În timp ce răscoleam în redacție prin listele noastre personale de cărți (nu doar cele duse până la capăt, dar și cele abandonate, uitate sau cele din categoriile despre care vorbește Italo Calvino în Dacă într-o noapte de iarnă un călător - „cărți pe care ai vrut să le citești, dar înainte de care au fost alte cărți de citit, mai importante”, „cărți care acum sunt prea scumpe și pe care o să le pândești la reduceri”, „cărți pe care toată lumea le-a citit, deci e ca și când le-ai fi citit și tu” etc.), am observat cel puțin un lucru. Că am citit foarte puțin, spre deloc, literatură din Balcani, și că știm foarte puțini scriitori vecini. Asta deși poate am simțit uneori adierea frustrării, că literatura română e în mare parte obscură în afara țării (eu, cel puțin, am simțit asta într-o foarte mare librărie din Londra, unde raftul dedicat României era înduioșător de sărac). Cei mai mulți dintre noi am tocit toboganul literaturii occidentale, dar ne-am ținut departe de literatura țărilor balcanice, cu toată istoria lor recentă fragmentată și încâlcită. Iar asta se vede inclusiv în oferta editurilor românești: avem puține traduceri din autori sârbi, croați, bosnieci, albanezi & co., iar multe dintre traducerile deja existente nu au fost de ceva vreme reeditate sau sunt greu accesibile. Așa că, împreună cu prietenii de la Cărturești, am hotărât să dăm o tură prin literatura Balcanilor. Și-am început cu Serbia, Croația, Bosnia, Albania, Bulgaria și Slovenia, unde am făcut descoperiri fabuloase în materie de citit. 

Unicat. Cartea cu o sută de finaluri, de Milorad Pavić, traducere din sârbă de Mariana Ștefănescu, Editura Pandora M, 2015

Ce-ar fi dacă visele ar pluti printre noi? Vise de toate felurile, ale tuturor celor vii sau morți, vise visate și nevisate? Să le tragem în piept ziua și să le trăim noaptea, stranii și familiare în același timp. Și dacă ar exista și o piață de vise, cu negustori care să culeagă visele ca pe niște fructe, uneori necoapte, pentru a le vinde celor care vor să-și afle viitorul cu ajutorul lor?

Unicat e întortocheata poveste a lui Aleksandr, androgin numit, după caz, Aleksa sau Sandra și negustor de vise ce trebuie să-și plătească datoria prin comiterea a două crime. E o carte atipică, cu o sută de finaluri ce se desprind din narațiune, pentru ca cititorul să-l poată alege pe cel care i se potrivește. În lumea noastră cu linkuri ce duc la alte linkuri, niciodată nu există un singur final. (Vlad Odobescu)

„Aleksa Klozevic încearcă și în acea dimineață obișnuitul disconfort la bărbierit. Reflectarea în oglindă a numitei Sandra îi pricinuiește aceeași neplăcere. Dat fiind că la fiecare reflectare trebuie să-i imite mișcările, de cum începe să se radă, frumoasa din oglindă începe să-și pieptene minunatele-i plete albăstrii; pe când el se săpunește, ea își pomădează obrajii. Din care pricină Aleksa nu mai vede nimic, așa că se bărbierește orbește.”

Slavenka Drakulić, N-ar face rău nici unei muște, traducere de Catrinel Pleșu, Curtea Veche, 2008

Vara asta am fost în vacanță în Croația și Serbia și, prinsă la mijloc între bannerele anti-NATO din Belgrad și liniștea suspectă a străduțelor din Zagreb, am intrat într-o librărie să caut o carte despre războiul din fosta Iugoslavie. Am găsit-o pe Slavenka Drakulić, despre care mai știam câte ceva, pentru c-a fost invitată la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, în 2012, și pentru că i se spune, din nevoia eternă de referințe vestice, „Simone de Beauvoir a Europei de Est”. Cartea asta, rezultatul unor ședințe intense de asistat la procesele criminalilor de război, la Haga, e o explorare a câtorva întrebări care mi se par din ce în ce mai importante și mai prezente: Cum ajung să se ucidă între ei oameni care au trăit împreună în pace și înțelegere? Cum contribuie miturile naționale și lipsa de cunoaștere a istoriei la prejudecăți, ură, și în cele din urmă război? Cum reacționează o țară când trebuie să-și condamne propriii criminali? Cum se transformă cetățenii obișnuiți în monștri? 

Scrisă sub forma unui roman non-fiction, N-ar face rău nici unei muște e o lectură revelatorie și cutremurătoare de istorie recentă și psihologie umană. O să găsiți în ea istoriile celor care au ordonat ucideri și violuri în masă, inclusiv al Biljanei Plavšic, singura femeie acuzată de crime de război (și singura care și-a și recunoscut vina), a celor care le-au comis (unii le-au regretat, alții nu, alții au intrat în politică), a oamenilor simpli și a flagelului furturilor de televizoare din casele vecinilor uciși, a singurului proces pentru crime de război care a avut loc într-o țară din fosta Iugoslavie (și care s-a lăsat cu proteste în care zeci de mii de croați și-au apărat în stradă criminalii). O colecție de istorii (tot insist pe cuvântul ăsta), cu atât mai actuală cu cât retorica naționalistă începe din nou să spulbere rațiunea în partea asta de Europă și nu numai. 

(Cartea a fost tradusă în 2008 și la noi, e încă disponibilă pe site-ul editurii. Dacă ați ținut la CM cu Croația, ar trebui musai s-o citiți. Evident, și dacă nu.) (Luiza Vasiliu)

„De abia acum pot înțelege cât de ușor este să începi un război în absența faptelor reale. Un război nu izbucnește din senin; după cum s-a văzut în Iugoslavia, el trebuie pregătit. Conducătorilor politici le este ușor să folosească imagini cum sunt cele pe care mi le aminteam eu, să folosească memoria afectivă a oamenilor și să să se bizuie pe ea pentru a clădi ura. Pentru că în societățile totalitare, în care nu există istorie adevărată, fiecare persoană are, în propria sa memorie, o colecție de asemenea imagini, ceea ce devine periculos, dacă nu are mai mult decât atât. Conducătorii politici pot apela la astfel de imagini, le pot combina cu mitologia populară și pot declanșa diverse stări emoționale făcând la nesfârșit propagandă la televizor. E greu să te aperi de asemenea propagandă, dacă nu există o istorie comună în care cred toți. Sub presiunea emoțiilor, stratul subțire de raționalitate se prăbușește ușor.”

Observatorul, de Evald Flisar, traducere din slovenă de Paula Braga Šimenc, Editura Pandora M, 2017

N-am mai citit până acum niciun prozator sloven, așa că nu prea știu de unde să-l iau pe Evald Flisar; din câte înțeleg, e un autor controversat cu o biografie spectaculoasă (printre altele, a fost conductor de metrou în Sydney). Născut în 1945, Flisar a fost președintele Asociației Scriitorilor din Slovenia și redactor-șef al revistei Sodobnost. Scrie proză, teatru și cărți de călătorie (a călătorit în vreo 100 de țări) și e cel mai tradus scriitor sloven. Acest roman, descris de revista Mladina ca „un amestec de thriller filosofic, poveste de dragoste și roman polițist”, este o poveste despre observare și participare, un fel de bildungsroman pe fast-forward.  Simon, personajul principal, este un tânăr dramaturg (voyeur în timpul liber) care își imaginează că e personaj de roman și de film și-și construiește o identitate bazată pe iluzii și proiecții. El află că mai are un an de trăit și se hotărăște, ca în timpul rămas, să joace „să îndese tot ce se poate face, cunoaște, trăi într-o viață de o durată optimă.” Sarcasmul e dublat mereu de dialoguri despre sex, viața ca operă de artă și reflecții pe marginea ideii de sine. Barton Fink, Woody Allen, Al Pacino și Uma Thurman sunt câteva dintre figurile care apar aici, într-o lume blurată unde lucrurile o iau cam razna. (Ionuț Sociu)

„Simon se întinde pe canapea. Woody Allen stă pe scaunul rotativ și se sprijină cu coatele pe masă.

- Sunt întins pe canapeaua asta prima dată…

- Bineînțeles, doar ești tânăr. Ce ai sperat venind aici?

- Am nevoie de o asigurare că nu sunt nebun.

- Oh, nebuni suntem cu toții, nu citești ziarele, nu te uiți la televizor?

- Mi se pare că am devenit personajul unui roman scris de un tâmpit. Realitatea nu mi mai pare adevărată. Nu găsesc nicio explicație pentru toate lucrurile care mă zăpăcesc.”

Semne lângă drum, de Ivo Andrić, traducere din sârbocroată de Dragan Stoianovici, Editura Curtea Veche, 2010

Andrić e un gigant – și nu doar pentru că a câștigat în 1961 Premiul Nobel pentru Literatură cu romanul recent reeditat la Polirom, în traducerea lui Gellu Naum, E un pod pe Drina... În 1914, în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, pretextul care a declanșat Primul Război Mondial, Andrić a fost arestat ca parte din complot. L-au eliberat din lipsă de dovezi, dar l-au ținut în arest la domiciliu trei ani, până s-a terminat războiul. A fost diplomat între războaie, inclusiv mai bine de un an la București, iar al Doilea Război Mondial l-a petrecut în Belgradul ocupat de naziști, în apartamentul unui prieten. Tot un fel de arest la domiciliu, zic biografii. Acolo și-a scris principalele opere. Nobelul l-a luat într-un an în care printre contracandidați se numărau J.R.R. Tolkien, Robert Frost, E. M. Forester și John Steinbeck.

În post-Iugoslavia, Andrić e controversat: bosniecii nu-l plac, pentru că spun că în opera lui există o vădită tentă anti-musulmană. Croații i-au și interzis cărțile până la începutul anilor 2000, pe motive de naționalism. Sârbii îl iubesc. Fun facts: Andrić e croat la origini, deși s-a născut în Bosnia și Herzegovina, dar când s-a mutat la Belgrad a început să se identifice drept sârb.

Tot acest preambul e aici pentru că Semne pe lângă drum e o colecție de însemnări și aforisme de-ale lui Andrić, în care se oglindește viața pe care-a trăit-o și lumea din jurul ei. Își ia titlul de la un basm, în care un tânăr pleacă în lume în căutarea fericirii, dar ca să știe pe unde să se întoarcă face semne cu toporișca în scoarța copacilor pe lângă care trece. Așa și Andrić: „Semnele pe care le lăsăm în urma noastră nu vor evita soarta a tot ce-i omenesc: precaritatea și uitarea. Poate vor rămâne nebăgate în seamă? Poate că nimeni nu le va înțelege? Și totuși, ele sunt necesare, așa cum este firesc și necesar ca noi, oamenii, să comunicăm între noi și să ne destăinuim unii altora.” 

Andrić se destăinuie și se dezvăluie în siajul vieții lui agitate, trăită între națiuni și limbaje, naționalism și comunism, frică, perisabilitate, demnitate, onoare, iubire, curaj, uitare, Dumnezeu. Cu fiecare vignetă și fiecare aforism din Semne pe lângă drum mai adaugă o crestătură în scoarța cerebrală a cititorului, pe care-l pune astfel să-și întoarcă privirea asupra tuturor aceste noțiuni uriașe, ca să le vadă din unghiul unic și perfect exprimat al lui Andrić. (Ioana Pelehatăi)

„În iubire încape multă durere, dezordine și nedreptate. Dar ea este un lucru atât de misterios încât poate că doar în oglinda judecății noastre superficiale și imperfecte se înfățișează așa. Puterea și măreția iubirii, pe care niciodată nu o cunoaștem îndeajuns, poate că sunt atât de neasemuite încât și ceea ce nouă ni se pare a fi durere, dezordine și nedreptate se îndreaptă și are o contrapondere undeva, pe un plan superior, la care privirea noastră nu accede.”

Cartea vieților mele, de Aleksandar Hemon, traducere din engleză de Anca Dumitrescu, Editura Black Button Books, 2018

Deși nu-i prima întâlnire cu Hemon (îi mai citisem romanul Omul de nicăieri, tradus de Dan Sociu la Polirom), Cartea vieților mele e prima mare dragoste cu scrisul lui. Odată ce am început s-o citesc, a bătut instant toate testele: n-am simțit nici blocajele din trafic spre casă, nici foamea, iar de notificările din social media & alte unelte de procrastinare am uitat cu totul. Cartea e o colecție de texte de non-ficțiune, în care Hemon, născut în pe-atunci-Iugoslavia și stabilit în SUA fix înainte de începerea războiului din Bosnia, își povestește viața pe sărite. De la copilăria și tinerețea revoluționară din Sarajevo, până marea transformare declanșată de Chicago. Ce m-a confiscat cu totul: amestecul de luciditate și tandrețe, de ironie - îndreptate în egală măsură spre sine și spre ceilalți - și simț al observației; felul în care istoria mare, a unei țări-care-se-descompune-brutal-în-multe-țări, se oglindește în istoria mică, a familiei Hemon, care simte în ceafă răsuflarea fierbinte a războiului; o senzație liniștitoare de familiaritate & nostalgie, pe care-o împărtășesc cu mulți dintre cei care au prins live sfârșitul comunismului, copii și tineri în orașele lor buimace, în țările lor abia ieșite din mâna președintelui-tată; o uriașă nedumerire în fața propriei ignoranțe despre istoria horror & teribil de complicată a vecinilor din fosta Iugoslavie, dublată de dorința de-a îndrepta imediat treaba asta.

După Cartea vieților mele, mi-am stabilit o misiune modestă de-a convinge cât mai mulți oameni s-o citească, fiindcă, după capul meu, e fix genul de experiență de care avem o foarte mare nevoie: o privire introspectivă și în același timp o scormonire atentă în trecutul așa de recent care ne-a modelat (și încă ne modelează), ca să înțelegem mai bine cum mergem prin lume și cu ce bagaje, vise și unități de măsură o străbatem, ce înseamnă plecarea de acasă - de prin cotloane de Balcani -și construirea unui alt acasă  - prin cotloane de Americă sau alte frânturi de Occident -, ce ne desparte, dar mai ales ce ne apropie de celălalt, pe care discursul populist în ascensiune îl transformă într-o sperietoare din ce în ce mai mare. (Andra Matzal)

„Am colectat senzații și chipuri, mirosuri și priveliști, internalizând pe deplin arhitectura și fizionomia Sarajevoului. Treptat am devenit conștient de faptul că interiorul meu este inseparabil de exterior. Fizic și metafizic, eram localizat. Dacă prietenii mă zăreau pe o stradă lăturalnică privind frizele înalte, tipice arhitecturii austro-ungare, sau lâncezind pe o bancă în parc, privind câinii și cuplurile care se sărutau - genul de comportament care ar fi putut părea îngrijorător -, presupuneau pur și simplu că lucrez la un articol. Și probabil că asta și făceam.”

 

 

Bdin, urmat de Poeme americane, de Ivan Hristov, traducere din limba bulgară de Claudiu Komartin și Lora Nenkovska, Casa de Editură Max Blecher, 2016

Luni seara, după o zi de muncă, am bifat câteva dintre obligațiile casnice: jucat cu pisica, strâns prin casă, pregătit masa de seară, apoi am deschis cartea acestui poet bulgar tânăr, Ivan Hristov, născut în 1978. Nu înainte să-mi rulez o țigară. Și apoi am început să citesc cu voce tare din Bdin, urmat de Poeme americane:

Un poet aici și-a săpat văgăună,

Priceput era cât cinci dimpreună.

Hristov i s-a spus pe nume,

Iubit a fost de-o-ntreagă lume

Un trubadur ironic cu multe referințe la tradiție, mi-am spus. Un vecin care scrie despre Bdin (numele medieval al Vidinului, un oraș cam la 300 de km de București), pomenind alți poeți bulgari de care nu am auzit niciodată. „Din păcate, chiar dacă suntem foarte aproape, știm foarte puține lucruri unii despre ceilalți”, a spus Ivan Hristov într-un interviu pentru o publicație românească.

Deși străbătut de imaginea râului, simbol al schimbării, al transformării - așa cum am învățat la orele de română- Bdin e al dracului de apăsător. Pentru mine, vorbește despre agitația aia permanentă pe care ți-o dă singurătatea. M-am oprit din citit de câteva ori ca să dau niște ture prin casă sau să caut alte interviuri cu Hristov. Am aflat că e pasionat de poezia cântată și că își popularizează poemele prin intermediul muzicii.

Nu știu

cum măsoară istoricii

Timpul,

Dar știu cum poți

Să îmbătrânești

Cu douăzeci de ani

Într-o secundă.

„Așteaptă,

Ivane,

Nu te grăbi

Al doilea volum, Poeme Americane, pare scris de un altcineva. Mi-a plăcut mult mai mult. Poate pentru că, într-un fel, toată neliniștea din Bdin pare să fi rămas în urmă. Volumul e marcat de imaginea lacurilor imense și liniștite din Wisconsin. Poemele sunt ca niște polaroide făcute de Hristov. Sunt simple, ușor de citit, dar sub pelicula aceea e o lume întreagă de emoții. De descoperiri. America e locul unde se oprește din condus doar ca să facă fotografii unor turme de cerbi, locul unde primește un mic aparat electric când comandă un sandviș, locul unde îl invită pe Allen Ginsberg să facă autostopul spre casă, spre ferma lor liniștită. (Diana Meseșan)

11 septembrie

Îmi amintesc vag ziua aceea.
Am ridicat receptorul să vorbesc cu tine
dar tu ai ţipat:
Război! Al treilea război mondial!
Primul lucru
pe care l-am făcut:
m-am uitat la cer.
Am crezut că
de-acolo vor veni
Avioanele.
Eram îndrăgostit
și voiam să vorbesc cu tine
și îmi părea rău
că războiul izbucnise
tocmai atunci.
Apoi am mers într-un restaurant.
Am băut o bere și m-am uitat multă vreme
la cele două turnuri prăbușindu-se.
Nu știam mai nimic
despre orașul acela.
În copilărie desenam
Empire State Building,
o iubire ce se stinsese
ca atâtea altele,
Pălise…
Iar acum ajunsesem aici,
priveam New York-ul
cu vărul Paul
de la etajul patruzeci al clădirii.
Am mers apoi
la Ground Zero.
O femeie afro-americană
încă ţipa:
„Feriţi-vă!
„Feriţi-vă!”
deși trecuseră deja
cinci ani.
Oamenii mâncau de prânz.
Orașul părea o fiară
cu inima smulsă.
După aceea am umblat
prin Central Park,
am tras în piept aerul curat,
m-am gândit la John și la Yoko,
când deodată am văzut
PORȚILE lui Hristo…
Doamne,
de ce m-ai adus aici
atât de tânăr,
oare orașul acesta
este drumul spre Cer?

Păpuşa, de Ismail Kadare, traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, 2018

Un roman scurt, autobiografic, pe care superstarul literaturii albaneze, Ismail Kadare, l-a publicat inițial într-o colecție de eseuri și memorii, Dimineți la Café Rostand. Poate de asta sună așa de ciudat, incomplet, de parcă ar fi fost scris mai mult de exercițiu. Un exercițiu inteligent, cu umor, (auto)ironie și un pic de suprarealism, care te face însă să vrei mai mult.

Cartea este un soi de eseu dedicat marilor neînțelegeri din viață – unde îi încadrăm adesea și pe părinții noștri. Este un portret atipic al mamei scriitorului, Hatixhe Dobi sau „Păpușa”, cum o descrie el, rezumând în această poreclă relația dintre ei, una străbătută de stranietate și blândețe. Venit să-i fie alături pe patul de moarte, Kadare o rememorează din momentul în care „Păpușa” intră în familia tatălui lui, la vârsta de 17 ani – într-o casă de pe Ulița Nebunilor din orașul Gjirokastra și într-un univers conflictual, cu tradiții dubioase -, și până la percheziționarea locuinței ei din Tirana, după ce fiul ei fusese declarat trădător de țară de către regimul comunist.

Pe parcurs, schițează relația complicată cu mama lui fragilă și deosebit de naivă, care emana „un mister de păpușă, de păpușă blândă”, era enigmatică și nu prea inteligentă, nu reușea să-și arate dragostea vădită, să se desprindă din propriul ei contur. Scriitorul sondează incompatibilitatea dintre ei și felul în care aceasta a contribuit la dezvoltarea lui ca scriitor (un traseu descris foarte pe scurt în carte). Ca într-un final – finalul ei – să-i atribuie un elogiu:

„Aș fi vrut ca măcar în aceste ceasuri să te asigur încă o dată că această incompatibilitate dintre noi nu doar că nu m-a împiedicat niciodată, ci a fost poate mai necesară decât toate momentele de comuniune.” O idee dezvoltată mai jos. (Ionuț Dulămiță)

„Între timp, odată cu greșelile, și tocmai pentru a le apăra, din același sân al Păpușii supsesem și sentimentul despre care am pomenit mai înainte, un soi de groază rece de ghips. Și pentru că era astfel, inumană, avea să mă apere, pare-se, de groaza pe care ți-o inspiră oamenii.

Uneori mi se părea că tot ceea ce îi tulbura ei viața îmi servea mie, artei mele. Chiar credeam până la un punct că acceptase de bunăvoie orice povară, dacă asta m-ar fi ajutat pe mine.

Așa cum renunțase la orice libertate și autoritate de mamă, acceptând, pe scurt, transformarea ei în păpușă, pentru a-mi oferi mie toată libertatea omenească posibilă, într-o lume în care libertatea este atât de rară și de negăsit...”

 

În Lista de citit, mai găsești:

7 cărți LGBT în toate culorile dragostei

7 cărți despre sex (și nu numai)

7 cărți de știință, ca să ne-aducem aminte câte avem de învățat

6 cărți scrise de femei, pe care să le citești cu prima ocazie

7 cărți de filosofie ca să vezi lumea mai limpede

7 cărți de nonficțiune care-ți arată pe ce lume trăiești

5 cărți de istorie, să înțelegem mai bine de unde venim

Știi un adolescent? Dă-i să citească lista asta

5 cărți de poezie românească pe care să le pui în ghete

7 cărți pe care să le faci cadou de Crăciun