Știință / Neuroștiințe

Creierul răufăcătorilor, creierul sfinților

de Emilian Mihailov

Publicat pe 29 martie 2019

În ultimul roman al lui Dostoievski, Ivan Karamazov se plânge că, dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis, și dacă totul este permis, atunci suntem pierduți. Cu greu ne putem opune acestei credințe. Frica, neîncrederea și prudența sunt naturale. Ele ne ajută să gestionăm incertitudinea lumii. Când ne îndepărtăm de ceilalți, evităm ce ar putea să ne facă. În schimb, dragostea, curajul, încrederea și bunătatea sunt riscante. Când acordăm încredere, putem fi răniți iremediabil. Dacă nu există o entitate care să vadă în sufletele oamenilor și să pedepsească bucuria fructului oprit, atunci omenirea își face de cap.

Pesimistul ne apare drept un înțelept, pentru că prudența îl va scăpa de multe complicații în viață. Doar că noi asociem pesimismul cu înțelepciunea și pentru că echivalăm în mod greșit bunătatea, dragostea și încrederea cu naivitatea. Într-adevăr, optimistul e predispus la naivitate, dar și pesimistul riscă o minte întunecată, ceea ce-i face pe amândoi să piardă contactul cu realitatea. Suspiciosul cronic este la fel de orb ca optimistul idiot. Numai cel care crește strâmb într-o lume urâtă nu vede că există destulă înțelepciune și în optimism. Iar dacă așa stau lucrurile, atunci moralitatea nu ne mai apare ca un mister pogorât din ceruri peste urâțenia noastră umană. Ea se poate naște și din resursele omului, așa strâmb cum e.

Ca să înțelegem cum e posibilă moralitatea pe pământ, merită să popularizăm replica mai puțin cunoscută pe care Dimitri Karamazov i-o dă fratelui său, Alexei: „aici, în cap, adică în creier, sunt nervi. Și tot acolo mai sunt și niște fibre subțiri (…) Vezi tu, de câte ori mă uit la ceva, un obiect oarecare, fibrele încep să vibreze (…) Și asta numai pentru că există fibrele acelea, nu fiindcă aș avea un suflet și aș fi plăsmuit după chipul și asemănarea nu știu cui (...) Mare lucru și știința, Aleoșa! Omul viitorului o să fie un om nou! N-ai încotro, trebuie să te dai la o parte, să-i faci loc științei să treacă!”

Moralitatea e în creier

Neuroștiința eticii a început să-și facă loc în vara lui 1848. Phineas Gage era un muncitor la o companie de căi ferate. Era perioada înfloritoare în care se construiau căi ferate pe tot teritoriul Americii. În pregătirea traseului, multe stânci trebuiau detonate. Deși Phineas Gage era priceput și meticulos, un singur moment de neatenție i-a fost fatal. Gage a aprins prea devreme praful de pușcă dintr-o țeavă de fier, explozia aruncându-l la zeci de metri. Când s-a ridicat, ceilalți colegi au rămas înlemniți. Iar asta nu pentru că stătea pe propriile picioare, ci pentru că țeava de fier îi intrase prin obrazul stâng și ieșise prin partea de sus a capului, asemenea unui pierce gigantic. Medicul din spital își amintește că, în tot timpul anamnezei, Phineas Gage i s-a părut o persoană perfect rațională, știa exact ce se întâmplase și răspundea cu precizie la întrebări. În doar două luni, Gage era în afara oricărui pericol și își reluase munca.

Dacă înainte de accident era o persoană echilibrată, ambițioasă și muncitoare, acum Phineas Gage nu mai era Phineas Gage. Agresa verbal femeile din jurul lui, își făcea planuri pe care le abandona imediat și trata cu indiferență dorințele celorlalți. Din această cauză a fost dat afară de la muncă, și nici prietenii nu-l mai vizitau. Abilitățile i-au rămas intacte, caracterul, însă, și-l pierduse. În acea vreme mai apăruseră cazuri de deteriorare neurologică care indicau ce zone ale creierului pun bazele percepției și limbajului, dar nimeni nu se aștepta să existe zone ale creierului care susțin în mod special comportamentul moral.

Creierul damnaților

Multă vreme s-a crezut că răufăcătorii au o natură malefică sau sunt posedați de forțe pe care nu le putem înțelegem. De altfel, și acum se crede că cei care suferă de anumite afecțiuni psihice trebuie exorcizați. Dar s-ar putea, pur și simplu, ca acești damnați să aibă un creier diferit de al nostru, cei feriți de soartă. Adrian Raine, neurolog american care a studiat o viață rădăcinile biologice ale violenței, a avut șansa să vadă creierele a 41 de criminali lipsiți de remușcări. Unul câte unul, legați cu lanțuri la mâini și la picioare, deținuții au intrat în laboratorul construit special pentru ei în închisoare. Subiecții au fost puși să rezolve probleme care necesită concentrarea atenției pentru o perioadă îndelungată. Scanarea creierelor a arătat că deținuții au un cortex prefrontal mult mai „leneș” decât cel al oamenilor normali.

Cu această parte a creierului, localizată în zona frunții și deasupra ochilor, se laudă specia umană. Omul are cel mai mare și mai sofisticat cortex prefrontal dintre toate mamiferele. Dacă acest text ar fi fost plictisitor și totuși l-ați fi citit până aici, atunci mulțumiți-i cortexului vostru prefrontal. Dacă aveți, însă, un cortex prefrontal sub-optimal, atunci sunteți predispus să folosiți violența pentru a rezolva conflictele cu ceilalți. În lipsa unui control al stărilor de disconfort, orice divergență se transformă mai ușor în ceartă, și orice ceartă se transformă mai ușor în violență fizică. Fără controlul pe care îl exercită cortexul prefrontal, comportamentul uman este lăsat la îndemâna reacțiilor emoționale brutale. Așa cum am văzut și în cazul lui Phineas Gage, apar inevitabil schimbări de personalitate care sunt antisociale. Nu întâmplător subiecții analizați de Adrian Raine sunt foarte impulsivi. Pe lângă faptul că au dereglări emoționale, acești criminali nu au creierul necesar pentru a stinge focul violenței.

Duce neuroștiința moralității la acceptarea răului?

Totuși, dacă deteriorarea creierului este cauza comportamentului criminal, atunci nu cumva le dăm răufăcătorilor o scuză excelentă? De acum încolo vor putea spune că nu ei sunt de vină. Creierul lor i-a forțat să facă asta! Mai mult, dacă descoperim cauzele neuronale ale comportamentului criminal, atunci nu ne va conduce asta la iertare, tot așa cum iertăm un somnambul care ne lovește?

Dacă drumul științei duce la iertare, atunci acest pronostic creează, pe bună dreptate, anxietate. Poate că nu vrem să ne uităm la creierul criminalilor pentru a le explica acțiunile, ci vrem să privim răul în față ca să-l condamnăm. Bruno Bettelheim, un supraviețuitor al lagărelor naziste, mărturisea: „mi-am impus să încerc să înțeleg doar psihologia prizonierilor și am refuzat să încerc să înțeleg psihologia ucigașilor naziști, iar asta din cauza pericolului omniprezent că înțelegerea deplină ar fi putut să se transforme în iertare. Cred că există acțiuni atât de malefice încât sarcina noastră este de a le respinge și preveni, nu de a încerca să le înțelegem empatic.”

Amigdala sfinților

Nu știu cum să evităm alchimia înțelegerii. Nu cred că putem promite cuiva că înțelegerea deplină nu va dilua apetitul de a condamna răul. Există, însă, o sursă de speranță pe care o putem lua din cunoașterea creierului damnaților. Odată ce acceptăm că răul are o bază neurobiologică, atunci și binele are o bază neurobiologică. Iar asta ne oferă posibilitatea de a îmbunătăți auto-controlul și empatia oamenilor. Un creier mai bun conduce la un comportament moral mai bun.

Abigail Marsh, directoarea laboratorului de neuroștiința emoțiilor de la Universitatea Georgetown, a scanat creierele unor altruiști extraordinari. De obicei, oamenii sunt buni cu prietenii, familia și cu cei pe care îi cunosc îndeaproape. Nu prea se sacrifică pentru necunoscuți, iar atunci când o fac, sacrificiul este nesemnificativ. Altruiștii extraordinari sunt cei care nu văd diferențe între apropiați și străini, ajungând până la a-și dona organele unor persoane pe care nu le-au cunoscut deloc. Ce a descoperit Abigail Marsh este că acești altruiști ieșiți din comun au, de fapt, o amigdală mai mare decât oamenii obișnuiți și o capacitate mai bună de a depista și reacționa la fricile și frământările celorlalți. Amigdala este cea mai veche parte a creierului uman și reprezintă centrul de procesare a emoțiilor. Creierul altruiștilor extraordinari este acordat să citească mai bine stările celorlalți, fără să se concentreze prea mult pe relațiile sociale, de prietenie sau de colegialitate, în care suntem prinși atunci când favorizăm pe unii sau pe alții.

Înflorirea creierului

Poate că Dumnezeu e singurul care vede în sufletele oamenilor, dar neuroștiința moralității ne oferă acces la partea întunecată și la partea luminată a creierului uman. Nu e de ajuns să ne concentrăm pe educație morală și propovăduirea valorilor. Trebuie să ne asigurăm ca societate că fiecare persoană, mai ales la început de existență, va avea parte de o dezvoltare completă din punct de vedere neuropsihic. În primii ani din viață, iubirea maternă și nutriția sunt cruciale. De asemenea, progresul științei ne dă posibilitatea să intervenim la nivel genetic pentru a elimina acele „semințe rele” care duc la un creier disfuncțional. Cu un creier înflorit oricine va încasa mai bine loviturile vieții.

Foto: geralt/Pixabay

De Emilian Mihailov mai puteți citi:

Festivalul brutalității

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK