Adresa: Undeva pe la Piața Romană
Anul construcției: 1936
Numărul apartamentelor: 19
Regim de înălțime: S+P+5E
Suprafață desfășurată: 1.720 mp
Perioada consolidării: 2011-2015
Hildegard Ignătescu avea 19 ani abia împliniți la mijlocul anilor ‘90, când s-a mutat într-o mică garsonieră din zona Piața Romană, la etajul 5 dintr-un bloc vechi. Era primul loc al ei, un tărâm al libertății pentru o tânără care fusese nevoită întreaga copilărie să împartă o cameră cu sora ei, iar după ce se mutase în București pentru facultate stătuse o perioadă în gazdă la o bătrână, „o experiență oribilă”.
„Acum aveam acest spațiu doar al meu. Și nu aveam mobilă. Dar aveam saci cu haine, lucruri, lucrușoare. Și țin minte că la această gazdă era un aparat de radio foarte interesant, unul mai vechi, așa, foarte drăguț. (...) Și ăla a fost companionul meu când m-am mutat, l-am primit ca împrumut. Țin minte că în prima noapte am dormit pe propriile haine. Le-am întins așa în casă. Casa era goală complet. Și avea așa, o energie de început de lume, pentru că nu era absolut nicio mobilă în casă. Dar eu mă simțeam atât de bine și cu radioul ăla lângă mine am dormit câteva nopți. A venit și mobila, au adus-o părinții mei după aia. Și așa a început povestea asta cu casa mea. La un moment dat am renovat-o, i-am pus un tapet și era așa, un fel de hub cultural la mine acasă. În anii ăia nici nu încuiam ușa. Era un gest de inconștiență, dar eram și eu o tânără de 20 de ani și veneau prieteni. Aveam o terasă foarte frumoasă și mare, așa încăpătoare. (...) Era un view minunat. Iar prietenii mei stăteau prin cămine din astea. Eu aveam televizor și veneau la mine să ne uităm la Seinfeld, la seriale, Familia Bundy, nu știu ce. Ne uitam la știri, ne uitam la filme.”
Lumina acelor zile se îmbina însă cu o frică profundă, ce apărea mai ales în timpul nopții. Blocul era unul fragil: fusese construit în 1936, așa că trecuse prin cele două cutremure mari, ce lăsaseră urme adânci. Și aici blocul suferise o serie de intervenții după 1977, însă lucrările fuseseră incomplete și nu asigurau stabilitatea clădirii. Practic, fuseseră introduși niște stâlpișori prin ziduri, însă doar până pe la etajul al doilea. Fiecare cutremur se simțea înspăimântător: „Efectiv auzeam cărămizile cum se ciocneau unele de altele”, își amintește Hildegard. Uneori visa că e cutremur și se băga sub pat de teamă. La un moment dat, au venit niște muncitori să instaleze un aparat de aer condiționat și au încercat să dea niște găuri. Când au atins peretele cu burghiul, a căzut o cărămidă întreagă. „S-au speriat și m-au întrebat: «Domnișoară, stați aici în chirie? Mutați-vă!». Cred că și ei voiau să termine cât mai repede lucrarea, să nu îi prindă ceva pe acolo.”
De altfel, primăria pusese blocul pe o listă de urgențe, însă era nevoie și de acordul asociației de proprietari pentru a mișca lucrurile. Oamenii din bloc, în mare parte persoane în vârstă, știau care este starea clădirii, însă doar o parte dintre ei își doreau să înceapă demersurile pentru o consolidare. Când se ridica problema asta în întâlnirile asociației, de fiecare dată se găsea cineva care să-și exercite dreptul de veto și subiectul mai era îngropat pentru o vreme.
În 2011 însă, în primul mandat de primar al lui Sorin Oprescu, a venit vestea că blocul va fi consolidat, orice-ar fi. Locatarii au mai încercat să se opună, au ieșit scandaluri, dar „era o propunere de nerefuzat”, spune Hildegard. Mai întâi, au venit doi arhitecți care au început să bată prin pereți, pentru a verifica structura de rezistență. La intrarea în bloc a apărut un panou pe care scria că termenul de execuție este de 4 luni.
Și au început lucrările, de la subsol în sus. În subsol era cazanul de la centrala blocului. Era noiembrie, iar cine n-a avut un alt loc în care să meargă peste iarnă a rămas acolo, în frig. A dormit toată iarna îmbrăcată cu o geacă. O vecină mai în vârstă, care n-avea rude apropiate, și-a improvizat un reșou din cărămizi. Abia în primăvară Hildegard a primit o garsonieră în blocurile gemene de la Piața Națiunilor Unite, într-una dintre locuințele de necesitate ale Primăriei.
Firma care a câștigat licitația nu avea ca obiect de activitate domeniul construcțiilor. Și asta se vedea în felul în care se lucra: deși clădirea avea valoare de patrimoniu, muncitorii au înlocuit geamurile cu termopane ieftine și le-au montat strâmb, iar finisajele au fost făcute prost. Au dispărut mai multe obiecte vechi: de la poarta blocului la clanțele de la uși. În cei patru ani, cât a durat de fapt consolidarea, s-au perindat mai multe firme, iar muncitorii pe care-i găsea pe șantier dădeau vina pe cei dinainte pentru tot ce era prost făcut și pentru tot ce lipsea. Ieșeau scandaluri de fiecare dată când cineva se ducea în bloc să vadă cum înaintează lucrările: „Oamenii ăștia erau amenințați, inclusiv noi am fost amenințați. Dar așa pe față, cu bătaia: mi s-a spus că sunt proastă și nebună, că o să mă împingă pe scări. Asta pentru că noi ceream lămuriri, întrebam, protestam dacă erau niște lucruri prost făcute.”
După ce s-a terminat consolidarea, în 2015, Hildegard nu s-a mutat imediat înapoi. Vreo doi ani a locuit cu chirie, pentru că relația cu spațiul n-a mai fost aceeași: „N-am putut să locuiesc într-o casă pe care eu nu o mai simțeam ca fiind a mea. Bine, eu sunt și așa paseistă și nostalgică și îmi părea rău inclusiv după tapetul meu vechi. Și tot ce se pierduse, tot parfumul ăla al unei unei clădiri cu istorie; nu mai avea istorie clădirea aia, asta e clar. (...) Am văzut așa, cu mare durere, cum a dispărut tot farmecul și tot aerul acelui bloc interbelic. Aveam foarte multă vegetație. Aveam o iederă care acoperea tot blocul și arăta foarte frumos.”
Deși au trecut 10 de ani de la încheierea șantierului, povestea consolidării nu s-a încheiat. Suma pe care trebuie să o plătească inițial pentru lucrări a crescut cu aproximativ 20%, după adăugarea unor cheltuieli suplimentare, printr-un act adițional. Iar dacă se hotărăște să-și vândă garsoniera, trebuie să achite suma integral.
Spune că procesul consolidării blocului a fost unul „de două ori traumatizant”: odată pentru că s-a schimbat spațiul în sine, apoi pentru că fuseseră niște ani plini de scandaluri, și toate lăsaseră urme asupra blocului. Comunitatea, atât cât era, s-a destrămat cu totul. De pildă, sub garsoniera lui Hildegard de la etajul 5 și până la parter nu mai locuiește acum nimeni. În toată clădirea sunt doar 3 apartamente locuite din 19, mai sunt câteva firme și cam atât. „Fantoma” unei consolidări traumatizante plutește încă deasupra locului.
Material realizat prin Bursele Bucureștiul Pregătit - Superscrieri, oferite de Fundația Comunitară București, în colaborare cu Fundația Friends for Friends și cu susținerea Lidl Romania.
