Muzică / Comunitate

L-am întrebat pe Nick Cave dacă îi e frică de moarte

de Luiza Vasiliu

Publicat pe 9 iulie 2019

„Nu”, a zis. „Ție ți-e?”

Suntem la câțiva metri distanță unul de celălalt. El pe marginea scenei filarmonicii din Birmingham, eu în rândul șase. 

N-am mai vorbit niciodată în fața a 2000 de oameni.

„Normal că mi-e frică”, zic. 

„De ce?”, întreabă Nick Cave.

Pentru că mi-e frică că tot ce-i în jur o să dispară dintr-odată și n-o să mai pot să dau de oamenii pe care-i iubesc. 

Îmi tremură mâna pe microfon.

Și pe el îl îngrijorează moartea. Dar nu a lui, ci a celor din jur. „Oamenii sunt fragili, și mor… La asta mă gândesc mereu.”

„Dar mă interesează mai mult viața și s-o trăiesc cât pot eu mai bine și let the chips fall where they may / fie ce-o fi…”

Mă așez. Respir.

***

Nu știu ce-mi imaginam când am venit cu întrebarea asta la mine. C-o să-mi zică cum face să nu-i fie frică. Soluția Magică. Puțină pulbere din cozi și șopârlă și versul din „The Mercy Seat”, cântat ca un tunet, „And I’m not afraid to die” / „Și nu mi-e frică să mor”. 

Nu știu ce-și imaginau nici ceilalți 1999 de fani care au umplut la mijloc de iunie filarmonica din Birmingham ca să-l vadă pe Nick Cave. N-a fost un concert cu The Bad Seeds, ci o întâlnire din turneul „Conversations with Nick Cave”, o serie pe care muzicianul a început-o în 2018, în America, fără să știe prea bine ce face, și a prelungit-o apoi în Australia și Europa. „E un experiment fără plasă de siguranță”, o aventură a intimității comune, în care totu-i posibil.

În primul rând, nu există întrebări interzise. O armată mică de oameni cu veste și bastoane luminoase, ca niște controlori de trafic aerian, se împrăștie rapid prin toată sala, până sus, în ultimul rând de la balcon. Dacă ai o întrebare, îi faci semn unuia dintre oamenii cu veste, el (sau ea) vine lângă tine și ridică bastonul luminos în aer de fiecare dată când domnul Nick dă ochii roată prin sală și-alege o lumină. Dacă te alege pe tine, te ridici și-ncepi. De-aici, nu mai știi. Au fost unii care l-au întrebat despre cum a reușit să treacă peste moartea fiului lui adolescent, despre droguri și creativitate, despre suferință și încredere în sine, alții care voiau să se-audă zicând doar „Hello, Nick”, unii au povestit vise, iar alții spaime, unii au râs, alții au plâns. Și după fiecare două-trei întrebări, omul nostru se așeza la pian și cânta. Și vocea lui suna în acustica perfectă a filarmonicii ca vocea unui profet al blândeții, cât mai e încă vreme.

„we should be careful / Of each other, we should be kind / While there is still time.” / „Ar trebui să avem grijă / Unii de alții, ar trebui să fim buni / Cât mai e încă vreme” (din „The Mower”, de Philip Larkin, unul dintre poeții preferați ai lui Cave)

Nick Cave & The Bad Seeds - „The Mercy Seat” - Live in Copenhagen

În ultimii șase ani am fost la patru concerte Nick Cave & The Bad Seeds. Ăsta din Birmingham e al cincilea. La Budapesta mi-a cântat, la Atena și București am fost printre oamenii din primele rânduri pe care i-a chemat pe scenă, la piesele de final, și care-au murmurat în cor refrenul lui „Push the Sky Away”. Mereu am vrut să stau în față la concert, mereu am căutat apropierea. Momentele alea rare în care poți scurta distanțele dintre oameni. Iar Cave e unul dintre puținii artiști din lume care, după o viață întreagă de explorator punk prin cele mai întunecate colțuri ale ființei umane, iese din cazemata lui și intră-n vorbă cu ceilalți. Ca să simtă din nou disconfortul, spune, incontrolabilul. La „Conversations” e altfel decât în concert, unde știe dinainte ce urmează să se întâmple: urcă pe scenă și cerurile se dau singure la o parte, fetele leșină, băieților le bate inima mai tare, între noi toți se sparg sateliții și dac-ar ieși din pământ cel mai mare dușman dintre dușmani, probabil l-am putea lua în brațe. 

„Am vrut să fiu mai aproape de publicul meu, dintr-o mie de motive.” De asta a început să cheme fanii pe scenă la concert și a inventat anul trecut The Red Hand Files, un fel de poșta redacției, unde oricine poate să-i trimită o întrebare lui Cave. În fiecare săptămână, artistul răspunde. 

Până acum, oamenii l-au întrebat, printre altele:

Te rog spune-mi ceva care să mă ajute să nu-mi mai pese când oamenii se holbează la mine pentru că arăt altfel decât ceilalți?
Ai vreun animal?
Există Dumnezeu?
Crezi că inteligența artificială o să poată vreodată să scrie un cântec bun?
Dac-ai fi o floare, ce-ai fi?
Am trecut în ultimii ani prin moartea tatălui meu, a surorii mele și a primei mele iubiri, și simt că am un fel de formă de comunicare cu ei, mai ales în vise. Tu și Susie simțiți în vreun fel că fiul vostru Arthur comunică cu voi?
Ce e iubirea?
Te gândești vreodată să renunți?
Am 10 ani și am crescut cu muzica ta. Ai vreun sfat pentru mine?
De ce vorbești cu fanii tăi?

„Când am început Red Hand Files, aveam ideea asta, că oamenii au nevoie de un discurs ceva mai așezat. Aveam și eu nevoia asta. Simțeam că social media submina prin însăși natura ei nuanța și conexiunea. Mi-am zis că, cel puțin pentru fanii mei, The Red Hand Files ar putea într-un fel să repare asta.”

Afișul pentru primele întâlniri din seria „Conversations”

Serile de conversații cu Nick Cave sunt extensia din offline a apropierii starului de fanii lui. O ședință colectivă de terapie în care psihologul e și pacient, iar muzica umple spațiile goale. La Birmingham am participat la un spectacol al dialogului, unde ești încurajat să vorbești despre orice îți stă pe suflet, iar răsplata e că-i poți asculta și pe ceilalți făcând același lucru, mărturisind tristețile și bucuriile lor, împărtășindu-și povestea. Într-o lume în care nu mai suntem pentru ceilalți decât o sumă de like-uri, iar știrile vorbesc mereu despre „noi” și „ceilalți”, exercițiul de a-i asculta pe cei din jur, preț de câteva minute, cât își construiesc singuri plasa pe care vor s-o arunce peste Nick Cave, e teribil de prețios.

Poți să asculți cum cineva povestește cum i-a murit fiul, iar altcineva anunță că o să se căsătorească peste trei săptămâni. Poți să auzi muzica lui Nick Cave, voce și pian dând la o parte orchestra de pistolari Bad Seeds și lăsând cântecele dezgolite, aproape de ce-au fost la început, când au ieșit prima dată din mintea unui om și s-au transformat în muzică. „Stagger Lee”, de pildă, balada romanțată a peștelui Stag Lee, cel care l-a împușcat de Crăciunul lui 1859 pe William „Billy" Lyons pentru că i-a luat pălăria de pe cap în timpul unei harțe, a sunat ca glonțul din pistolul lui Lee îndreptându-se spre pieptul lui Lyons. 

În concert, însă, piesa asta provoacă o furtună.

„Stagger Lee” live la Glastonbury, în 2013

Puțini știu să cânte iubirea, dorința, moartea, sexul, viața, mărirea și decăderea omului mai dărâmător decât Nick Cave, de la piesele istorice de blues până la încrucișări teribile de pop și punk, poate de asta Cave are un cult printre generațiile tinere de muzicieni și un public care-și croiește din muzica lui coloana sonoră pentru fragmente de viață. 

Câteva dintre fragmentele care s-au auzit luni, 17 iunie, în filarmonica din Birmingham:

Droguri&inspirație

„- Sunt foarte recunoscător că am ocazia să-ți mulțumesc pentru muzica și pentru poezia ta. La începutul anilor '90, aveam 20 și ceva de ani. E complicat și personal... Băgam heroină și whisky și ascultam muzica și poezia ta și îmi părea că totul avea sens.

- Și mie...

- În cazul meu, drogurile și alcoolul aproape m-au omorât. Sunt recunoscător, pentru că vreau de multă vreme să-i pun întrebarea asta cuiva ca tine. Sunt drogurile și alcoolul o sursă de inspirație sau sunt, ca-n cazul meu, doar o modalitate de-a evada?

- Te-ai lăsat?

- Da. 

- De cât timp?

- De 18 ani.

- Nu există nici o sursă de inspirație într-o sticlă sau într-o seringă. Nu așa funcționează actul creator. Asta nu înseamnă că nu e și-un fel de libertate care vine la pachet, și o experiență de viață, care poate să-ți hrănească cântecele. Dar e ideea asta, pe care-o aud mereu de la oameni care beau sau care consumă. Ca dacă se opresc, n-ar mai putea să scrie. O aud tot timpul. De fapt, și eu credeam asta. Ce-o să se întâmple dacă nu mai iau droguri? Mi-e greu să vorbesc despre mine, dar pot vorbi despre Warren Ellis. Cred că sunteți cam aceeași generație. M-am uitat la ce-a făcut în anii ăștia și e pur și simplu extraordinar, ca și cum nimic n-ar putea să-l oprească pe tipul ăsta. Știu cum era înainte, și știu cum a fost după. Nici măcar nu există comparație. Nu-s aici ca să țin nu știu ce predică despre droguri. Oamenii fac ce vor. Dar știu că, apropo de potențialul creativ, nu încape nici o îndoială că a fi în stare să te trezești dimineața și să muncești stabilește o cu totul altă relație cu muza ta decât ce se întâmplă când iei droguri. 

Când vrei să te lași de droguri, arunci o privire în jur să vezi ce s-a întâmplat cu alții care-au făcut asta. Acum 20 de ani, era al dracului de plictisitor, ca să fiu sincer. Te uitai în jur la oamenii care se lăsaseră și nu era prea încurajator. La mine, a fost Barry Humphries, e un actor australian. S-a lăsat de băut și-a devenit dintr-odată mai amuzant. Îmi aduc aminte că-mi ziceam atunci că, dacă mă las, viața o să devină amuzantă. Culmea, e adevărat. Viața e foarte foarte amuzantă.”

Nick Cave & The Bad Seeds - „Fifteen Feet Of Pure White Snow”

Cave de-acum și Cave de-atunci

„- Dacă Nick Cave de 23 de ani s-ar uita la Nick Cave pe scenă azi, care-ar fi conversația lor? 

- Poți să-mi împrumuți cinzeci de parai? / - Nu. 

(râsete și aplauze)”

„Era soare, era Australia”

„- Poți să-ți amintești un moment anume în care ai citit o carte sau ai ascultat un album și te-a trezit din nepăsarea aia a copilăriei și te-a făcut să-ți pui prima oară niște întrebări existențiale?

- E o întrebare grozavă. Au fost mai multe momente. Tocmai am cântat „Avalanche” a lui Leonard Cohen. Am crescut într-un oraș de la țară, am avut o copilărie chiar minunată, era soare, era Australia, aveam niște părinți foarte iubitori, am avut o mamă care pur și simplu ne dădea afară pe ușă și ne zicea să nu ne întoarcem înainte de ora cinei, puteam să facem ce vrem, am avut o copilărie într-o libertate totală, a fost extraordinar. Dar am avut mereu ceva în mine tot timpul cât am fost copil și-a continuat apoi, un fel de sentiment de disconfort în legătură cu lucrurile, senzația că nu erau chiar în regulă. 

Prietena cea mai bună a surorii mele m-a invitat odată la ea acasă, mi-a zis Am discul ăsta, hai să-l asculți. Și-am mers la ea  și-a pus Songs of Love and Hate, albumul lui Leonard Cohen. Primul cântec pe care l-am auzit a fost „Avalanche”. A fost ca o revelație, ca și cum totul căpăta dintr-odată sens pentru mine sau ca și cum ar fi articulat sentimentul ăsta pe care-l aveam înăuntrul meu, că pur și simplu nu corespundeam mediului în care am crescut. Asta a fost trezirea mea.”

Leonard Cohen - „Avalanche”

Viață&film

„- Am văzut filmul One More Time With Feeling la cinema în Sacramento, iar eu și prietena mea am fost uluite de curajul de care ai dat dovadă lăsând camerele să filmeze într-un astfel de moment.

- Adevărul e că plănuisem deja să fac un film cu Andrew Dominic despre cum am lucrat la album înainte ca fiul meu să moară. După aceea, am luat foarte rapid decizia de-a continua cu filmul. Țin minte că-i ziceam lui Warren [Ellis, prietenul și colegul de muzică al lui Cave, n.r.] - trecuseră abia două săptămâni - că pur și simplu o să mergem mai departe. S-ar putea să nu fi fost cea mai înțeleaptă decizie din lume, dar nu eram capabili, de fapt, să luăm nici o decizie. Iar Andrew, regizorul, mi-a spus Fac filmul doar dacă pot să vorbesc despre subiectul ăsta, despre ce s-a întâmplat. Ar fi imposibil altfel. Ai văzut în film, Susie și cu mine efectiv nu știam ce se petrece cu noi. 

Îmi aduc aminte vag cum a fost la filmări. Andrew s-a așezat pe-un scaun și a vorbit cu noi. Ținem foarte mult la el și am avut încredere că face ce trebuie pentru film. Ne-a spus că putem scoate ce vrem, așa că am luat fiecare zi pe rând și am făcut filmul. La final, când m-am uitat, mi s-a părut respingător. Și mi s-a părut că toate secvențele cu mine din a doua parte trebuie să dispară. Mă uitam la film cu Susie și ea a zis că toate secvențele cu ea trebuie să dispară, iar eu i-am zis Dar bucățile cu tine sunt minunate!, și ea a zis Bucățile tale sunt minunate! Și a devenit evident că noi nu ne mai dădeam seama de nimic. Eram ultimii care să știe dacă filmul ăsta ar putea ajuta pe cineva. Și apoi l-am sunat pe Warren și l-am întrebat ce crede. Mi-a zis Dă-te la o parte și lasă-l cum e, e foarte frumos așa. 

Filmul a fost foarte important, mi-a schimbat viața, i-a schimbat viața și lui Susie, pentru că a deschis ceva în noi. Poți să fii foarte închis în propria victimizare, dar filmul ăsta ne-a deschis către ceilalți. Am primit atâtea scrisori de la oameni, care nu ziceau neapărat Îmi pare rău că ați trecut prin asta, ci povesteau prin ce-au trecut ei. Așa am aflat că e ceva care ni se întâmplă tuturor. Și că suntem toți parte a unui val de suferință, că toți putem trece prin asta într-un moment al vieților noastre și că putem supraviețui. Oricât de dureros ar fi, poate să iasă ceva frumos din asta. Cred că e de datoria ta, după ce-ai trecut prin moartea cuiva apropiat, să le spui oamenilor. Pentru că oamenii nu știu, cred că durează la nesfârșit sentimentul ăsta pe care-l au când sunt în doliu. Dar nu e pe vecie. E ceva dincolo de asta.”

Trailerul „One More Time With Feeling”, un film care-ți fisurează carcasa

Inspirație vs. muncă

„- M-am întrebat întotdeauna ce hrănește inspirația unor artiști ca Nick Cave. Suferința, durerea? Sau, dimpotrivă, fericirea?

- Suferința are prea puțin de-a face cu asta. Pur și simplu mă trezesc dimineața, îmi iau costumul, mă duc la mine-n birou, care-i cam pe unde e ușa aia de-acolo, o sărut pe soția mea și-mi iau rămas-bun de la ea pentru restul zilei, intru pe ușa aia, mă așez și gata, scriu. Nu aștept inspirația. La fel ca oricine altcineva care se duce la muncă. Dacă se întâmplă ceva, bine, dacă nu, nu. Când se întâmplă ceva, e absolut minunat, când versurile și melodia își fac treaba. Însă de obicei e muncă de birou.”

„În fiecare zi e Ziua Tatălui pentru un tată în doliu”

„- Acum câțiva ani mi-am pierdut fiul adolescent... Nu trece nici măcar o singură zi în care să nu mă gândesc la el. Dar Ziua Tatălui e cea mai dulce-amară. Așa că, dacă nu te superi că întreb, cum ți-ai petrecut ieri Ziua Tatălui?

- (oftează) Da... Am fost pe drum. Nici nu mai știu pe unde-am fost. Cred că Cardiff. Uite, chiar nu știu ce să-ți spun. E groaznic de greu. Îmi pare foarte rău... Am fost singur ieri, pe drum. E greu, e groaznic de greu. Dar, de fapt, în fiecare zi e Ziua Tatălui pentru un tată în doliu.”

Nick Cave - „Into My Arms" - Live la Town Hall New York City

„Putem să fim buni”

„- Având în vedere cât de popular și de influent ești, crezi că e posibil să rămâi umil? E aroganța inevitabilă?

- Nu, nu e inevitabilă. Nu ne obligă nimeni să fim aroganți. Putem să fim buni. Oamenii celebri pot fi buni. Uneori mai și sunt. (râde) Bunătatea e un lucru valoros pentru toți, de la cei mai puțin celebri până la cei mai celebri, de la cei săraci la cei bogați. Un simplu gest de bunătate. Nu văd de ce-ar trebui să fiu exclus din această activitate doar pentru că sunt atât de fucking awesome. (râde)

În spațiu nimeni nu te-aude

„- Fiul meu are un podcast, premisa e că lumea s-a dus dracului, iar tu ai fost selectat să te urci într-o navă spațială cât timp se rezolvă lucrurile pe pământ. Ai dreptul să alegi un album, un serial și un film. Ce alegi și de ce?

- Cum se cheamă podcastul?

- Se cheamă... (spre vecina de scaun) Cum se cheamă? 

- Tocmai ai spus ceva pentru care n-o să te ierte pentru tot restul vieții.

- „In Space No One Can Hear You Scream”!

- O să aleg „Metal Guru” de la T-Rex. Nunu, de fapt Electric Warrior. L-am ascultat acum mulți ani și de fiecare dată când mergeam undeva, mă duceam într-un magazin de muzică, pe vremea când chestiile alea încă mai existau, și când eram pe drum, îmi puneam albumul ăla. Cred că e albumul pe care-l iubesc cel mai mult din toată lumea, pentru că nu cere mult de la tine, e doar cea mai frumoasă muzică. E un album extraordinar. O să sar peste celelalte două întrebări, pentru că e prea greu să aleg. O să cânt „Cosmic Dancer”, care e cântecul meu preferat.”

T. Rex - „Cosmic dancer” / „I dance myself into the tomb” / „Mă duc dansând în mormânt”

„Stagger Lee”

„- Există cântece pe care de-abia aștepți să le cânți cu trupa în concert?

- Da, am câteva cântece pe care-mi place enorm să le cânt, „From Her To Eternity” are niște imagini foarte puternice, la fel și „Mercy Seat”. Și „Stagger Lee”, un cântec pe care sunt mândru să-l cânt seară după seară, pentru că e foarte ofensator. (râde) Trăim din ce în ce mai mult într-o lume în care a ofensa pe cineva e considerat aproape o crimă. „Stagger Lee” e ofensator pentru foarte mulți oameni în foarte multe feluri. De când îl tot cânt, n-am văzut pe nimeni în public care să nu fie cu totul transportat. Are genul ăla de magie. E ca și cum s-ar pierde pe drum ce-ar trebui de fapt să fie și devine ceva pur și primar. Și cred că lumea apreciază asta.

- Cântă „Stagger Lee”!, strigă lumea din sală.

- N-am cântat niciodată „Stagger Lee” singur, la pian.

Se așază la pian și cântă.”

„Cântecele mele sunt picturi în cuvinte”

„- E o serie celebră de fotografii de pe vremea când stăteai în Berlin, într-o jumătate de cameră. Oamenii vorbesc de obicei de șuvițele de păr de pe pereți, dar eu m-am uitat la reproducerile după picturi din Renașterea germană, Grünewald, Dürer. Și mi s-a părut mereu că piesele tale sunt ca niște picturi, întunecate, viscerale, gotice, erotice, dar în același timp amuzante. Mă întrebam cum s-a transferat partea asta vizuală în imaginația ta.

- Ești...

- Sunt istoric de artă.

- Goticul german a fost mereu o inspirație uriașă pentru mine, la care am ajuns de mic, de când mergeam la biserică, la cor, ascultând poveștile din Biblie, și apoi la școala de artă, o școală seculară, unde arta religioasă era considerată o prostie. Dar mie-mi plăcea, pentru că știam povestea, mă puteam uita la picturi și să-mi dau seama ce se întâmplă în ele. Arta gotică germană, în special Grünewald, avea în reprezentarea lui Isus un fel de umanitate viscerală, o agonie care m-a inspirat enorm. Un alt artist al vremii care m-a rupt total e Stefan Lochner. Diferența dintre felul foarte drăgălaș în care-l picta pe pruncul Isus și brutalitatea incredibilă din alte picturi... Picturile alea mi-au influențat masiv felul în care scriu cântece. Pentru că mi-am dorit mereu să fiu pictor și pentru că am eșuat la școala de artă și m-am apucat de job-ul meu din timpul liber, adică de trupă, cântecele mele mi se par adesea niște picturi în cuvinte.”

Nick Cave & the Bad Seeds - „From Her to Eternity” - secvență din filmul „Cerul deasupra Berlinului”, r. Wim Wenders, 1987

Leonard Cohen

„- Am înțeles în seara asta cât de mult a însemnat Leonard Cohen pentru tine. Voiam să te întreb dacă l-ai cunoscut.

- Nu, nu l-am cunoscut. Am avut prieteni în comun, dar adevărul e că el nu prea ieșea din casă, trăia ca un călugăr. Locuia în L.A., dar nu l-am cunoscut. Mi-a trimis un mesaj după moartea fiului meu. Din senin. Mi s-a părut teribil de frumos, a scris doar atât: „I’m with you, brother.” / „Sunt cu tine, frate”. Asta e compasiunea. Înțelegi? E o diferență între compasiune și empatie. Oamenii care sunt în doliu au nevoie de compasiune. Adică de „Sunt cu tine”. Una dintre problemele pe care le ai atunci când ești în doliu e că alții vor să jelească și ei cu tine. Așa că apare un fel de frenezie a disperării, care li se transmite tuturor. Când ziceam mai devreme de Warren, asta-mi transmitea și el, „Sunt cu tine, frate”. Cred că oamenii care au pierdut pe cineva apreciază asta, o oarecare distanță, dar în același timp sentimentul că ești acolo.”

Copiii din ziua de azi

„- Lucrez cu copii care au problemele de sănătate mentală și probleme de comportament. Ce am observat la ei e că muzica devine din ce în ce mai mult o activitate solitară, pentru că-și pun căștile și se izolează. Când eram de vârsta lor, muzica era o experiență comună, unificatoare, cum a fost și-n seara asta. Și mă întrebam cum vezi muzica azi. 

- Pentru mine, muzica ține de comunitate. Asta am încercat mereu și-n concerte, să aduc lumea împreună. Dar poți să stai și să asculți de unul singur un cântec, iar asta poate fi o experiență extrem de puternică, să te lași să cazi în lumea cântecului cum ai tu chef. Dacă un copil vrea să stea și să asculte o piesă la căști, nu m-aș îngrijora prea tare.”

Nick Cave & the Bad Seeds - „O Children”

Alcool și spiritualitate

„- Spiritualitatea e o parte importantă din cântecele tale și din felul în care-ți construiești identitatea. Ai vorbit de câteva ori și de istoria ta de dependență. Pentru mine, ca alcoolic, recuperarea a fost o experiență spirituală, dar nu te-am auzit niciodată descriind recuperarea în termeni spirituali. Și mă întrebam de ce.

- Am fost la Alcoolicii Anonimi prima dată când am vrut să mă las. Am mers chiar multă vreme, înțeleg perfect că recuperarea poate fi o experiență foarte puternică. Dar eu aveam o viață spirituală și când luam droguri. Nu pot să zic că era una foarte satisfăcătoare, dar era. Ce mă îngrijorează la ce zici tu e linia asta care separă foarte clar perioada în care cineva consumă și perioada în care e curat. N-am crezut niciodată în asta. Pur și simplu m-am purtat mereu cu mine, am fost tot timpul eu. Ăsta e unul dintre lucrurile pe care le-am învățat când m-am lăsat, că eram tot eu, același om. Am avut dintotdeauna înclinații spirituale. De asta n-am vorbit în termeni spirituali despre abstinență, pentru că la mine n-a fost deloc așa. Dar am văzut la alții și poate fi extraordinar. Am văzut oameni distruși de droguri, care-au trecut printr-un program și-au ieșit pe ușa cealaltă alți oameni. Dar n-a fost călătoria mea. 

Conceptul de spiritual e fundamental în ceea ce fac. Și ideea credinței e extrem de importantă. Nu sunt azi aici ca să vă spun că Dumnezeu există, iar ideea existenței lui Dumnezeu nu e treaba mea. Nu am investit ceva în existența Lui sau a Ei. Dar cred, în sensul că simt că ideea de a crede, de a încerca să ajung dincolo de mine, e fundamentală pentru ce fac, un fel de dor spiritual. Și n-am ajuns în locul acela, doar tânjesc după el. Asta-i palpitant la fiecare cântec pe care-l scriu. 

Dacă Dumnezeu există sau nu, nu e treaba mea. 

Cred c-o să vă las cu asta.”

(râsete și aplauze)

Nick Cave & The Bad Seeds - „Steve McQueen” - din filmul „One More Time With Feeling”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK