi, de la musculatura și tendoanele animalelor încordate de efort la lemnul din care e făcut jugul; sau cele care ne fac să înțelegem forța distrugătoare a unui tun: „E ca și cum degetul lui Dumnezeu s-ar fi ivit dintre nori și ar fi dat un bobârnac planetei, aruncând-o de pe orbită”); o abundență amețitoare de referințe culturale, motive, ecouri, legături care încheagă trainic toată această extraordinară șandrama; și acel stil luxuriant descris de obicei ca „vizual” sau „cinematografic”, dar în fond atât de literar și de greu de transpus, probabil, în orice alt mediu.
Amețit deci, dar fericit, jurnalul recomandă această carte-bibliotecă, această carte-medicament, această carte-evadare, această poveste supremă [„Și am să vă spun o poveste atât de gogonată, atât de incredibilă, că nu veți crede o iotă și totuși (...) e adevărată”], acest roman-labirint. Doar că e un labirint în care mai degrabă te găsești decât te pierzi pentru că înaintează repede, cu aceleași capitole scurte cu care ne-am obișnuit de la Toată lumina, cu fraze parcă și mai șlefuite și o mulțime de fire roșii care ne scot la liman, de la mesajul umanist și generos la motivul-liant al manuscrisului străvechi și misterios care pune în mișcare toate aceste lumi uneori cumplite, dar niciodată desvrăjite.
Despre autor: Născut în 1973 în Cleveland, Ohio, Anthony Doerr debutează în 2002 cu un volum de povestiri bine primit, The Shell Collector. A cincea sa carte, Toată lumina pe care nu o putem vedea, la care a lucrat zece ani, a fost un imens succes de critică și public, aducându-i în 2015 Premiul Pulitzer și Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. E tradus şi iubit în peste cincizeci de ţări.
Imagine principală generată de Midjourney AI.
