Viață&co / Coronavirus

Fals jurnal din anul gripei: criminalul dintre blocuri

de Mihai Radu

Publicat pe 20 martie 2020

Scriitorul Mihai Radu ține un fals jurnal în anul gripei. Aici puteți citi episodul 1.

- episodul 2 -


Nu știu dacă am visat sau mi-a trecut prin minte când m-am trezit în miezul nopții, probabil iradiat de laptopul de alături pe care rămăsese înțepenit în lumea Netflixului un personaj din serialul Fargo: mi s-a derulat în minte cu repeziciune o întreagă serie de episoade cu un hipermarket dintr-un oraș mic în care mâncarea îi mănâncă pe oameni. America profundă și rece a sărbătorilor de iarnă, plus panica iscată de zvonul unei posibile pandemii. Doi angajați, doi adolescenți care muncesc în vacanța de iarnă, se prind de asta: mâncarea din hipermarket îi mănâncă pe oameni.

Să nu uit să-l sun pe Stephen King să-l întreb cum i se pare ideea. Poate-mi spune: omule, am scris de mult o povestire ca asta, aveam 24 de ani, tu chiar nu ai citit volumul 814 din operele mele încă incomplete?
Mai bine nu-l mai sun.

***

Am o relație tensionată cu pijamalele. Statul în casă, acasă, nu are nimic de-a face pentru mine cu pijamalele. Am purtat când eram mic, în aria de control a părinților. Apoi niciodată.  Pijamalele mă trimit cu gândul la spital în primul rând. Orice poveste auzeam prin familie cu mers la spital, începea cu „are pijamale noi?”

Apoi pijamalele, în imaginarul meu, au făcut parte din arsenalul oamenilor „mari”, al nenilor. Spre exemplu, pe Iohannis îl văd făcut pentru pijamale. Purtate la fel de sobru, cu mișcări egale, de parcă tocmai a fost decorat de președintele Academiei Franceze. Au ceva bolnăvicios și serios pijamalele - se potrivesc celor care își bagă picioarele în apă fierbinte cu sare atunci când sunt răciți, acei bărbați care suferă infinit când sunt bolnavi. 
Mă rog, ideea e alta: de ce nu au apărut provocări cu pijamale pe Facebook? Unde e leapșa cu perna favorită? 

***

Bunicul și cufureala.

Bunicul din bărăgan a fost om cu războiul făcut la zi. 
- M-am dus și-ncolo, și-ncolo!, zicea el de război, și arăta cu mâna într-o parte și-n alta.
A murit cu niște ani în urmă, la aproape 90 de ani. De fiecare dată când mi se întâmpla ceva rău - o mușcătură de câine, o mână ruptă, o arsură - îl auzeam: 
- Eh, imaginează-ți că te mai taie acu´ și-o cufureală. 

Și râdea până îi dădea lacrimile.

Îmi amintesc de bunicul acum, când citesc memoriile soldatului neamț Gunter K. Koschorrek, care a luptat la Stalingrad - Zăpada însângerată: „3 decembrie 1942 - (...) principalul subiect de conversație este mâncarea. Până și noaptea visez mâncare: fripturi delicioase gătite la cuptor. De aceea îmi este încă și mai greu să mă trezesc, mai ales când descopăr că zgomotul respectiv nu este altceva decât chiorăitul stomacului meu gol. Căpătăm din nou energie atunci când ni se dă suficientă pâine militară uscată. O mestec încet în gură și savurez gustul delicios.”

Media de vârstă a bărbaților morți acum în Italia este de 79 de ani. Erau copii în anii războiului. 

***

Am fost răcit acum o lună și ceva de zile, când era foarte cald, că era încă iarnă, când ciripeau păsărelele în copaci vesele și când să faci rate la un frigider era încă un plan de viață. Nu febră, nu altele, am tușit. Productiv. Oricum, mai productiv ca toată industria românească la un loc. Nu încontinuu, ci cu accese. De mai bine de-o săptămână îmi trecuse, chiar uitasem de tuse. M-am dus acum trei zile la Mega să cumpăr apă și când m-am pus la rând la casă am simțit demonul expectorației preparându-și licorile în pieptul meu - o ultimă reprezentație, mi-am zis, ceva de gală. 

Am lăsat apa și am ieșit aproape în fugă, încercând să respir cât mai puțin. Am intrat în primul gang, în spatele primului rând de blocuri și m-am pornit. Ce fericire! Am behăit în voie imaginându-mi oamenii din cartier fugărindu-mă cu furci, topoare și torțe în noaptea ce-avea să urmeze. Dar nu-mi păsa. Am luat-o printre mașinile parcate, mi-am pierdut urma. Am ocolit blocul, am intrat din nou la Mega, strunindu-mi plămânii ca un dresor experimentat. Ca o străfulgerare mi-a trecut prin minte: dacă m-a filmat cineva de la balcon, până la urmă sunt toți la domiciliu? Dacă ajung acasă și îmi văd familia mută, aliniată în fața televizorului, acolo unde Gâdea explică poporului filmulețul cu „criminalul dintre blocuri”?

***

Înțeleg, dacă furi, dacă violezi, dacă omori, ești trimis în pușcărie, dar ca să lucrezi la Glovo ce nenorocire trebuie să faci?

Mi-i amintesc astă vară, la plus un milion de grade, pedalând printre acele calorifere imense care sunt mașinile și autobuzele, mi-i amintesc în zilele cu ploi sau cu ger căutând adresele, mai toți tineri, dezorientați. Iar acum cu măști pe față, cu mănuși de plastic, neobosiți, din adresă-n adresă... 

Probabil când ne va ucide o pandemie pe toți, se vor opri și ei. 

***

Și apropo de noi toți murind... Aveți grijă ce scrieți pe Facebook, că vor veni extratereștrii și se vor uita la ce am postat în ultimele zile. Știți foarte bine că de acolo de sus, ne veghează și se uită la noi cum ne zvârcolim, în acest experiment pe care l-au pus la cale. 

Bineînțeles că glumesc. Nu va citi nici un extraterstru nimic după ce vom muri toți. 

Mă gândesc uneori la conturile de Facebook ale celor care mor, cum plutesc în derivă, mai departe, pe apele internetului - niște globule de-o infinită singurătate în marea prieteniei și a Like-urilor. 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK