E greu să nu vezi marea pană de curent de pe Riviera Franceză ca pe un semn providențial – atât al crizei climaterice și politice și al ierarhiilor puterii (în timp ce orașul a rămas în beznă, festivalul s-a reluat repejor, grație unor generatoare puternice), cât și drept incident care încapsulează perfect sentimentul unei ediții nu slabe, ci în mare parte nicicum din punct de vedere al filmelor.
Anul acesta era cât pe ce să credem că nu vor exista filme românești în selecția festivalului de la Cannes. Au „scăpat turma” două scurtmetraje, dintre care unul a fost declarat câștigătorul competiției Semaine de la Critique.
Pe parcursul primelor zile de Festival de Film de la Cannes, am simțit cum stomacul meu s-a tot micșorat în anticiparea turului doi al alegerilor, dintr-o inadecvare abisală între privilegiul enorm de-a fi aici și faptul că acasă avea loc cea mai importantă strădanie politică de la Revoluție încoace.
Cui îi mai stă capul la festivalul de la Cannes? În drum spre festival, Flavia Dima ne dă trei motive întemeiate să ne pese de ediția de anul acesta, care tocmai a început.
E un pic straniu să mă gândesc că s-au scurs cinci ani de la prima dată când am aterizat pe boulevard de la Croisette și la toate lucrurile care s-au schimbat între timp la mine, la lume, cât și la microuniversul care se adună în fiecare lună de mai în jurul Palais des Festivals.
Pe durata monumentalului documentar „Direct Action” cei doi co-regizori oferă o demonstrație a ceea ce, de regulă, nu se filmează – fie că este vorba de cinemaul politic, fie de film în general.
„Henry Fonda for President”, un film de debut lansat după aproape 40 de ani de carieră, rezumă prin figura sa centrală nu doar cei 120-și-un-pic de ani ai cinemaului, ci însăși întreaga istorie a Statelor Unite ale Americii.
Corespondență de la Festivalul de Film de la Berlin. Un documentar ne invită să ne întrebăm: cine sunt, de fapt, cei care au acces la arta patrimonializată?
În ultima sa misivă de la Cannes 2023, Flavia Dima, critic de film, ne aduce palmaresul ediției, dar poposește un pic și asupra noilor Scorsese, Victor Erice și Hong San-Soo.
În a doua misivă de la Cannes, Flavia Dima vede un Godard până acum inedit, e dezamăgită de noul Wes Anderson, dar e și încântată de Todd Haynes și Aki Kaurismäki.
Revenim și anul acesta cu o serie de corespondențe de la Festivalul de Film de la Cannes. În prima ei misivă: un vesel parastas, o atmosferă elegiacă și cinci filme (unul dintre ele cu adevărat monumental).
Câteva gânduri despre cea de-a 75-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes, la rece – față în față cu un palmares care te lasă cam rece.
Azi e ziua cea mare, în care se decernează cel mai important trofeu al industriei, dar spre deosebire de alți ani, nu există un singur mare favorit.
Multe dintre filmele pe care le-am văzut în aceste două zile și-un pic propun o evadare înspre alte perioade istorice.
M-am întors de la primul meu Cannes, un festival care încă mi se așează în cap ca un puzzle cu 1000 de piese.
Ediția aniversară de 20 de ani a Nopții Muzeelor va fi marcată anul acesta printr-un protest fără precedent pentru lumea culturală din România. Angajați din muzee și biblioteci din toată țara vor ieși în stradă la București, iar instituțiile pe care le reprezintă vor fi închise în noaptea în care, în mod obișnuit, primeau sute de mii de vizitatori. Lucrătorii din muzee și biblioteci spun că sunt în acest moment de departe pe ultimul loc în sistemul salarial public din România și că s-a ajuns la „un moment de tensiune maximă”.
Am vorbit cu mai mulți artiști și operatori cultural implicați în protestele care au loc în sectorul independent.
Ilustratoarea Sorina Vazelina a creat o serie de benzi desenate pe tema reducerilor de fonduri din cultură.
