De 1 iunie, ne scufundăm în propriile copilării, de unde recuperăm unele dintre cele mai prețioase întâlniri cu cărți, filme, muzici și personaje, care ne-au schimbat subtil, fără să știm nici noi prea bine cum. Cert e că, deși am acumulat fiecare provizii strivitoare de informație, lucrurile astea au rămas aproape intacte, în muzeele interioare ale copilăriilor noastre, petrecute la finalul anilor de comunism și la începutul anilor de tranziție. Voi ce-ați trece pe listă?

Doctorul Aumădoare, de Kornei Ciukovski, cu ilustrații de V. Cijikov

„Doctorul Aumădoare a deschis spital / Vindecă de boală orice animal” - așa scria pe un panou aflat lângă casa bunului doctor, iar animalele veneau întruna spre el, apăsați de felurite dureri. Era prima ilustrație a cărții, deși nu începeam mereu cu începutul. Știam că printre pagini o să-i regăsesc pe toți ai mei și mă grăbeam să-i salut: grațioasa antilopă cu două capete Tragempinge, ajutorul înțelept al doctorului - câinele ochelarist Avva, temutul pirat Barmaleus cu pistolul său umflat și pe sora cea nesuferită a lui Aumădoare, Varvara.

Aventurile prin Africa ale doctorului au fost pentru mine prima călătorie printre imagini și cuvinte. Am învățat să silabisesc cu ajutorul cărții ăsteia pentru că o știam pe dinafară, după ce bunicii mi-o citiseră și mi-o răscitiseră cu infinită răbdare. Am învățat să desenez punând o coală subțire de hârtie peste conturul purcelușului Groh-Groh sau peste paltonul lui Aumădoare.

De curând, o nouă ediție a cărții a fost scoasă la Editura Arthur. Primul tiraj a fost deja epuizat și se lucrează acum la al doilea. Doctorul Aumădoare îi reîntâlnește pe copiii anilor ‘80. (Vlad Odobescu)

„Cel mai mult pe lume doctorul iubea animalele. În camera lui avea iepuri, în dulap o veveriță, în bufet o cioară, pe divan un arici țepos, iar în cufăr niște șoricei albi. Dar, dintre toate animalele sale, doctorul Aumădoare îndrăgise cel mai mult rața Kika, câinele Avva, purcelușul Groh-Groh, papagalul Carudo și cucuveaua Bumba.”

Dr. Alban, un artist nigerian născut în Suedia, care cânta un soi de reggae-hip-hop-dance

Azi nu mai pot să spun că-mi place muzica lui, dar în mod cert a fost un simbol al copilăriei mele. Albumul Look Who's Talking (1994) a fost prima casetă audio pe care mi-am cumpărat-o vreodată. Aveam 10 ani, iar primul DJ din Valea Jiului, cum era supranumit Genu Tuţu, deshisese în Petroşani primul magazin de casete cu muzică. Ţin minte că avea unele „originale”, făcea copii după ele şi trăgea copertele albumelor la un xerox alb-negru.

Dr. Alban era pe coperta din faţă şi, fiind un artist de culoare, nu se distingea aproape nimic din foaia printată. I-am ascultat piesa Fire de 6.000 de ori (n-aveam idee atunci că e despre moarte, încă nu ştiam engleză) şi, prin el, am plonjat în efervescenţa muzicală a anilor ’90, cântam pe balcon cu o fată din vecini „Ui gatu prei gias to mechi tudei” („We got to pray just to make it today” - MC Hammer) sau „Alichibomboneeea” (Informer, Snow).

Muzica aia ne aduna pe toţi în faţa blocului, unde puşcam carbid, jucam fotbal sau imitam moonwalk-ul lui Michael Jackson, n-aveam tablete pe vremea aia, dar eu aveam totuşi un HC 95, un strămoş al PC-ului, pe care am scris într-o zi, într-un precursor al Word-ului: „Freddie Mercury a murit de SIDA în 1991”. Îmi plăcea încă de pe-atunci să scriu ştiri.

Ce mă distrează în prezent: dacă acum 25 de ani, Dr. Alban era un personaj exotic care aducea un suflu proaspăt şi entuziast în vieţile noastre, azi citesc despre el pe net că face naveta Stockholm-București la clasa economică şi că-şi va cununa un prieten stabilit în Cluj. (Ionuț Dulămiță)

Le Ballon rouge, r. Albert Lamorisse, 1956

Cândva, prin anii ‘90, când zilele mele însemnau trezit, mers la școală, întors de la școală, uitat la televizor, așteptat să vină ai mei de la serviciu ca să mă dea afară de la televizor și să-mi fac temele, am prins pe-un post franțuzesc un filmuleț vechi, fără cuvinte, în care un băiețel se plimbă prin străzile din Paris cu un balon roșu de mână. Nu știam ce făcuse ca să merite asta, cât de cuminte trebuie să fii ca să ieși din casă și un balon roșu să coboare din cer direct la tine în mână, urmându-te ca un cățel peste tot. Dar îmi doream un animal dintr-ăsta tăcut și neașteptat, care nu folosește la nimic altceva decât la prietenie.

Nu știam atunci ce înseamnă un regizor și nici nu mă interesa, așa că mulți, mulți ani, am păstrat balonul roșu în sertarele inimii din copilărie fără să știu cum se cheamă sau cine l-a făcut. L-am regăsit complet întâmplător, prin facultate, într-o după-amiază în care mă uitam pe TV5. Am notat numele regizorului și l-am căutat: Albert Lamorisse, Palme d’or pentru scurtmetraj la Cannes în ‘56. (Un an mai târziu - ce viață agitată! - inventa jocul de strategie Risk. A murit în ‘70, într-un accident de elicopter, în timp ce zbura deasupra Iranului.) Băiețelul din rolul principal era chiar fiul lui Albert, iar balonul nu era fiul nimănui, dar ceva din lejeritatea și irealitatea lui s-a strecurat în mintea mea de copil și a rămas acolo, făcându-mă să am, în primul rând, o amiciție specială pentru baloane și, în al doilea rând, o înclinație spre insuportabila ușurătate a ființei.

P.S. Semn că filmulețul ăsta de 37 de minute i-a fermecat și pe alții, puteți căuta prin filmografia lui Hou Hsiao-hsien, Don Hertzfeld sau a fraților Safdie sau ascultați „Son of Sam” a lui Elliott Smith. (Luiza Vasiliu)

Partea întâi
Partea a doua

Legendele Olimpului, de Al. Mitru

De 30 de ori, poate? Poate exagerez cu estimarea asta. Cert e că între vârstele de 5 și 10 ani, am tocit cele două volume ale aventurilor în mitologia greacă – povestită pe înțelesul copiilor. E drept, volumul despre zei a fost mult mai uzitat decât cel despre eroi. Eroii, cu războaiele lor prea multe și aventuri departe de casă erau mult mai puțin interesanți decât zeii. Zeii se transformau în tauri sau bufnițe, îi transformau pe alții în copaci sau păianjeni sau flori, aveau arbori genealogici complicați, își mâncau copiii, își înșelau soțiile, aveau iubiri imposibile fulgerătoare cu muritori – ce să mai, era o întreagă telenovelă avant la lettre acolo. Iar eu știam cărțile în așa un hal pe dinafară, încât, fără să știu limba franceză, când mă uitam la Questions pour un champion pe TV5, știam toate răspunsurile la întrebările din mitologia greacă.

Expunerea asta timpurie la o versiune de cultură clasică mi-a dat foarte multe. Răbdare să învăț la latină, peste ani și ani. Răbdare să citesc Ulise-le lui Joyce la 18 ani. Înțelegerea că o cultură se transformă în alta (romanii aveau aceiași zei ca grecii, dar cu alte nume, m-am prins eu pe la 6 ani). Înțelegerea că mitologiile seamănă între ele, chit că se nasc în India, Peninsula Scandinavă sau Grecia. Convingerea că o cultură care crede în zei mulți, failibili și imperfecți, e cumva mai bogată decât una cu un singur zeu și niște sfinți cenușii și trași la față, care se sacrifică și se martirizează. Dar, mai important decât orice, Legendele Olimpului, așa simplificatoare și aproximative uneori, mi-au dat bucuria de a (re)descoperi lumi întregi între două coperți. Iar pe asta n-o pot compara cu nimic. (Ioana Pelehatăi)

Cireșarii, de Constantin Chiriță

După niște cărți un pic prea dramatice pentru clasa I, ca Singur pe lume sau Mizerabilii, la care ajunsesem pentru că le aveam în casă, mi-am făcut abonament la biblioteca județeană. Și așa am plonjat în universul Cireșarii, cinci volume despre niște adolescenți curioși și curajoși. Erau un pic mai mari ca mine, dar au devenit prietenii mei instant. Victor, Ionel, Dan, Maria, Ursu, Tic și Lucia. Abia așteptam să se termine orele, să fac rapid drumul dintre școală și blocul meu și să mă arunc în pat să citesc un nou volum. Mi-o amintesc pe bunica, care stătea cu noi pe atunci. Intra la mine în cameră, mai lasă cititul, tu fată, că ai teme. Mă simțeam un pic ca Laura, personajul care apare în volumul 2. E nou-venită în oraș și ar vrea să se împrietenească cu Cireșarii, dar bunica ei îi interzice asta. A mea era însă destul de inofensivă și puteam să îi ignor ușor sâcâiala. Bine, bunică, lasă-mă în pace. Și mă întorceam la aventurile adolescenților din Castelul Fetei în Alb sau Roata Norocului. Aveam drum liber până la 3 jumătate, când venea maică-mea de la muncă, adevărată autoritate, și chiar trebuia să îmi las prietenii și să mă pun la teme. Pe mâine, Victor, Lucia, Maria! (Diana Meseșan)

Aventurile lui Tom Sawyer și Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain

Era începutul anilor ‘90. Locuiam într-un mic apartament din Botoșani și dormeam cu frate-miu în aceeași cameră. Într-o seară de iarnă, eram amândoi în pat, ghemuiți sub plapumă. Frate-miu a început să-mi spună o poveste, chestie care nu-i prea stătea în fire. De fapt, la noi în casă nu prea se ziceau povești înainte de culcare și nici nu te forța nimeni să citești. În schimb, aveam multe cărți pe care trebuia să le descoperi singur. Doar că pe atunci încă nu citeam prea bine. Dar în seara aia, Dan a început să-mi vorbească despre Tom Sawyer și Huckleberry Finn și, cum eram aproape adormit, am simțit că intru într-o altă lume, o lume cu soare, în care ești liber să faci ce vrei și să mergi unde vrei. Stăteam acolo, în întuneric, și mă gândeam la acei băieți cu nume ciudate care rătăceau prin păduri și călătoreau cu pluta pe Mississippi. Ceva mai târziu aveam să-l citesc pe Mark Twain, și o făceam cu entuziasm, dar și cu un fel de aroganță, de parcă îmi aparținea doar mie și lui Dan. Era secretul nostru. Și cred că știu acum de ce eram fascinat de personajele lui (inconștient, evident), în special de Huckleberry Finn: era dorința aia de a fi acasă, dar și de a te desprinde de acolo. Să ai un loc al tău, cald și protector,  dar și să te poți elibera în același timp.

PS: Vara trecută am ajuns pentru prima oară pe malul râului Mississippi și imediat m-am gândit la seara aia de iarnă. (Ionuț Sociu)

Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll, dramatizare audio pe vinil, Electrecord

În copilăria mea din anii '80, cu TV raționalizat (și ăla alb-negru, plin de purici), în care habar n-aveam c-o să existe vreodată ceva ca internetul, pickup-ul a fost portalul meu de evadare. În fiecare zi, primul lucru pe care-l făceam când ajungeam acasă după școală, înainte chiar să-mi scot uniforma, era să fixez acul pe câte-un disc cu povești. Așa ajungeam din apartamentul nostru pe tot felul de coclauri, în peștera lui Ali Baba sau cățărată prin copaci, după cărăbușul de aur al lui Edgar Allan Poe. Însă evadarea preferată era, de foarte departe, Țara Minunilor, unde cu fiecare rotire a discului, eram și mai convinsă că eu sunt, de fapt, Alice. La urma urmei, „grozav de ciudate lucruri mi se întâmplă astăzi. Mă întreb dacă nu m-a schimbat cineva în toiul nopții.”

Povestea asta, cu tot universul ei psihedelic, în care guști din sticluțe misterioase care te îmbie cu voci jucăușe și aluneci fără oprire pe toboganul transformărilor, în care înoți cu iepuri de rasă într-o mare de lacrimi sărate, dezbați cu pălărierul singuratic existența fântânilor cu sirop sau deliberezi dacă drumul se măsoară cu ceasul sau popasul, a fost pentru mine un drog. Și-așa de mult mi-a plăcut, că și-acum îl știu pe de rost. Fiindcă dincolo de nebunia lui Lewis Carroll, adaptarea audio în română e o capodoperă: un musical audio plin de umor și de poante aiurite, jocuri de limbaj și găselnițe poetice, amețitor ca o tură prin gaura de iepure. (Care iepure are, pe românește, o slujitoare pe nume Mariana!) De la povestea asta, căreia îi dau viață o mulțime de voci ca din vis, am învățat, mai mult ca sigur, curiozitatea și gustul pentru realități multiple, pentru experimente, suprarealisme și tot felul de jocuri cu mintea. (Andra Matzal)