Proiectul de debut în regie al dramaturgei Petro Ionescu, Trilogia solidarității, a ajuns la al doilea episod. După investigarea iubirii – Partea 1. Iubirea – prin prisma istoriilor personale ale artiștilor într-un format de performance cu inserții teatrale, în care documentarul este pe muchie cu ficțiunea, partea a doua a trilogiei trece de la individual la general, de la povestea personală la cea colectivă, păstrând însă estetica hibridă. Tema puterii este explorată concomitent în două formule, prin scene de teatru și printr-o instalație cu ecrane pe care curg imagini diferite, de exemplu extrase din media în conjuncție cu texte și peisaje urbane, uneori dezolante, care formează un fel de cronologie a exercitării puterii. Spectacolul este o privire fără falsă pudoare asupra puterii ca dominație, îi arată cu nonșalanță obscenitatea, manipularea indecentă a celorlalți și disprețul suveran pe care-l implică exercitarea ei.
Petro Ionescu riscă o formulă de spectacol neconvențională în spațiul autohton, un amestec de performativitate ne-narativă și narațiuni, cu performeri care devin uneori elemente într-o instalație și alteori personaje abstracte simbolice, fără construcții de profile psihologice, dar cu analize de concepte. Din eclectismul formal al spectacolului vine și o oarecare doză de disconfort pentru spectator, care este forțat să fie atent la ce se întâmplă pe scenă – spectacolul rămâne pe scenă, în ciuda anormativității sale estetice – pentru a prinde sensul lucrurilor. Limbajele performative diferite se pot conjuga în variate formule pentru fiecare spectator, în funcție de ce alege / poate să vadă.
Cred însă că sunt (măcar) două momente remarcabile în spectacol. Unul ține de prezent și de momentul în care ne raportăm la străini azi, aici, în România, o țară neafectată de valurile mari de refugiați din ultimii 15 ani (din Irak, Afganistan. Siria, situația refugiaților din Ucraina fiind diferită, întrucât pentru ei există o susținere financiară consistentă din partea Uniunii Europene), dar în care discursul anti-imigrație ia amploare și contaminează toate straturile sociale. Imigrația economică – România a primit în ultimii ani imigranți din Vietnam, Sri Lanka, Nepal, care lucrează în special ca muncitori în construcții și în fabrici sau ca livratori – nu ajunge încă la noi în stadiul de fenomen, dar retorica rasistă și teama că „vin străinii să ne ia locurile de muncă” sunt tot mai prezente în societate.
Lucrată pe bază de documentare împreună cu dramaturga Selma Dragoș, scena cozii la o instituție ce eliberează documente pentru străini funcționează ca o imagine miniaturală a societății românești actuale. Aici se suprapun două axe de putere: relația dintre instituțiile statului și străin, în care individul, vulnerabil în fața atotputerniciei statului, se confruntă și cu latura haotic-absurdă a acestuia (de la regulamente aberante la birocrație), și cea dintre indivizii (străini) vulnerabili, în care lupta pentru putere derivă din aparenta lor solidaritate. Pe prima axă, coada ca structură de relaționare a indivizilor cu statul îi plasează pe aceștia din start într-o poziție inferioară („gloata”) în raport cu autoritatea. Pe a doua axă, invizii sunt egali între ei, deși au situații și nevoi variate în raport cu statul român. O studentă vest-europeană care are nevoie de viză pentru a-și continua studiile are un statut diferit față de un muncitor care a venit aici pentru un salariu mai mare decât acasă sau față de altul, care a fugit de război.
Când în această luptă pentru „putere” (adică pentru accesul în instituția care eliberează documentele), care anulează un inefabil moment de solidaritate, intră și o localnică, mercenară pentru o străină, devine clar că lucrurile nu urmează legile scrise, nici pe cele nescrise. Lupta pentru putere parazitează mulțimea, solidaritatea pică rapid testul rezistenței (cine accede la putere o va păstra pentru el și primele persoane față de care își va exercita puterea vor fi exact cele alături de care a luptat pentru ea). Puterea ia aici forma bullying-ului, este intimidantă, brutală, terorizează și exclude, deși se exercită între persoane de același nivel. Rezultatul este generarea unei ierarhii. Scena reprezintă oarecum o antiteză la cea în care politicieni cu discursuri variate din spectrul ideologiei politice coboară lupta de idei în sfera fizică, sfârșind însă într-un binecunoscut „pupat toți Piața Independenței”.
Un alt moment, antologic aș zice, arată indecența puterii. Și când zic „arată” mă refer la sensul concret al cuvântului. Scena prezintă puterea în mitologie, în versiunea zeilor antici, greci /romani. În reprezentația de la București, la Teatrelli, efectul acestei scene a fost amplificat de faptul că între spațiul de joc și cel al publicului este o diferență mare de nivel, scena fiind mult mai înaltă. Mai mult, personajele zeificate sunt plasate pe un postament, deci supraînălțate. Avem așadar puterea absolută, ridicată pe socluri suprapuse, intangibilă și sinceră în obscenitatea sa. Cu capetele mascate de cortină, în posturile clasice ca reprezentări statuare, cu corpurile înveșmântate în robe drapate, două zeițe și doi zei, anonimizați (se pot identifica, dar nu contează identitatea), discută despre relația lor cu muritorii și fac ceea ce fac toți zeii din mitologie, manipulează și abuzează omenirea. Curajos e că fac asta în văzul lumii / publicului, de la înălțimea propriei maiestăți și cu indecența vizibilă a puterii fluturată printre faldurile veșmintelor. În onestitatea sa, scena este ireverențios de critică, puterea este disprețuitoare și obscenă, dă cu flit muritorilor în toată splendoarea nudității ei. Petro Ionescu materializează aici o serie de expresii fruste despre putere, iar diferența de nivel dintre scenă și sală a pus spectatorii de la București în poziția de a vedea pe deplin această trivialitate a puterii.
Pentru această scenă, dar și pentru explorarea unor formate performative hibride, dincolo de tiparele standardizate ale teatrului, și a căutării unor limbaje artistice noi, era nevoie de actori curajoși. Asta este una dintre caracteristicile actorilor care lucrează la Reactor, care implică versatilitatea mijloacelor de expresie și curiozitatea experimentului, dar și asumarea riscurilor. Andrada Balea, Cătălin Filip, Oana Mardare, Endre Racz și Tavi Voina au aici acest curaj, nu doar de a reprezenta concret obscenul ca atribut al puterii, ci și de a explora granițele fluide ale teatralității, de a patina printre limbaje performative. Spectacolul trage de limitele teatrului și nu se ferește să se pună nici pe el, nici publicul în afara zonei de convențional și confort, chiar dacă uneori e confuz sau provoacă răbdarea spectatorului. Ieșirea din limitele standardului performativ implică o fază de cercetare și cred că Petro Ionescu se află exact în acest stadiu.
FOTO main: Roland Váczi
Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca
Partea 2. Puterea
Regia: Petro Ionescu
Dramaturgia: Selma Dragoș
Scenografia: Alexandra Budianu
Muzica: Adonis Tanța
Mișcare scenică: Cătălin Filip
Montaj video: Călin Deneș
Asistență de regie: Călin Deneș, Alexandra Ioana Harapu, Antonia Mihăilescu, Roxana Țentea
Sunet și lumini: Robert Kocsis
Cu: Andrada Balea, Cătălin Filip, Oana Mardare, Endre Racz și Tavi Voina
Spectacol produs în cadrul programului cultural multianual „Intersecții”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiect realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.
