Animat de un tur de forță al actriței Ana Dumitrașcu și lansat ieri în premieră mondială la Festivalul de Film de la Cannes, „Jurnalul unei cameriste” de Radu Jude este un omagiu incredibil adus milioanelor de românce care fac muncă de îngrijire în Vestul Europei.
Este foarte straniu să vezi cel mai nou film de Radu Jude în străinătate, ca spectator român. E straniu, e bizar, e profund inconfortabil și alienant – și cred că dacă l-aș fi văzut acasă și nu la Cannes, nu m-aș fi simțit la fel. De ce? Fiindcă în vasta majoritate a dăților în care am văzut câte un film construit în jurul unei migrante române, eram acasă, deci construiam raporturile de distanță și empatie din acest punct, situată la propriu în acel „aici” pe care personajele le părăsesc pentru un „acolo” din vest. (Un „aici” și „acolo” pe care filmul îl speculează încă de la primele sale câteva cadre, inclusiv în ce privește formatul imaginii: în vreme ce scenele amplasate în Franța sunt filmate pe o cameră „clasică” de cinema, cele din România sunt „imagini sărace”, trase pe camere de telefon.)
De data asta, diferența majoră era faptul că eram și eu „acolo” și, ca atare, regăsindu-mă mult mai mult și direct în drama personajului – realizând că sunt așezată între sute de spectatori din toate colțurile lumii, mai ales din Franța, în mijlocul aceluiași mediu haut-bourgeois binevoitor și ipocrit în care se învârte de nevoie protagonista acestui nou film ca să muncească. Multe dintre glumele cu specific local la care publicul cannois râdea cu poftă îmi provocau compasiune față de protagonistă, mă făceau să-i simt exasperarea și înstrăinarea. Alteori, m-am trezit că sunt printre singurii care râdeau din sală, mai ales la vreo înjurătură extra-colorată din scenariu, devenind instantaneu jenată de tăcerea din jur. Când un critic american reputat și adesea viral pe Twitter, așezat întâmplător la câteva locuri distanță de mine, a râs zeflemitor (à la aha!) la o glumiță despre executarea lui Ceaușescu, am simțit că mai am puțin și-mi sar capacele, că trebuie să mă abțin să nu mă-ntorc la el și să-i strig: „Auzi, dar tu ce ai impresia c-ai înțeles, de fapt, bă boule?” Și am simțit toate acestea mai ales fiindcă Jurnalul unei cameriste este, între multe altele (fiindcă un film de Jude nu este niciodată despre un singur lucru), întocmai un film despre cum situația unei muncitoare migrante – cât și, în fine, a oricărui om exilat, din orice motive – nu poate fi niciodată cuprinsă pe de-a-ntregul de cei între care ajunge să se afle, departe de casă, dar nici de cei care rămân în urma ei.
În bună tradiție pentru autorul său, Jurnalul unei cameriste apasă simultan pe multiple puncte nevralgice, deopotrivă sociale și politice: în primul și în primul rând, pe enorma trauma a femeilor care au fost nevoite să practice munca de îngrijire în țările din vestul Europei (multe dintre ele, suferinde de „sindromul Italia”), mergând apoi mai departe către ipocrizia burgheză, marile conflicte armate ale epocii contemporane și terminând în contradicțiile sale ideologice cele mai violente. Continuând un lung șir de protagoniste din opera lui Jude, Gianina (într-o interpretare absolut fantastică a Anei Dumitrașcu) este cu siguranță diferită de seria de femei mic-burgheze care o preced, de minimis în privința originilor ei (vine de la sat) – însă o particularizează și o oarecare afinitate artistică și un talent înnăscut pentru actorie și interpretare, care-o pun în rând cu Angela din Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (2023) și Mariana din Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018).
Filmul urmărește trei luni de zile din viața Gianinei, care lucrează și locuiește la Bordeaux, în calitate de bonă live-in pentru Louen, fiul lui Marguerite (Mélanie Thierry) și Pierre Donnadieu (actorul-cult Vincent Macaigne). O familie care, după cum aflăm treptat, cu fiecare cameră în plus pe care românca o șterge de praf, de la o bucătărie aparent obișnuită la un dormitor kitch-luxe, este de „viță nobilă”, liberală, de centru-stânga, lucru care îi sensibilizează întrucâtva față de situația cameristei lor, dar între ei rămâne o prăpastie de netrecut. Una chiar și mai mare decât cea care se cască între Gianina și fetița ei de 9 ani, rămasă în grija bunicii de la sat, cu care se apelează prin video în fiecare seară, promițându-i că vine acasă de sărbători și că o va lua curând la ea, în Franța. Uneori, își mai trimit una alteia și mici video-jurnale filmate pe telefon (care, nu de puține ori, le provoacă mai mult rău decât bine una alteia – filmările aduc și exprimă lacrimi, furie, neputință ș.a.m.d.), iar contrastul dintre imaginile cu centrul Bordeaux-ului și ruralul profund românesc, unde se taie găina, se merge cu căruța și se doarme în bucătărie, nici că ar putea fi mai puternic. În plus, cu excepția lui Pierre (care, tipic pentru un personaj jucat de Vincent Macaigne, e un soi de lovable loser), toți bărbații din universul Gianinei sunt absenți și/sau abuzivi – conturând astfel un univers social feminin marcat de suferință.
Dacă până aici, nu pare că filmul este o adaptate a nuvelei eponime de Octave Mirabeau (ori un remake după adaptarea lui Luis Bunuel din 1964, la care se face o trimitere en passant, însă de efect), ci mai degrabă o explorare liberă, inspirată de drama a milioane de românce aflate în situații similare, aici intervine unul dintre așii din mâneca filmului. Încurajată de Marguerite, Gianina joacă într-o adaptare scenică a cărții, realizată de un colectiv divers de studenți, condus de o regizoare de teatru independent la rândul ei româncă, Ilinca (Manolache, magnetică ca întotdeauna). Doar că și în acest mediu vădit progresist, educat, care e antirasist/feminist/anticlasist/vegetarian/all that jazz, vrea să practice un teatru inspirat de Augusto Boal și provoacă distincțiile și metodele artistice convenționale, Gianina se lovește de diverse diferențe de clasă și de un rezultat care, la fel ca în Nu aștepta…, ajunge mai degrabă să întărească stereotipurile pe care caută să le critice (aici, misoginia și male gaze-ul) decât să le demonteze. (Dialectică pe care, însă, filmul o duce până la capăt: între fantezia sexuală obiectificatoare și nerealistă a „originalului” și adevărul mult mai pragmatic al vieții unei îngrijitoare.) Totodată, Jude face clar că și acest univers al expaților are propriile sale ierarhii, propriile sale reguli: în timp ce Gianina poate trece pe lângă cerșetorii conaționali în grabă, făcându-se că-i ignoră, nu același lucru se poate spune despre relația ei cu regizoarea Ilinca – care are avantajul faptului de a fi o migrantă „creativă”, „white collar” și, ca atare, are puterea adițională care vine la pachet cu acest statut. (Evident, Gianina nici că-și închipuie că ar putea să-și dezvolte mai departe de-atât talentele.)
De altfel, în aceste scene ale adaptării în ramă își scoate capul acel Radu Jude mai degrabă obraznic și preocupat de „vulgar” din ultimele sale câteva filme, în vreme ce planul principal al filmului vine mai degrabă în continuarea lui Kontinental ‘25 (2025). Pare că odată cu vria experimentală, iconoclastă și licențioasă/vulgară în extrem din Dracula (2025), cineastul și-a exorcizat niște obsesii și preocupări – și că acum, „eliberat” de „povara” acestora, revine la o formulă mai „așezată”, care e doar aparent mai cuminte/convențională din punct de vedere formal. Dar, în dedesubt, interesul său față de dialectica imaginilor contemporane și de medialitatea cinemaului rămâne persistent: vezi scene în care la televizor rulează diverse filme canonice, ori în care pe un ecran de laptop curg imagini reale de pe frontul războiului ruso-ucrainean, „găsite pe Facebook”; sau o extrem de emoționantă scenă în care fetița Gianinei își aruncă telefonul cât colo după o ceartă, camera rămasă filmând în gol, pe un colț de pat și tavan. Altminteri, această formă „cuminte” pare să conțină un comentariu critic implicit la adresa industriei filmului și a dependenței cinemaurilor periferice, precum cel românesc, față de sistemele acestuia (circuitul festivalier internațional, coproducțiile europene etc.), a felului în care centrul dictează marginilor – de la mijloacele de producție până la cele estetice.
Există în film un citat frumos din Jean Genet, în Notre-Dame-des-Fleurs, care surprinde strania stare de fapt – și de suspendare – în care se află personajul Gianinei: „Liber, cu alte cuvinte, exilat între vii, mi-am croit un suflet pe măsura locuinței mele”. Căci ce vedem la protagonistă – amplificat, sigur, de jocul foarte nuanțat al Anei Dumitrașcu, într-un rol bilingv foarte solicitant pe care îl duce extraordinar de bine – este cum ea supraviețuiește la propriu. Nu doar prin munca la care o obligă curenți socio-politici cruzi și de neînțeles, ci și în timpul acestei munci. O vedem cum își creează o viață intermediară, care e nici a familiei de acasă, nici a celei din Franța, ci suspendată, așadar înțeleasă din ambele părți. De pildă, vedem cum ea se apropie de această familie „adoptivă”, cum o tratează cu grijă și gentilețe, cum împarte cu aceștia bucăți din viața și cultura ei (vezi secvența magistrală în care ea povestește Tinerețe fără bătrânețe – care funcționează aici ca o metaforă fantastică și straniu-profetică a experienței migratorii). Asta, în timp ce departe de ochii lor, îi suduiește și drăcuiește pe română, își pune câte o mică manea ca să se motiveze în timp ce face curățenie ori de mâncare ori ia o pauză ca să dea un scroll prin reel-urile iconicului Bobiță. E o postură adesea contradictorie, ipocrită, aproape schizoidă: pentru a-și alina fiica (evident conștientă și supărată că mama ei crește un alt copil, în timp ce moare de dorul ei), ea îl ocărăște pe Louen atunci când se sună, în timp ce-l tratează pe acesta doar cu tandrețe și răbdare; în timp ce se îngrijește de bunica familiei, conversându-se cald cu aceasta, șuieră un „mori dracului de babă” pe sub mustață atunci când iese din încăpere.
Însă tocmai aici se află și miza filmului, într-un oarecare sens: în aceste contraste care, în ciuda unei aparente contradicții esențiale, coexistă totuși în indivizi și în societate. Mai ales cei din familia Donnadieu, care nu sunt niște tartori abuzivi, nu își supun angajata unor tratamente inumane – la care tânăra face altminteri aluzie, într-o scenă în care discută cu Marguerite despre fostele ei locuri de muncă – și îi lasă un aparent spațiu de negociere (căci nu poți negocia nimic, de fapt, dintr-o postură economică atât de fragilă, mai ales nu când ți se oferă un bonus). Nici Gianina nu este o „victimă socială clasică”, ci o caricatură care poate fi citită în cheie xenofobă de către francezi / autodisprețuitoare de către burghezia română. Iar atât studenții de la teatru cât și musafirii familiei, care mai că se iau la bătaie pe tema pro-/anti-NATO, și mai ales bunica binevoitoare, care-și amintește amar că în tinerețile ei '68-iste obișnuia să-l admire pe Ceaușescu cel „nealiniat și pro-palestinian” – niciunii dintre acești oameni nu sunt răi. (Aceasta din urmă fiind jucată – neîntâmplător – de marea Marie Rivière, una dintre muzele lui Eric Rohmer în seria Comediilor și proverbelor și-n Cele patru anotimpuri.) Fresca politică de-aici este mai complexă și cuprinzătoare ca oricând.
Refuzând să fetișizeze suferința protagonistei sale – așa cum au făcut-o, oportunist, atâtea alte filme înaintea sa –, Jurnalul unei cameriste reușește să surprindă, în sfârșit, într-o manieră complexă și profund umanistă, tragedia profundă pe care o trăiesc, în tăcere și invizibilitate socială, nenumărate îngrijitoare și badante din Est. Căci, dincolo de vena obișnuită a comediilor de moravuri ale lui Jude, piperată cu mult umor și cu trimiteri deopotrivă pop și înalt-culturale, acest film este, fundamental vorbind, o tragedie. Faptul că ambele filme românești prezente la această ediție a festivalului de la Cannes (acesta, cât și Fjord, de Cristian Mungiu) discută despre fenomenul migrației economice românești n-ar trebui să fie lăsat pe seama întâmplării – mai ales, nu în contextul în care România ultimilor ani a devenit ea însăși nu doar o țară „exportatoare” de mână de lucru (ca să-l citez imperfect pe Costi Rogozanu), ci și o „destinație”. Rămâne de văzut cum a articulat Mungiu tema, după premiera de luni seară de la Cannes, însă ce pot spune cu siguranță, încă de pe acum, că Jurnalul unei cameriste este un film care va dăinui mult timp după ce va termina de rulat pe ecran – și un film care sper că-și va găsi publicul și în rândul celor pe care le reprezintă cu atâta candoare.
