Rece precum climatul zonei în care îi este plasată acțiunea, „Fjord”, cel mai nou film al lui Cristian Mungiu, este mai degrabă o demonstrație retorică decât o reflecție autentică asupra unui caz, celebru în epocă, în care copiii unei familii de români au fost luați din familie de protecția copilului din Norvegia.
★★★★★☆☆☆☆☆
Animat de un tur de forță al actriței Ana Dumitrașcu și lansat ieri în premieră mondială la Festivalul de Film de la Cannes, „Jurnalul unei cameriste” de Radu Jude este un omagiu incredibil adus milioanelor de românce care fac muncă de îngrijire în Vestul Europei.
Urmărim cu interes filmele care concurează la Oscaruri sau căutăm titluri interesante dincolo de spotlight? Cum arată lumea reflectată în nominalizările acestui an și ce discuții importante deschid? Cum privim relația filmului cu politica? Sunt doar câteva dintre întrebările pe urma cărora au pornit criticii Flavia Dima, Victor Morozov și Andrei Rus, înaintea primei ediții de „Cinema entre nous”.
Regizorul Radu Jude și istoricul Adrian Cioflâncă discută despre noua lor colaborare, scurtmetrajul „Plan Contraplan”, care juxtapune imaginile realizate de fotograful american Edward Serotta pe durata unor călătorii în România anilor optzeci cu pozele de filaj pe care i le-a făcut pe ascuns Securitatea.
Am vorbit cu Avi Mograbi, unul dintre cei mai cunoscuți documentariști israelieni contemporani, despre ce poate (și nu poate) cinemaul să facă în timpul unor asemenea vremuri.
Documentarul „Lesvia”, lansat în 2024, lungmetrajul de debut al regizoarei, nu se rezumă doar la istoria absolut fascinantă, pe alocuri îmbătătoare, a comunității lesbiene din Eresos, ci, la fel ca realizatoarea sa, există concomitent și în lumea „localnicilor”, a ruralului mic din Mediterana.
E greu să nu vezi marea pană de curent de pe Riviera Franceză ca pe un semn providențial – atât al crizei climaterice și politice și al ierarhiilor puterii (în timp ce orașul a rămas în beznă, festivalul s-a reluat repejor, grație unor generatoare puternice), cât și drept incident care încapsulează perfect sentimentul unei ediții nu slabe, ci în mare parte nicicum din punct de vedere al filmelor.
Anul acesta era cât pe ce să credem că nu vor exista filme românești în selecția festivalului de la Cannes. Au „scăpat turma” două scurtmetraje, dintre care unul a fost declarat câștigătorul competiției Semaine de la Critique.
Pe parcursul primelor zile de Festival de Film de la Cannes, am simțit cum stomacul meu s-a tot micșorat în anticiparea turului doi al alegerilor, dintr-o inadecvare abisală între privilegiul enorm de-a fi aici și faptul că acasă avea loc cea mai importantă strădanie politică de la Revoluție încoace.
Cui îi mai stă capul la festivalul de la Cannes? În drum spre festival, Flavia Dima ne dă trei motive întemeiate să ne pese de ediția de anul acesta, care tocmai a început.
E un pic straniu să mă gândesc că s-au scurs cinci ani de la prima dată când am aterizat pe boulevard de la Croisette și la toate lucrurile care s-au schimbat între timp la mine, la lume, cât și la microuniversul care se adună în fiecare lună de mai în jurul Palais des Festivals.
Pe durata monumentalului documentar „Direct Action” cei doi co-regizori oferă o demonstrație a ceea ce, de regulă, nu se filmează – fie că este vorba de cinemaul politic, fie de film în general.
„Henry Fonda for President”, un film de debut lansat după aproape 40 de ani de carieră, rezumă prin figura sa centrală nu doar cei 120-și-un-pic de ani ai cinemaului, ci însăși întreaga istorie a Statelor Unite ale Americii.
Corespondență de la Festivalul de Film de la Berlin. Un documentar ne invită să ne întrebăm: cine sunt, de fapt, cei care au acces la arta patrimonializată?
În ultima sa misivă de la Cannes 2023, Flavia Dima, critic de film, ne aduce palmaresul ediției, dar poposește un pic și asupra noilor Scorsese, Victor Erice și Hong San-Soo.
În a doua misivă de la Cannes, Flavia Dima vede un Godard până acum inedit, e dezamăgită de noul Wes Anderson, dar e și încântată de Todd Haynes și Aki Kaurismäki.
Revenim și anul acesta cu o serie de corespondențe de la Festivalul de Film de la Cannes. În prima ei misivă: un vesel parastas, o atmosferă elegiacă și cinci filme (unul dintre ele cu adevărat monumental).
Câteva gânduri despre cea de-a 75-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes, la rece – față în față cu un palmares care te lasă cam rece.
Azi e ziua cea mare, în care se decernează cel mai important trofeu al industriei, dar spre deosebire de alți ani, nu există un singur mare favorit.
Multe dintre filmele pe care le-am văzut în aceste două zile și-un pic propun o evadare înspre alte perioade istorice.
M-am întors de la primul meu Cannes, un festival care încă mi se așează în cap ca un puzzle cu 1000 de piese.
Un dialog necesar cu cercetătoarele Amelia Bonea & Irina Nastasă-Matei, despre munca din spatele volumului „Negotiating In/visibility”, pe care l-au editat. Cartea e dedicată femeilor din inginerie, medicină și alte științe, ale căror contribuții importante au fost trecute cu vederea.
Am invitat patru autoare să vorbim despre lipsa femeilor din manualele de literatură română și despre efectele acestei absențe.
Despre forța unui protest istoric, cu Pamela Hogan, producătoare și regizoare americană care a documentat în Ziua în care Islanda a stat pe loc un moment decisiv pentru drepturile femeilor din Europa.
